În ultimul timp m-am gândit foarte mult la următoarea întrebare: ce s-ar întâmpla dacă nu am mai crede în liberul arbitru? Ce ar însemna asta pentru relaţiile noastre interpersonale, societate, moralitate, lege? Ar fi consecinţe grave pentru societate dacă am renunța la liberul arbitru? Sau ar avea un efect de umanizare asupra practicilor şi politicilor, eliberându-ne de efectele nocive ale credinţei în liberul arbitru? Gândiţi-vă ce-ar fi dacă credinţa în liberul arbitru – în loc să fie un lucru bun – ar avea o latură întunecată şi că ne-am descurca mai bine fără ea. Ştiu că e contraintuitiv. Mulţi se tem că fără liber arbitru se ajunge la nihilism, că nu vor avea niciun motiv să continue, sau că asta va submina moralitatea. Sau că criminalii vor umbla liberi din moment ce n-ar exista responsabilitate morală. Dar aş vrea să prezint o altă perspectivă astăzi. Începe cu scepticism faţă de idea liberului arbitru. Eu sunt sceptic. Neg existenţa liberului arbitru. Scepticii susţin că cine suntem şi ce facem e rezultatul unor factori pe care nu-i putem controla, iar din cauza asta, nu suntem niciodată responsabili moral pentru acţiunile noastre într-un sens care ne-ar face demni de laudă sau milă. Au fost multe discuţii filosofice şi ştiinţifice de-a lungul timpului, despre scepticismul la liberul arbitru, şi am susţinut aceste argumente în lucrarea mea, dar nu sunt aici să vă conving că vă lipseşte liberul arbitru. Nu acesta e scopul meu. Sunt interesat de o întrebare puţin diferită: ce s-ar întâmpla dacă am accepta această perspectivă? Ce s-ar întâmpla practic, dacă nu am mai crede în liberul arbitru? Ar fi, per total, un lucru bun sau unul rău? Sunt un optimist. Sunt optimist la perspectiva unei vieţi fără liber arbitru. Mă numesc un sceptic optimist. Ca sceptic optimist susţin că viaţa fără liber arbitru este posibilă şi chiar preferabilă. Perspectiva găsirii sensului vieţii şi menţinerea unor relaţii interpersonale bune, spre exemplu, nu ar fi ameninţate. Chiar dacă anumite sisteme de pedeapsă – ca cele bazate pe modelul sentinţelor sau răzbunării ar fi excluse – arestul preventiv şi programele de reabilitare tot ar fi justificate. Voi vorbi mai mult despre acestea în scurt timp. Aşadar, ca un sceptic optimist, susţin faptul că viaţa fără liber arbitru ar putea fi benefică pentru noi şi pentru relaţiile interumane, pentru că ar putea eradica o forma distructivă de furie morală, tipul de furie morală care ne corodează relaţiile şi politicile sociale. Pentru a înţelege mai bine partea întunecată a liberului arbitru, vreau să vorbesc despre nişte studii empirice recente în psihologia moralei politice. Aceste studii arată că există numeroase corelaţii interesante şi posibil dăunătoare între credinţa în liberul arbitru şi celelalte credinţe religioase și politice. Au aflat că credința în liberul arbitru e corelată cu un grad mai mare de religiozitate, de punitivitate şi conservatorism în atitudine, cum ar fi credinţa într-o lume dreaptă şi autoritarism de dreapta. Voi vorbi despre două dintre ele: legătura dintre credinţa în liberul arbitru şi pedepsire, şi dintre credinţa în liberul arbitru și credinţa într-o lume dreaptă. Luăm punitivitatea ca exemplu. Acest studiu a arătat că dacă credința în liberul arbitru e puternică, vedem o creştere a punitivitâţii, adică oamenii tind să ceară forme de pedeapsă mai dure într-un număr de scenarii diferite. Are sens: dacă credeţi că oamenii au liber arbitru, credeţi şi că merită să fie lăudați sau învinovățiți pentru faptele lor. Dacă iau parte la un act imoral, vreţi să-i vedeţi răsplătiţi după faptă. E foarte aproape de ideea de răzbunare: vreţi să-i răniți pentru răul pe care l-au făcut ei altora. Dar dezavantajul acestui lucru e că poate crea o furie morală distructivă pentru relaţiile interumane şi pentru politicile sociale. Gândiţi-vă la asta la un nivel mai mare: credinţa în liberul arbitru e relativ puternică în Statele Unite. Are la bază mitul individului puternic care a reuşit prin propriile-i puteri, persoana care se poate ridica prin sine şi poate depăși toate circumstanţele vieţii. Pentru că avem această credinţă puternică suntem o societate relativ punitivă. Consideraţi acest fapt simplu: Statele Unite reprezintă aproximativ 5% din populaţia lumii, dar încarcerează 25% din prizonierii din lume. E o statistică uimitoare, așa că o să repet: noi suntem o parte relativ mică din populaţia lumii, cam 5%, dar încarcerăm 25% din prizonierii lumii. Nu cred că e controversat să spun că sistemul nostru juridic e la pământ. Nu funcţionează, nu ne protejează, nu reduce criminalitatea, nu ne atinge scopurile sociale şi nu reduce rata recidivismului criminal. Dar, poate, dacă adoptăm această perspectivă sceptică, am putea adopta politici mai eficiente şi umane. Permiteţi-mi să schiţez repede cum ar aborda un sceptic comportamentul criminal. E un profesor, nu departe de aici, numele său este Derek Pareboom, predă la Cornell University; şi e un sceptic, ca şi mine - şi el propune un model pentru a combate criminalii periculoşi bazat pe o analogie cu carantina: cei care contractează boli contagioase, nu sunt vinovaţi, nu sunt responsabili moral pentru asta. Nu credem că merită să fie pedepsiţi. Dar credem că e justificat să îi izolăm pentru binele societăţii. Putem spune acelaşi lucru despre criminalii periculoşi, chiar dacă aţi adoptat perspectiva pe care o susţin şi credeţi că indivizii nu sunt direct răspunzători pentru ce au devenit, tot am putea justifica închiderea lor pentru binele societăţii. Dar dacă am face așa, asta ar implica multe reforme, pe care le consider foarte importante şi benefice. În primul rând, am avea obligaţia să ajutăm deţinuţii să se reabiliteze, la fel cum am avea şi obligaţia să tratăm o persoană aflată în carantină. În al doilea rând, nu am putea trata acei oameni cu cruzime cât sunt închişi, aşa cum nu am trata cu cruzime nişte oameni în carantină. În al treilea rând, ar trebui să optăm pentru forme mai puţin severe de pedeapsă iar asta ar implica regândirea unor legi mai aspre pe care le avem şi a unora dintre sancţiunile mai dure. Nu în ultimul rând, dacă sunteţi ca mine şi credeţi că circumstanţele cauzează aceste comportamente, în primul rând, atunci scepticii liberului arbitru ar investi bani, resurse şi atenţie în abordarea cauzelor sistemice care duc la criminalitate: inegalitatea averii, inechitate în educație. În loc să învinovăţiţi oameni şi să îi pedepsiţi, aţi încerca să preveniţi activitatea criminală. (Aplauze) Vă mulţumesc. Cred că scepticii pot aborda cu succes comportamentul criminal şi că ar putea face asta mai eficient şi mai uman. Trec la cealaltă convingere menţionată: acest studiu arată că credinţa în liberul arbitru e corelată cu aşa-numita credinţă într-o lume dreaptă. Ce este aceasta? E convingerea că lumea e dreaptă: lucruri bune se întâmplă oamenilor buni, iar rele, oamenilor răi. Tot fundamental însă, e o abordare de tipul „acuzaţi victima”, deoarece susţine faptul că oamenii primesc după merit, adică cei care întâmpină nenorociri, le merită şi faptul li se datorează. În anii 1960, psihologii au creat scara credinţei într-o lume dreaptă, care reflectă gradul ataşamentului faţă de această convingere, dar și surprinde tendinţa naturală a oamenilor de a blama pe cei care au ghinion, pentru situația în care se află. Au descoperit că scorurile mari pentru o lume dreaptă se corelează cu probabilitatea denigrării victimelor nevinovate, cu încredere în instituţiile şi autorităţile existente, blamarea săracilor şi elogierea celor bogaţi pentru sorţile lor. Cum am spus, este o abordare tip „acuzaţi victima”; se observă în diverse forme oriunde în societate. Una din cele mai nocive e tendinţa, atât la omul de rând cât şi în sistemul judiciar, de a învinovăţi victimile violurilor pentru viol. Dacă lumea e dreaptă și lucrurile bune se întâmplă celor buni, iar lucrurile rele celor răi, a încerca să reconciliezi o faptă oribilă precum violul, păstrând totodată credinţa că lumea e dreaptă, transformi victima inocentă într-o persoană vinovată: „Erau îmbrăcate provocator; mergeau pe unde nu ar fi trebuit.” O altă manifestare a blamării victimei poate fi văzută în societate. De exemplu, învinovăţirea săracilor pentru situaţia lor, Susţinând că cei săraci sunt leneşi sau haimanale. Sau a da vina pe părinţi şi copii pentru inegalitatea educaţională. Dar ştim toţi – măcar în momentele mai raţionale – că lumea nu e dreaptă şi că loteria vieţii nu e mereu corectă. Trebuie să conştientizăm rolul norocului în viaţa noastră, cine suntem şi ce devenim, nu-i aşa? Nu avem toţi aceleaşi puncte de plecare. Cum am spus la început, sunt un optimist, sunt optimist că dacă am adopta această perspectivă sceptică, poate am reuşi să ne eliberăm de câteva convingeri şi tendinţe nocive. Într-un studiu recent, publicat în Jurnalul de Psihologie, se arată că prin scăderea credinţei în liberul arbitru, oamenii au devenit mai puţin punitivi şi au ales pedepse mai blânde în anumite scenarii ipotetice. Asta reafirmă ce spuneam mai devreme, că dacă credinţa în liberul arbitru e puternică, punitivitatea creşte, dar îmi dă şi speranţă că putem renunţa la aceste credinţe dăunătoare şi prin asta să diminuăm furia morală despre care am discutat. Propunerea mea e simplă. Să nu ne temem de scepticismul liberului arbitru. Să îl acceptăm. Să renunţăm la credinţa în liberul arbitru şi la convingerile nocive că oamenii primesc ce merită. Să lăsăm în urmă aceste noţiuni și furia morală şi să nu mai învinovăţim victima. În schimb, să ne îndreptăm atenţia spre sarcina dificilă de a aborda cauzele criminalităţii, sărăciei şi nedreptăţii educaţionale. Renunţând la credinţa în liberul arbitru vom observa mai clar cauzele şi sistemele care modelează indivizii şi comportamentul lor şi vom putea adopta politici mai umane şi mai eficiente în educaţie, justiţie şi politică socială. Vă mulţumesc foarte mult. (Aplauze)