Partea întunecată a liberului arbitru | Gregg Caruso | TEDxChemungRiver

Această prezentare a fost făcută la un eveniment local TEDx, produs independent de Conferințele TED.

Ce s-ar întâmpla dacă am crede cu toții că liberul arbitru nu există? Ca un sceptic al liberului arbitru, Dr. Gregg Caruso susține că societatea s-ar descurca mai bine astfel.

În ultimul timp m-am gândit foarte mult
la următoarea întrebare:

ce s-ar întâmpla dacă
nu am mai crede în liberul arbitru?

Ce ar însemna asta pentru relaţiile
noastre interpersonale,

societate, moralitate, lege?

Ar fi consecinţe grave pentru societate
dacă am renunța la liberul arbitru?

Sau ar avea un efect de umanizare
asupra practicilor şi politicilor,

eliberându-ne de efectele nocive
ale credinţei în liberul arbitru?

Gândiţi-vă ce-ar fi dacă
credinţa în liberul arbitru

– în loc să fie un lucru bun –
ar avea o latură întunecată

şi că ne-am descurca mai bine fără ea.

Ştiu că e contraintuitiv.

Mulţi se tem că fără liber arbitru
se ajunge la nihilism,

că nu vor avea niciun motiv să continue,
sau că asta va submina moralitatea.

Sau că criminalii vor umbla liberi

din moment ce n-ar exista
responsabilitate morală.

Dar aş vrea să prezint
o altă perspectivă astăzi.

Începe cu scepticism
faţă de idea liberului arbitru.

Eu sunt sceptic.
Neg existenţa liberului arbitru.

Scepticii susţin că cine
suntem şi ce facem

e rezultatul unor factori
pe care nu-i putem controla,

iar din cauza asta,

nu suntem niciodată responsabili moral
pentru acţiunile noastre

într-un sens care ne-ar face demni
de laudă sau milă.

Au fost multe discuţii filosofice
şi ştiinţifice de-a lungul timpului,

despre scepticismul
la liberul arbitru,

şi am susţinut aceste argumente
în lucrarea mea,

dar nu sunt aici să vă conving
că vă lipseşte liberul arbitru.

Nu acesta e scopul meu.

Sunt interesat de o întrebare
puţin diferită:

ce s-ar întâmpla dacă am accepta
această perspectivă?

Ce s-ar întâmpla practic,
dacă nu am mai crede în liberul arbitru?

Ar fi, per total, un lucru bun
sau unul rău?

Sunt un optimist.

Sunt optimist la perspectiva
unei vieţi fără liber arbitru.

Mă numesc un sceptic optimist.

Ca sceptic optimist susţin
că viaţa fără liber arbitru

este posibilă şi chiar preferabilă.

Perspectiva găsirii sensului vieţii

şi menţinerea unor relaţii
interpersonale bune, spre exemplu,

nu ar fi ameninţate.

Chiar dacă anumite sisteme de pedeapsă

– ca cele bazate pe modelul
sentinţelor sau răzbunării ar fi excluse –

arestul preventiv şi programele
de reabilitare tot ar fi justificate.

Voi vorbi mai mult despre
acestea în scurt timp.

Aşadar, ca un sceptic optimist,

susţin faptul că viaţa fără liber arbitru
ar putea fi benefică pentru noi

şi pentru relaţiile interumane,

pentru că ar putea eradica
o forma distructivă de furie morală,

tipul de furie morală care ne corodează
relaţiile şi politicile sociale.

Pentru a înţelege mai bine
partea întunecată a liberului arbitru,

vreau să vorbesc

despre nişte studii empirice recente
în psihologia moralei politice.

Aceste studii arată

că există numeroase corelaţii
interesante şi posibil dăunătoare

între credinţa în liberul arbitru

şi celelalte credinţe
religioase și politice.

Au aflat că credința în liberul arbitru

e corelată cu un grad mai mare
de religiozitate, de punitivitate

şi conservatorism în atitudine,

cum ar fi credinţa într-o lume dreaptă
şi autoritarism de dreapta.

Voi vorbi despre două dintre ele:

legătura dintre credinţa
în liberul arbitru şi pedepsire,

şi dintre credinţa în liberul arbitru
și credinţa într-o lume dreaptă.

Luăm punitivitatea ca exemplu.

Acest studiu a arătat că dacă credința
în liberul arbitru e puternică,

vedem o creştere a punitivitâţii,

adică oamenii tind să ceară
forme de pedeapsă mai dure

într-un număr de scenarii diferite.

Are sens: dacă credeţi
că oamenii au liber arbitru,

credeţi şi că merită să fie lăudați
sau învinovățiți pentru faptele lor.

Dacă iau parte la un act imoral,
vreţi să-i vedeţi răsplătiţi după faptă.

E foarte aproape de ideea de răzbunare:

vreţi să-i răniți pentru răul
pe care l-au făcut ei altora.

Dar dezavantajul acestui lucru e
că poate crea o furie morală

distructivă pentru relaţiile interumane
şi pentru politicile sociale.

Gândiţi-vă la asta
la un nivel mai mare:

credinţa în liberul arbitru
e relativ puternică în Statele Unite.

Are la bază mitul individului puternic

care a reuşit prin propriile-i puteri,

persoana care se poate ridica prin sine

şi poate depăși
toate circumstanţele vieţii.

Pentru că avem această credinţă puternică
suntem o societate relativ punitivă.

Consideraţi acest fapt simplu:

Statele Unite reprezintă aproximativ
5% din populaţia lumii,

dar încarcerează 25%
din prizonierii din lume.

E o statistică uimitoare,
așa că o să repet:

noi suntem o parte relativ mică
din populaţia lumii, cam 5%,

dar încarcerăm 25% din prizonierii lumii.

Nu cred că e controversat să spun
că sistemul nostru juridic e la pământ.

Nu funcţionează, nu ne protejează,
nu reduce criminalitatea,

nu ne atinge scopurile sociale

şi nu reduce rata recidivismului criminal.

Dar, poate, dacă adoptăm această
perspectivă sceptică,

am putea adopta politici
mai eficiente şi umane.

Permiteţi-mi să schiţez repede

cum ar aborda un sceptic
comportamentul criminal.

E un profesor, nu departe de aici,

numele său este Derek Pareboom,
predă la Cornell University;

şi e un sceptic, ca şi mine -

şi el propune un model pentru a combate
criminalii periculoşi

bazat pe o analogie cu carantina:

cei care contractează boli contagioase,
nu sunt vinovaţi,

nu sunt responsabili moral pentru asta.

Nu credem că merită să fie pedepsiţi.

Dar credem că e justificat
să îi izolăm pentru binele societăţii.

Putem spune acelaşi lucru
despre criminalii periculoşi,

chiar dacă aţi adoptat perspectiva
pe care o susţin

şi credeţi că indivizii nu sunt
direct răspunzători pentru ce au devenit,

tot am putea justifica închiderea
lor pentru binele societăţii.

Dar dacă am face așa,
asta ar implica multe reforme,

pe care le consider
foarte importante şi benefice.

În primul rând, am avea obligaţia
să ajutăm deţinuţii să se reabiliteze,

la fel cum am avea şi obligaţia
să tratăm o persoană aflată în carantină.

În al doilea rând,

nu am putea trata acei oameni
cu cruzime cât sunt închişi,

aşa cum nu am trata cu cruzime
nişte oameni în carantină.

În al treilea rând,

ar trebui să optăm pentru forme
mai puţin severe de pedeapsă

iar asta ar implica regândirea
unor legi mai aspre pe care le avem

şi a unora dintre sancţiunile mai dure.

Nu în ultimul rând,
dacă sunteţi ca mine

şi credeţi că circumstanţele cauzează
aceste comportamente, în primul rând,

atunci scepticii liberului arbitru
ar investi bani, resurse şi atenţie

în abordarea cauzelor sistemice
care duc la criminalitate:

inegalitatea averii,
inechitate în educație.

În loc să învinovăţiţi oameni
şi să îi pedepsiţi,

aţi încerca să preveniţi
activitatea criminală.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

Cred că scepticii pot aborda
cu succes comportamentul criminal

şi că ar putea face asta
mai eficient şi mai uman.

Trec la cealaltă convingere menţionată:

acest studiu arată
că credinţa în liberul arbitru

e corelată cu aşa-numita
credinţă într-o lume dreaptă.

Ce este aceasta?

E convingerea că lumea e dreaptă:

lucruri bune se întâmplă oamenilor buni,
iar rele, oamenilor răi.

Tot fundamental însă,
e o abordare de tipul „acuzaţi victima”,

deoarece susţine faptul
că oamenii primesc după merit,

adică cei care întâmpină nenorociri,
le merită şi faptul li se datorează.

În anii 1960, psihologii au creat
scara credinţei într-o lume dreaptă,

care reflectă gradul ataşamentului
faţă de această convingere,

dar și surprinde
tendinţa naturală a oamenilor

de a blama pe cei care au ghinion,
pentru situația în care se află.

Au descoperit că scorurile mari
pentru o lume dreaptă

se corelează cu probabilitatea
denigrării victimelor nevinovate,

cu încredere în instituţiile
şi autorităţile existente,

blamarea săracilor şi elogierea
celor bogaţi pentru sorţile lor.

Cum am spus, este o abordare
tip „acuzaţi victima”;

se observă în diverse forme
oriunde în societate.

Una din cele mai nocive e tendinţa,

atât la omul de rând
cât şi în sistemul judiciar,

de a învinovăţi victimile violurilor
pentru viol.

Dacă lumea e dreaptă

și lucrurile bune se întâmplă celor buni,
iar lucrurile rele celor răi,

a încerca să reconciliezi
o faptă oribilă precum violul,

păstrând totodată credinţa
că lumea e dreaptă,

transformi victima inocentă
într-o persoană vinovată:

„Erau îmbrăcate provocator;
mergeau pe unde nu ar fi trebuit.”

O altă manifestare a blamării victimei
poate fi văzută în societate.

De exemplu, învinovăţirea săracilor
pentru situaţia lor,

Susţinând că cei săraci
sunt leneşi sau haimanale.

Sau a da vina pe părinţi şi copii
pentru inegalitatea educaţională.

Dar ştim toţi
– măcar în momentele mai raţionale –

că lumea nu e dreaptă
şi că loteria vieţii nu e mereu corectă.

Trebuie să conştientizăm rolul
norocului în viaţa noastră,

cine suntem şi ce devenim, nu-i aşa?

Nu avem toţi aceleaşi puncte de plecare.

Cum am spus la început,
sunt un optimist,

sunt optimist că dacă am adopta
această perspectivă sceptică,

poate am reuşi să ne eliberăm
de câteva convingeri şi tendinţe nocive.

Într-un studiu recent,
publicat în Jurnalul de Psihologie,

se arată că prin scăderea
credinţei în liberul arbitru,

oamenii au devenit mai puţin punitivi

şi au ales pedepse mai blânde
în anumite scenarii ipotetice.

Asta reafirmă
ce spuneam mai devreme,

că dacă credinţa în liberul arbitru
e puternică, punitivitatea creşte,

dar îmi dă şi speranţă că putem renunţa
la aceste credinţe dăunătoare

şi prin asta să diminuăm furia morală
despre care am discutat.

Propunerea mea e simplă.

Să nu ne temem de scepticismul
liberului arbitru. Să îl acceptăm.

Să renunţăm la credinţa în liberul arbitru

şi la convingerile nocive
că oamenii primesc ce merită.

Să lăsăm în urmă aceste noţiuni
și furia morală

şi să nu mai învinovăţim victima.

În schimb, să ne îndreptăm atenţia
spre sarcina dificilă

de a aborda cauzele criminalităţii,
sărăciei şi nedreptăţii educaţionale.

Renunţând la credinţa în liberul arbitru

vom observa mai clar cauzele şi sistemele

care modelează indivizii
şi comportamentul lor

şi vom putea adopta
politici mai umane şi mai eficiente

în educaţie, justiţie şi politică socială.
Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)