Aș vrea să vă povestesc despre
un caz juridic la care am lucrat,
în care era implicat un bărbat pe nume Steve Titus.
Titus era managerul unui restaurant.
Avea 31 de ani, locuia în Seattle, Washington,
era logodit cu Gretchen,
pe punctul de a se căsători;
ea era dragostea vieții lui.
Într-o noapte, cuplul a ieșit
la o cină romantică la restaurant.
Se îndreptau spre casă
când au fost opriți de un ofițer de poliție.
Mașina lui Titus semăna
cu o mașină condusă în acea seară,
de un bărbat care violase o autostopistă,
iar Titus semăna oarecum cu violatorul.
Prin urmare, poliția l-a fotografiat pe Titus,
a prezentat poza la identificarea
făcută ulterior de către victimă,
iar aceasta a indicat fotografia lui Titus.
A spus: „Acela seamănă cel mai bine".
Poliția și acuzarea au inițiat un proces,
iar când Steve Titus a fost acuzat de viol,
victima violului a declarat:
„Sunt absolut sigură că el este."
Iar Titus a fost condamnat.
El și-a susținut nevinovăția,
familia sa a strigat la jurați,
logodnica lui s-a prăbușit la podea,
plângând în hohote,
iar Titus a fost dus la închisoare.
Ce-aţi fi făcut la acel moment?
Ce ați face?
Titus și-a pierdut pe deplin
încrederea în sistemul juridic,
apoi i-a venit o idee.
A sunat la ziarul local,
a trezit interesul unui jurnalist detectiv,
care l-a descoperit pe adevăratul violator,
care în final și-a mărturisit fapta,
care s-a bănuit apoi că era vinovat
de comiterea a 50 de violuri
în acea zonă,
iar când această informație
a fost furnizată judecătorului,
acesta l-a eliberat pe Titus.
Aici ar fi trebuit să se termine acest caz.
Ar fi trebuit să se încheie.
Titus ar fi trebuit să se gândească
doar că a fost un an oribil,
un an de acuzații și procese,
dar încheiat.
N-a fost aşa.
Titus era atât de amărât.
Își pierduse slujba.
Nu și-o mai putea recăpăta.
Își pierduse logodnica.
Nu mai făcea faţă furiei lui.
Și-a pierdut toate economiile,
așa că s-a hotărât să deschidă un proces
împotriva poliției și a altora pe care îi considera
responsabili pentru suferința sa.
În acest punct am început eu să lucrez la acest caz,
încercând să îmi dau seama
cum a ajuns victima de la acel
„Acesta seamănă cel mai bine"
la „Sunt absolut sigură că el este."
Ei bine, Titus era total absorbit de cazul său.
În fiecare moment era cu gândul la el,
și, cu câteva zile înainte de proces,
s-a trezit într-o dimineață,
chircit de durere,
și a murit de atac de cord cauzat de stres.
Avea 35 de ani.
Am fost solicitată să lucrez la cazul lui Titus,
deoarece sunt psiholog cercetător.
Studiez memoria de zeci de ani.
Dacă întâlnesc pe cineva într-un avion -
aceasta s-a întâmplat în zborul spre Scoția -
dacă discut cu cineva într-un avion
și mă întreabă: „Cu ce te ocupi?"
iar eu spun „Studiez memoria"
oamenii îmi spun că îşi amintesc greu nume,
sau că au o rudă cu Alzheimer
sau cu alte probleme legate de memorie,
iar eu trebuie să le spun
că nu studiez când uită oamenii.
Studiez contrariul: când își amintesc,
când își amintesc lucruri care nu s-au întâmplat
sau își amintesc lucruri care erau altfel
față de cum erau în realitate.
Studiez amintirile false.
Din nefericire, Steve Titus nu este singura persoană
condamnată pe baza unei amintiri false.
În cadrul unui proiect din Statele Unite,
s-au adunat informații
de la 300 de persoane nevinovate,
300 de acuzați, condamnați pentru infracțiuni
pe care nu le săvârşiseră.
Care petrecuseră 10, 20, 30 de ani
în închisoare pentru ele,
iar acum, testele ADN au dovedit
că sunt nevinovați.
Când au fost analizate aceste cazuri,
trei sferturi dintre ele
s-au bazat pe amintiri greșite
ale martorilor oculari.
De ce?
Asemeni juraților care i-au condamnat
pe acei nevinovaţi
și a juraților care l-au condamnat pe Titus,
mulți cred că memoria
funcționează ca un aparat de înregistrare.
Pur și simplu înregistrezi informațiile,
le accesezi și le reiei
când răspunzi la întrebări sau identifici imagini.
Muncind zeci de ani în psihologie
am aflat că lucrurile nu stau aşa.
Amintirile noastre sunt constructive.
Se reconstruiesc.
Memoria funcționează cam ca o pagină Wikipedia:
o poți accesa și schimba, dar la fel pot face și alții.
Am început să studiez memoria constructivă
în anii '70.
Am făcut experimente
în care arătam oamenilor
infracțiuni și accidente simulate
și îi întrebam ce-și amintesc.
Într-unul din ele am arătat un accident simulat
și i-am întrebat
cât de repede mergeau mașinile
în momentul impactului?
Pe alții i-am întrebat
cât de repede mergeau mașinile
când s-au izbit?
Când am pus întrebarea cu „izbit",
au declarat că mașinile mergeau
cu viteză mai mare,
și, mai mult, întrebarea cu „izbit"
i-a determinat să spună
că au văzut cioburi de sticlă
la locul accidentului
când nu existau deloc.
Într-un alt studiu, am prezentat un accident simulat
cu o mașină traversând o intersecție
având un indicator de STOP
și, când am pus o întrebare insinuând
că semnul era de CEDEAZĂ,
mulţi au declarat că-și aminteau semnul CEDEAZĂ
în acea intersecție și nu STOP.
Aţi putea crede că
fiind evenimente filmate
nu sunt stresante emoţional.
Oare aceleaşi greşeli se fac în cazul
unui eveniment cu adevărat stresant?
Într-un studiu publicat câteva luni în urmă
răspundem la această întrebare.
Studiul era neobişnuit
pentru că aranjasem ca subiecţii
să aibă o experienţă stresantă.
Participanții la acest studiu
au fost militari ai Statelor Unite
supuși unui antrenament chinuitor
pentru a-i învăța cum ar fi
dacă ar fi capturați ca prizonieri de război.
Parte a exercițiului,
soldații erau interogaţi agresiv,
ostil, abuzaţi fizic timp de 30 de minute,
ca mai apoi să li se ceară să identifice
persoana care a condus interogatoriul.
Când le-am servit informații sugestive
insinuând că e vorba de o altă persoană,
mulți l-au indicat greșit pe interogator,
deseori indicând pe cineva
care nu semăna deloc
cu cel care-i interogase în realitate.
Aceste studii ne arată
că atunci când serveşti oamenilor
informații eronate
legate de experienţe pe care le-ar fi avut,
poți să le distorsionezi, să le contaminezi
sau chiar să le modifici amintirile.
În lumea reală
dezinformarea e omniprezentă.
Suntem dezinformați
nu doar prin întrebări puse tendenţios,
ci şi vorbind cu alți martori
care ar putea, conștient sau neatent,
să furnizeze
informații eronate,
sau dacă vedem un reportaj despre
un eveniment pe care l-am fi trăit,
toate acestea oferă ocazii
pentru acest gen de contaminare a amintirilor.
În anii '90 am început să vedem
și o variantă extremă
a problemei a amintirilor.
Unii pacienți apelau la terapie
pentru o problemă -
o depresie, o tulburare de alimentație -
și ieșeau din terapie
cu o problemă diferită:
amintiri extreme ale unor brutalități cumplite,
uneori ritualuri satanice,
cu elemente bizare și neobișnuite.
O femeie a ieșit din psihoterapie
cu convingerea că a îndurat ani buni
de abuz ritualic, în cursul căruia
a fost obligată la o sarcină,
apoi copilul i-a fost smuls din pântece.
Însă nu existau cicatrici fizice
sau alte dovezi fizice
care să-i dovedească povestea.
Când am început să cercetez aceste cazuri,
m-am întrebat
care e sursa acestor amintiri?
Am aflat că cele mai multe dintre ele
implicaseră o anumită formă de psihoterapie.
M-am întrebat
dacă unele din lucrurile petrecute
în acea psihoterapie -
cum ar fi exercițiile de imaginaţie
sau interpretarea viselor,
sau, în unele cazuri, hipnoza,
sau, în unele cazuri, expunerea la informații false -
oare acestea făceau ca pacienții
să dezvolte aceste amintiri improbabile
foarte stranii.
Am conceput câteva experimente
pentru a încerca să studiez procedeele utilizate
în această psihoterapie, ca să pot studia
dezvoltarea acestor false amintiri
atât de bogate.
Într-unul din primele studii,
am utilizat sugestia,
ca metodă inspirată de
psihoterapia acestor cazuri,
am folosit acest tip de sugestie
şi am plantat o amintire falsă
potrivit căreia în copilărie, pe la 5-6 ani,
te-ai pierdut într-un mall la cumpărături.
Erai speriat. Plângeai.
Erai salvat de o persoană în vârstă
și reunit cu familia.
Am reușit să plantăm această amintire
la un sfert din participanți.
Ați spune că
nu e foarte stresant.
Însă noi și alți cercetători am plantat
amintiri false bogate ale unor lucruri
mult mai neobișnuite și mult mai stresante.
Într-un studiu realizat în Tennessee,
cercetătorii au plantat amintirea falsă cum că
în copilărie, erai aproape înecat
și te-a salvat un salvamar.
Într-un studiu făcut în Canada,
cercetătorii au indus amintirea falsă
că în copilărie
ți s-a intâmplat ceva îngrozitor -
ai fost atacat
de un animal înfiorător -
plantate cu succes la aproximativ jumătate
dintre participanții la studiu.
Într-un studiu realizat în Italia,
cercetătorii au indus amintirea falsă
că, în copilărie, ai fost martorul
unui caz de posedare demonică.
Vreau să adaug că poate părea
că traumatizăm subiecţii experimentelor
în numele științei,
însă studiile noastre au fost supuse
unei evaluări riguroase
realizate de comisia de etică,
care a hotărât
că disconfortul temporar pe care
unii subiecţi l-ar avea
pe parcursul acestor studii
e justificat de importanța acestei probleme
în înțelegerea mecanismelor amintirilor
și al abuzului asupra memoriei
care se petrece
în unele zone ale lumii.
Spre surprinderea mea,
când am publicat lucrarea și
am început să iau atitudine
împotriva acestui tip de psihoterapie,
au apărut probleme urâte pentru mine:
ostilități, în principal din partea
terapeuților pe amintiri reprimate,
care s-au simțit atacați
și din partea pacienților
pe care i-au influențat.
Uneori am avut pază armată la conferințele
la care eram invitată să vorbesc,
oameni încercau să organizeze campanii
de petiții pentru concedierea mea.
Însă cea mai neplăcută
a fost când am bănuit că o femeie
nu era vinovată de un abuz
pretins de fiica ei adultă.
Aceasta şi-a acuzat mama de abuz sexual
pe baza unor amintiri reprimate.
Această fiică acuzatoare
a permis ca povestea ei
să fie filmată și prezentată în locuri publice.
Aveam suspiciuni legate de această poveste
așa că am început să investighez,
găsind până la urmă informații
care m-au convins
că mama era nevinovată.
Am publicat o expunere a cazului,
după care, fiica aceasta
care aducea acuzații
mi-a intentat proces.
Cu toate că nu menționasem niciodată numele ei,
m-a dat în judecată pentru defăimare
și încălcarea intimității.
Mi-am petrecut aproape cinci ani
într-un proces haotic, neplăcut,
dar s-a terminat și m-am putut întoarce
la munca mea.
În cursul procesul am devenit parte
a unei tendințe deranjante în America,
în care oamenii de știință
sunt dați în judecată
doar pentru că îşi spun părerea
în probleme controversate public.
Reîntoarsă la munca mea, m-am întrebat:
dacă plantez o amintire falsă în mintea ta,
oare are repercusiuni?
Îţi influențează gândurile şi
comportamentul viitor?
Primul studiu planta o amintire falsă
cum că în copilărie, te-ai fi îmbolnăvit,
mâncând anumite alimente:
ouă fierte tari, murături şi înghețată de căpșuni.
Am descoperit că odată plantată
această amintire falsă,
oamenii nu mai prea mâncau
aceste alimente
la un picnic.
Amintirile false nu-s neapărat rele sau neplăcute.
Dacă am planta o amintire caldă, plăcută
despre un aliment ca sparanghelul,
oamenii şi-ar dori să mânănce mai mult sparanghel.
Aceste studii ne arată că
putem induce amintiri false
cu consecințe
asupra comportamentului,
mult după ce sunt instalate.
Odată cu această capacitate
de a planta amintiri și de a
controla comportamentul,
sigur că se pun probleme importante de etică,
de pildă, când să folosim
această tehnologie asupra minții?
Ar fi bine să interzicem vreodată utilizarea ei?
Nu e etic ca terapeuţii să planteze
aceste amintiri false
în mintea pacienților
chiar dacă l-ar ajuta,
însă nimic nu poate opri un părinte
să încerce acest lucru la un adolescent supraponderal sau obez.
Când am propus public acest lucru,
am creat un nou val de proteste.
„Iat-o! Îndeamnă părinții să-și mintă copiii."
Salut, Moș Crăciun. (Râsete)
Privind din alt punct de vedere,
ce ți-ai dori mai mult,
un copil obez, diabetic,
cu durata de viață scurtată,
cu toate afecţiunile conexe,
sau un copil cu o mică amintire falsă?
Știu ce aş alege eu
pentru copilul meu.
Poate că munca mea m-a făcut diferită
de majoritatea oamenilor.
Majoritatea îşi preţuiesc amintirile,
convinși că ele le conferă identitate,
conştiinţă de sine, trecut.
Apreciez asta. Și eu simt la fel.
Însă știu din munca mea
cât de multă ficțiune există deja acolo.
Am învățat în acești zeci de ani
în domeniu, că:
doar pentru că cineva îți spune ceva,
cu încredere,
doar pentru că-ți dă multe detalii,
doar pentru că-şi exprimă emoţiile când ți-o spun,
nu înseamnă că aşa stau lucrurile.
Nu distingem clar amintirile reale de cele false.
E nevoie de coroborare independentă.
Această descoperire m-a făcut mai tolerantă
față de amintirile greșite
ale prietenilor și ale familiei.
Descoperirea l-ar fi putut salva pe Steve Titus,
omul al cărui viitor a fost distrus
de o amintire falsă.
Ar trebui să reţinem,
ar fi foarte bine să reţinem
că amintirea, ca şi libertatea,
e un lucru fragil.
Vă mulțumesc. Mulțumesc.
Vă mulțumesc. (Aplauze)
Vă mulţumesc din suflet. (Aplauze)