Aș vrea să vă povestesc despre un caz juridic la care am lucrat, în care era implicat un bărbat pe nume Steve Titus. Titus era managerul unui restaurant. Avea 31 de ani, locuia în Seattle, Washington, era logodit cu Gretchen, pe punctul de a se căsători; ea era dragostea vieții lui. Într-o noapte, cuplul a ieșit la o cină romantică la restaurant. Se îndreptau spre casă când au fost opriți de un ofițer de poliție. Mașina lui Titus semăna cu o mașină condusă în acea seară, de un bărbat care violase o autostopistă, iar Titus semăna oarecum cu violatorul. Prin urmare, poliția l-a fotografiat pe Titus, a prezentat poza la identificarea făcută ulterior de către victimă, iar aceasta a indicat fotografia lui Titus. A spus: „Acela seamănă cel mai bine". Poliția și acuzarea au inițiat un proces, iar când Steve Titus a fost acuzat de viol, victima violului a declarat: „Sunt absolut sigură că el este." Iar Titus a fost condamnat. El și-a susținut nevinovăția, familia sa a strigat la jurați, logodnica lui s-a prăbușit la podea, plângând în hohote, iar Titus a fost dus la închisoare. Ce-aţi fi făcut la acel moment? Ce ați face? Titus și-a pierdut pe deplin încrederea în sistemul juridic, apoi i-a venit o idee. A sunat la ziarul local, a trezit interesul unui jurnalist detectiv, care l-a descoperit pe adevăratul violator, care în final și-a mărturisit fapta, care s-a bănuit apoi că era vinovat de comiterea a 50 de violuri în acea zonă, iar când această informație a fost furnizată judecătorului, acesta l-a eliberat pe Titus. Aici ar fi trebuit să se termine acest caz. Ar fi trebuit să se încheie. Titus ar fi trebuit să se gândească doar că a fost un an oribil, un an de acuzații și procese, dar încheiat. N-a fost aşa. Titus era atât de amărât. Își pierduse slujba. Nu și-o mai putea recăpăta. Își pierduse logodnica. Nu mai făcea faţă furiei lui. Și-a pierdut toate economiile, așa că s-a hotărât să deschidă un proces împotriva poliției și a altora pe care îi considera responsabili pentru suferința sa. În acest punct am început eu să lucrez la acest caz, încercând să îmi dau seama cum a ajuns victima de la acel „Acesta seamănă cel mai bine" la „Sunt absolut sigură că el este." Ei bine, Titus era total absorbit de cazul său. În fiecare moment era cu gândul la el, și, cu câteva zile înainte de proces, s-a trezit într-o dimineață, chircit de durere, și a murit de atac de cord cauzat de stres. Avea 35 de ani. Am fost solicitată să lucrez la cazul lui Titus, deoarece sunt psiholog cercetător. Studiez memoria de zeci de ani. Dacă întâlnesc pe cineva într-un avion - aceasta s-a întâmplat în zborul spre Scoția - dacă discut cu cineva într-un avion și mă întreabă: „Cu ce te ocupi?" iar eu spun „Studiez memoria" oamenii îmi spun că îşi amintesc greu nume, sau că au o rudă cu Alzheimer sau cu alte probleme legate de memorie, iar eu trebuie să le spun că nu studiez când uită oamenii. Studiez contrariul: când își amintesc, când își amintesc lucruri care nu s-au întâmplat sau își amintesc lucruri care erau altfel față de cum erau în realitate. Studiez amintirile false. Din nefericire, Steve Titus nu este singura persoană condamnată pe baza unei amintiri false. În cadrul unui proiect din Statele Unite, s-au adunat informații de la 300 de persoane nevinovate, 300 de acuzați, condamnați pentru infracțiuni pe care nu le săvârşiseră. Care petrecuseră 10, 20, 30 de ani în închisoare pentru ele, iar acum, testele ADN au dovedit că sunt nevinovați. Când au fost analizate aceste cazuri, trei sferturi dintre ele s-au bazat pe amintiri greșite ale martorilor oculari. De ce? Asemeni juraților care i-au condamnat pe acei nevinovaţi și a juraților care l-au condamnat pe Titus, mulți cred că memoria funcționează ca un aparat de înregistrare. Pur și simplu înregistrezi informațiile, le accesezi și le reiei când răspunzi la întrebări sau identifici imagini. Muncind zeci de ani în psihologie am aflat că lucrurile nu stau aşa. Amintirile noastre sunt constructive. Se reconstruiesc. Memoria funcționează cam ca o pagină Wikipedia: o poți accesa și schimba, dar la fel pot face și alții. Am început să studiez memoria constructivă în anii '70. Am făcut experimente în care arătam oamenilor infracțiuni și accidente simulate și îi întrebam ce-și amintesc. Într-unul din ele am arătat un accident simulat și i-am întrebat cât de repede mergeau mașinile în momentul impactului? Pe alții i-am întrebat cât de repede mergeau mașinile când s-au izbit? Când am pus întrebarea cu „izbit", au declarat că mașinile mergeau cu viteză mai mare, și, mai mult, întrebarea cu „izbit" i-a determinat să spună că au văzut cioburi de sticlă la locul accidentului când nu existau deloc. Într-un alt studiu, am prezentat un accident simulat cu o mașină traversând o intersecție având un indicator de STOP și, când am pus o întrebare insinuând că semnul era de CEDEAZĂ, mulţi au declarat că-și aminteau semnul CEDEAZĂ în acea intersecție și nu STOP. Aţi putea crede că fiind evenimente filmate nu sunt stresante emoţional. Oare aceleaşi greşeli se fac în cazul unui eveniment cu adevărat stresant? Într-un studiu publicat câteva luni în urmă răspundem la această întrebare. Studiul era neobişnuit pentru că aranjasem ca subiecţii să aibă o experienţă stresantă. Participanții la acest studiu au fost militari ai Statelor Unite supuși unui antrenament chinuitor pentru a-i învăța cum ar fi dacă ar fi capturați ca prizonieri de război. Parte a exercițiului, soldații erau interogaţi agresiv, ostil, abuzaţi fizic timp de 30 de minute, ca mai apoi să li se ceară să identifice persoana care a condus interogatoriul. Când le-am servit informații sugestive insinuând că e vorba de o altă persoană, mulți l-au indicat greșit pe interogator, deseori indicând pe cineva care nu semăna deloc cu cel care-i interogase în realitate. Aceste studii ne arată că atunci când serveşti oamenilor informații eronate legate de experienţe pe care le-ar fi avut, poți să le distorsionezi, să le contaminezi sau chiar să le modifici amintirile. În lumea reală dezinformarea e omniprezentă. Suntem dezinformați nu doar prin întrebări puse tendenţios, ci şi vorbind cu alți martori care ar putea, conștient sau neatent, să furnizeze informații eronate, sau dacă vedem un reportaj despre un eveniment pe care l-am fi trăit, toate acestea oferă ocazii pentru acest gen de contaminare a amintirilor. În anii '90 am început să vedem și o variantă extremă a problemei a amintirilor. Unii pacienți apelau la terapie pentru o problemă - o depresie, o tulburare de alimentație - și ieșeau din terapie cu o problemă diferită: amintiri extreme ale unor brutalități cumplite, uneori ritualuri satanice, cu elemente bizare și neobișnuite. O femeie a ieșit din psihoterapie cu convingerea că a îndurat ani buni de abuz ritualic, în cursul căruia a fost obligată la o sarcină, apoi copilul i-a fost smuls din pântece. Însă nu existau cicatrici fizice sau alte dovezi fizice care să-i dovedească povestea. Când am început să cercetez aceste cazuri, m-am întrebat care e sursa acestor amintiri? Am aflat că cele mai multe dintre ele implicaseră o anumită formă de psihoterapie. M-am întrebat dacă unele din lucrurile petrecute în acea psihoterapie - cum ar fi exercițiile de imaginaţie sau interpretarea viselor, sau, în unele cazuri, hipnoza, sau, în unele cazuri, expunerea la informații false - oare acestea făceau ca pacienții să dezvolte aceste amintiri improbabile foarte stranii. Am conceput câteva experimente pentru a încerca să studiez procedeele utilizate în această psihoterapie, ca să pot studia dezvoltarea acestor false amintiri atât de bogate. Într-unul din primele studii, am utilizat sugestia, ca metodă inspirată de psihoterapia acestor cazuri, am folosit acest tip de sugestie şi am plantat o amintire falsă potrivit căreia în copilărie, pe la 5-6 ani, te-ai pierdut într-un mall la cumpărături. Erai speriat. Plângeai. Erai salvat de o persoană în vârstă și reunit cu familia. Am reușit să plantăm această amintire la un sfert din participanți. Ați spune că nu e foarte stresant. Însă noi și alți cercetători am plantat amintiri false bogate ale unor lucruri mult mai neobișnuite și mult mai stresante. Într-un studiu realizat în Tennessee, cercetătorii au plantat amintirea falsă cum că în copilărie, erai aproape înecat și te-a salvat un salvamar. Într-un studiu făcut în Canada, cercetătorii au indus amintirea falsă că în copilărie ți s-a intâmplat ceva îngrozitor - ai fost atacat de un animal înfiorător - plantate cu succes la aproximativ jumătate dintre participanții la studiu. Într-un studiu realizat în Italia, cercetătorii au indus amintirea falsă că, în copilărie, ai fost martorul unui caz de posedare demonică. Vreau să adaug că poate părea că traumatizăm subiecţii experimentelor în numele științei, însă studiile noastre au fost supuse unei evaluări riguroase realizate de comisia de etică, care a hotărât că disconfortul temporar pe care unii subiecţi l-ar avea pe parcursul acestor studii e justificat de importanța acestei probleme în înțelegerea mecanismelor amintirilor și al abuzului asupra memoriei care se petrece în unele zone ale lumii. Spre surprinderea mea, când am publicat lucrarea și am început să iau atitudine împotriva acestui tip de psihoterapie, au apărut probleme urâte pentru mine: ostilități, în principal din partea terapeuților pe amintiri reprimate, care s-au simțit atacați și din partea pacienților pe care i-au influențat. Uneori am avut pază armată la conferințele la care eram invitată să vorbesc, oameni încercau să organizeze campanii de petiții pentru concedierea mea. Însă cea mai neplăcută a fost când am bănuit că o femeie nu era vinovată de un abuz pretins de fiica ei adultă. Aceasta şi-a acuzat mama de abuz sexual pe baza unor amintiri reprimate. Această fiică acuzatoare a permis ca povestea ei să fie filmată și prezentată în locuri publice. Aveam suspiciuni legate de această poveste așa că am început să investighez, găsind până la urmă informații care m-au convins că mama era nevinovată. Am publicat o expunere a cazului, după care, fiica aceasta care aducea acuzații mi-a intentat proces. Cu toate că nu menționasem niciodată numele ei, m-a dat în judecată pentru defăimare și încălcarea intimității. Mi-am petrecut aproape cinci ani într-un proces haotic, neplăcut, dar s-a terminat și m-am putut întoarce la munca mea. În cursul procesul am devenit parte a unei tendințe deranjante în America, în care oamenii de știință sunt dați în judecată doar pentru că îşi spun părerea în probleme controversate public. Reîntoarsă la munca mea, m-am întrebat: dacă plantez o amintire falsă în mintea ta, oare are repercusiuni? Îţi influențează gândurile şi comportamentul viitor? Primul studiu planta o amintire falsă cum că în copilărie, te-ai fi îmbolnăvit, mâncând anumite alimente: ouă fierte tari, murături şi înghețată de căpșuni. Am descoperit că odată plantată această amintire falsă, oamenii nu mai prea mâncau aceste alimente la un picnic. Amintirile false nu-s neapărat rele sau neplăcute. Dacă am planta o amintire caldă, plăcută despre un aliment ca sparanghelul, oamenii şi-ar dori să mânănce mai mult sparanghel. Aceste studii ne arată că putem induce amintiri false cu consecințe asupra comportamentului, mult după ce sunt instalate. Odată cu această capacitate de a planta amintiri și de a controla comportamentul, sigur că se pun probleme importante de etică, de pildă, când să folosim această tehnologie asupra minții? Ar fi bine să interzicem vreodată utilizarea ei? Nu e etic ca terapeuţii să planteze aceste amintiri false în mintea pacienților chiar dacă l-ar ajuta, însă nimic nu poate opri un părinte să încerce acest lucru la un adolescent supraponderal sau obez. Când am propus public acest lucru, am creat un nou val de proteste. „Iat-o! Îndeamnă părinții să-și mintă copiii." Salut, Moș Crăciun. (Râsete) Privind din alt punct de vedere, ce ți-ai dori mai mult, un copil obez, diabetic, cu durata de viață scurtată, cu toate afecţiunile conexe, sau un copil cu o mică amintire falsă? Știu ce aş alege eu pentru copilul meu. Poate că munca mea m-a făcut diferită de majoritatea oamenilor. Majoritatea îşi preţuiesc amintirile, convinși că ele le conferă identitate, conştiinţă de sine, trecut. Apreciez asta. Și eu simt la fel. Însă știu din munca mea cât de multă ficțiune există deja acolo. Am învățat în acești zeci de ani în domeniu, că: doar pentru că cineva îți spune ceva, cu încredere, doar pentru că-ți dă multe detalii, doar pentru că-şi exprimă emoţiile când ți-o spun, nu înseamnă că aşa stau lucrurile. Nu distingem clar amintirile reale de cele false. E nevoie de coroborare independentă. Această descoperire m-a făcut mai tolerantă față de amintirile greșite ale prietenilor și ale familiei. Descoperirea l-ar fi putut salva pe Steve Titus, omul al cărui viitor a fost distrus de o amintire falsă. Ar trebui să reţinem, ar fi foarte bine să reţinem că amintirea, ca şi libertatea, e un lucru fragil. Vă mulțumesc. Mulțumesc. Vă mulțumesc. (Aplauze) Vă mulţumesc din suflet. (Aplauze)