Ficțiunea amintirii

Psihologul Elizabeth Loftus studiază amintirile. Mai exact, studiază amintirile false, prin care oamenii fie îşi amintesc lucruri care nu s-au întâmplat, fie și le amintesc diferite de cum s-au petrecut cu adevărat. Se întâmplă mult mai des decât am crede, iar Loftus ne împărtășește câteva povești și statistici surprinzătoare și ridică unele întrebări importante de etică, de care toți ar trebui să ținem cont.

Aș vrea să vă povestesc despre
un caz juridic la care am lucrat,

în care era implicat un bărbat pe nume Steve Titus.

Titus era managerul unui restaurant.

Avea 31 de ani, locuia în Seattle, Washington,

era logodit cu Gretchen,

pe punctul de a se căsători;
ea era dragostea vieții lui.

Într-o noapte, cuplul a ieșit

la o cină romantică la restaurant.

Se îndreptau spre casă

când au fost opriți de un ofițer de poliție.

Mașina lui Titus semăna

cu o mașină condusă în acea seară,

de un bărbat care violase o autostopistă,

iar Titus semăna oarecum cu violatorul.

Prin urmare, poliția l-a fotografiat pe Titus,

a prezentat poza la identificarea

făcută ulterior de către victimă,

iar aceasta a indicat fotografia lui Titus.

A spus: „Acela seamănă cel mai bine".

Poliția și acuzarea au inițiat un proces,

iar când Steve Titus a fost acuzat de viol,

victima violului a declarat:

„Sunt absolut sigură că el este."

Iar Titus a fost condamnat.

El și-a susținut nevinovăția,

familia sa a strigat la jurați,

logodnica lui s-a prăbușit la podea,
plângând în hohote,

iar Titus a fost dus la închisoare.

Ce-aţi fi făcut la acel moment?

Ce ați face?

Titus și-a pierdut pe deplin
încrederea în sistemul juridic,

apoi i-a venit o idee.

A sunat la ziarul local,

a trezit interesul unui jurnalist detectiv,

care l-a descoperit pe adevăratul violator,

care în final și-a mărturisit fapta,

care s-a bănuit apoi că era vinovat
de comiterea a 50 de violuri

în acea zonă,

iar când această informație
a fost furnizată judecătorului,

acesta l-a eliberat pe Titus.

Aici ar fi trebuit să se termine acest caz.

Ar fi trebuit să se încheie.

Titus ar fi trebuit să se gândească
doar că a fost un an oribil,

un an de acuzații și procese,
dar încheiat.

N-a fost aşa.

Titus era atât de amărât.

Își pierduse slujba.
Nu și-o mai putea recăpăta.

Își pierduse logodnica.

Nu mai făcea faţă furiei lui.

Și-a pierdut toate economiile,

așa că s-a hotărât să deschidă un proces

împotriva poliției și a altora pe care îi considera

responsabili pentru suferința sa.

În acest punct am început eu să lucrez la acest caz,

încercând să îmi dau seama

cum a ajuns victima de la acel

„Acesta seamănă cel mai bine"

la „Sunt absolut sigură că el este."

Ei bine, Titus era total absorbit de cazul său.

În fiecare moment era cu gândul la el,

și, cu câteva zile înainte de proces,

s-a trezit într-o dimineață,

chircit de durere,

și a murit de atac de cord cauzat de stres.

Avea 35 de ani.

Am fost solicitată să lucrez la cazul lui Titus,

deoarece sunt psiholog cercetător.

Studiez memoria de zeci de ani.

Dacă întâlnesc pe cineva într-un avion -

aceasta s-a întâmplat în zborul spre Scoția -

dacă discut cu cineva într-un avion

și mă întreabă: „Cu ce te ocupi?"

iar eu spun „Studiez memoria"

oamenii îmi spun că îşi amintesc greu nume,

sau că au o rudă cu Alzheimer

sau cu alte probleme legate de memorie,

iar eu trebuie să le spun

că nu studiez când uită oamenii.

Studiez contrariul: când își amintesc,

când își amintesc lucruri care nu s-au întâmplat

sau își amintesc lucruri care erau altfel

față de cum erau în realitate.

Studiez amintirile false.

Din nefericire, Steve Titus nu este singura persoană

condamnată pe baza unei amintiri false.

În cadrul unui proiect din Statele Unite,

s-au adunat informații

de la 300 de persoane nevinovate,

300 de acuzați, condamnați pentru infracțiuni
pe care nu le săvârşiseră.

Care petrecuseră 10, 20, 30 de ani
în închisoare pentru ele,

iar acum, testele ADN au dovedit

că sunt nevinovați.

Când au fost analizate aceste cazuri,

trei sferturi dintre ele

s-au bazat pe amintiri greșite
ale martorilor oculari.

De ce?

Asemeni juraților care i-au condamnat
pe acei nevinovaţi

și a juraților care l-au condamnat pe Titus,

mulți cred că memoria

funcționează ca un aparat de înregistrare.

Pur și simplu înregistrezi informațiile,

le accesezi și le reiei

când răspunzi la întrebări sau identifici imagini.

Muncind zeci de ani în psihologie

am aflat că lucrurile nu stau aşa.

Amintirile noastre sunt constructive.

Se reconstruiesc.

Memoria funcționează cam ca o pagină Wikipedia:

o poți accesa și schimba, dar la fel pot face și alții.

Am început să studiez memoria constructivă

în anii '70.

Am făcut experimente
în care arătam oamenilor

infracțiuni și accidente simulate

și îi întrebam ce-și amintesc.

Într-unul din ele am arătat un accident simulat

și i-am întrebat

cât de repede mergeau mașinile
în momentul impactului?

Pe alții i-am întrebat

cât de repede mergeau mașinile
când s-au izbit?

Când am pus întrebarea cu „izbit",

au declarat că mașinile mergeau
cu viteză mai mare,

și, mai mult, întrebarea cu „izbit"

i-a determinat să spună

că au văzut cioburi de sticlă
la locul accidentului

când nu existau deloc.

Într-un alt studiu, am prezentat un accident simulat

cu o mașină traversând o intersecție
având un indicator de STOP

și, când am pus o întrebare insinuând
că semnul era de CEDEAZĂ,

mulţi au declarat că-și aminteau semnul CEDEAZĂ

în acea intersecție și nu STOP.

Aţi putea crede că

fiind evenimente filmate

nu sunt stresante emoţional.

Oare aceleaşi greşeli se fac în cazul

unui eveniment cu adevărat stresant?

Într-un studiu publicat câteva luni în urmă

răspundem la această întrebare.

Studiul era neobişnuit

pentru că aranjasem ca subiecţii
să aibă o experienţă stresantă.

Participanții la acest studiu

au fost militari ai Statelor Unite

supuși unui antrenament chinuitor

pentru a-i învăța cum ar fi

dacă ar fi capturați ca prizonieri de război.

Parte a exercițiului,

soldații erau interogaţi agresiv,

ostil, abuzaţi fizic timp de 30 de minute,

ca mai apoi să li se ceară să identifice

persoana care a condus interogatoriul.

Când le-am servit informații sugestive

insinuând că e vorba de o altă persoană,

mulți l-au indicat greșit pe interogator,

deseori indicând pe cineva
care nu semăna deloc

cu cel care-i interogase în realitate.

Aceste studii ne arată

că atunci când serveşti oamenilor
informații eronate

legate de experienţe pe care le-ar fi avut,

poți să le distorsionezi, să le contaminezi
sau chiar să le modifici amintirile.

În lumea reală

dezinformarea e omniprezentă.

Suntem dezinformați

nu doar prin întrebări puse tendenţios,

ci şi vorbind cu alți martori

care ar putea, conștient sau neatent,
să furnizeze

informații eronate,

sau dacă vedem un reportaj despre
un eveniment pe care l-am fi trăit,

toate acestea oferă ocazii

pentru acest gen de contaminare a amintirilor.

În anii '90 am început să vedem

și o variantă extremă
a problemei a amintirilor.

Unii pacienți apelau la terapie
pentru o problemă -

o depresie, o tulburare de alimentație -

și ieșeau din terapie

cu o problemă diferită:

amintiri extreme ale unor brutalități cumplite,

uneori ritualuri satanice,

cu elemente bizare și neobișnuite.

O femeie a ieșit din psihoterapie

cu convingerea că a îndurat ani buni

de abuz ritualic, în cursul căruia
a fost obligată la o sarcină,

apoi copilul i-a fost smuls din pântece.

Însă nu existau cicatrici fizice

sau alte dovezi fizice

care să-i dovedească povestea.

Când am început să cercetez aceste cazuri,

m-am întrebat

care e sursa acestor amintiri?

Am aflat că cele mai multe dintre ele

implicaseră o anumită formă de psihoterapie.

M-am întrebat

dacă unele din lucrurile petrecute
în acea psihoterapie -

cum ar fi exercițiile de imaginaţie

sau interpretarea viselor,

sau, în unele cazuri, hipnoza,

sau, în unele cazuri, expunerea la informații false -

oare acestea făceau ca pacienții

să dezvolte aceste amintiri improbabile

foarte stranii.

Am conceput câteva experimente

pentru a încerca să studiez procedeele utilizate

în această psihoterapie, ca să pot studia

dezvoltarea acestor false amintiri
atât de bogate.

Într-unul din primele studii,

am utilizat sugestia,

ca metodă inspirată de
psihoterapia acestor cazuri,

am folosit acest tip de sugestie

şi am plantat o amintire falsă

potrivit căreia în copilărie, pe la 5-6 ani,

te-ai pierdut într-un mall la cumpărături.

Erai speriat. Plângeai.

Erai salvat de o persoană în vârstă

și reunit cu familia.

Am reușit să plantăm această amintire

la un sfert din participanți.

Ați spune că

nu e foarte stresant.

Însă noi și alți cercetători am plantat

amintiri false bogate ale unor lucruri

mult mai neobișnuite și mult mai stresante.

Într-un studiu realizat în Tennessee,

cercetătorii au plantat amintirea falsă cum că

în copilărie, erai aproape înecat

și te-a salvat un salvamar.

Într-un studiu făcut în Canada,

cercetătorii au indus amintirea falsă

că în copilărie

ți s-a intâmplat ceva îngrozitor -
ai fost atacat

de un animal înfiorător -

plantate cu succes la aproximativ jumătate
dintre participanții la studiu.

Într-un studiu realizat în Italia,

cercetătorii au indus amintirea falsă

că, în copilărie, ai fost martorul
unui caz de posedare demonică.

Vreau să adaug că poate părea

că traumatizăm subiecţii experimentelor

în numele științei,

însă studiile noastre au fost supuse
unei evaluări riguroase

realizate de comisia de etică,

care a hotărât

că disconfortul temporar pe care

unii subiecţi l-ar avea
pe parcursul acestor studii

e justificat de importanța acestei probleme

în înțelegerea mecanismelor amintirilor

și al abuzului asupra memoriei
care se petrece

în unele zone ale lumii.

Spre surprinderea mea,

când am publicat lucrarea și
am început să iau atitudine

împotriva acestui tip de psihoterapie,

au apărut probleme urâte pentru mine:

ostilități, în principal din partea
terapeuților pe amintiri reprimate,

care s-au simțit atacați

și din partea pacienților
pe care i-au influențat.

Uneori am avut pază armată la conferințele

la care eram invitată să vorbesc,

oameni încercau să organizeze campanii
de petiții pentru concedierea mea.

Însă cea mai neplăcută

a fost când am bănuit că o femeie

nu era vinovată de un abuz

pretins de fiica ei adultă.

Aceasta şi-a acuzat mama de abuz sexual

pe baza unor amintiri reprimate.

Această fiică acuzatoare
a permis ca povestea ei

să fie filmată și prezentată în locuri publice.

Aveam suspiciuni legate de această poveste

așa că am început să investighez,

găsind până la urmă informații
care m-au convins

că mama era nevinovată.

Am publicat o expunere a cazului,

după care, fiica aceasta
care aducea acuzații

mi-a intentat proces.

Cu toate că nu menționasem niciodată numele ei,

m-a dat în judecată pentru defăimare
și încălcarea intimității.

Mi-am petrecut aproape cinci ani

într-un proces haotic, neplăcut,

dar s-a terminat și m-am putut întoarce

la munca mea.

În cursul procesul am devenit parte

a unei tendințe deranjante în America,

în care oamenii de știință
sunt dați în judecată

doar pentru că îşi spun părerea
în probleme controversate public.

Reîntoarsă la munca mea, m-am întrebat:

dacă plantez o amintire falsă în mintea ta,

oare are repercusiuni?

Îţi influențează gândurile şi

comportamentul viitor?

Primul studiu planta o amintire falsă

cum că în copilărie, te-ai fi îmbolnăvit,
mâncând anumite alimente:

ouă fierte tari, murături şi înghețată de căpșuni.

Am descoperit că odată plantată
această amintire falsă,

oamenii nu mai prea mâncau
aceste alimente

la un picnic.

Amintirile false nu-s neapărat rele sau neplăcute.

Dacă am planta o amintire caldă, plăcută

despre un aliment ca sparanghelul,

oamenii şi-ar dori să mânănce mai mult sparanghel.

Aceste studii ne arată că

putem induce amintiri false

cu consecințe

asupra comportamentului,
mult după ce sunt instalate.

Odată cu această capacitate

de a planta amintiri și de a
controla comportamentul,

sigur că se pun probleme importante de etică,

de pildă, când să folosim
această tehnologie asupra minții?

Ar fi bine să interzicem vreodată utilizarea ei?

Nu e etic ca terapeuţii să planteze
aceste amintiri false

în mintea pacienților

chiar dacă l-ar ajuta,

însă nimic nu poate opri un părinte

să încerce acest lucru la un adolescent supraponderal sau obez.

Când am propus public acest lucru,

am creat un nou val de proteste.

„Iat-o! Îndeamnă părinții să-și mintă copiii."

Salut, Moș Crăciun. (Râsete)

Privind din alt punct de vedere,

ce ți-ai dori mai mult,

un copil obez, diabetic,
cu durata de viață scurtată,

cu toate afecţiunile conexe,

sau un copil cu o mică amintire falsă?

Știu ce aş alege eu
pentru copilul meu.

Poate că munca mea m-a făcut diferită
de majoritatea oamenilor.

Majoritatea îşi preţuiesc amintirile,

convinși că ele le conferă identitate,

conştiinţă de sine, trecut.

Apreciez asta. Și eu simt la fel.

Însă știu din munca mea

cât de multă ficțiune există deja acolo.

Am învățat în acești zeci de ani

în domeniu, că:

doar pentru că cineva îți spune ceva,

cu încredere,

doar pentru că-ți dă multe detalii,

doar pentru că-şi exprimă emoţiile când ți-o spun,

nu înseamnă că aşa stau lucrurile.

Nu distingem clar amintirile reale de cele false.

E nevoie de coroborare independentă.

Această descoperire m-a făcut mai tolerantă

față de amintirile greșite

ale prietenilor și ale familiei.

Descoperirea l-ar fi putut salva pe Steve Titus,

omul al cărui viitor a fost distrus

de o amintire falsă.

Ar trebui să reţinem,

ar fi foarte bine să reţinem

că amintirea, ca şi libertatea,

e un lucru fragil.

Vă mulțumesc. Mulțumesc.

Vă mulțumesc. (Aplauze)

Vă mulţumesc din suflet. (Aplauze)