Ce am descoperit în gunoaiele din New York City

Locuitorii din New York City produc 11.000 de tone de gunoi în fiecare zi. În fiecare zi! Această statistică uluitoare este doar unul din motivele pentru care Robin Nagle a început un proiect de cercetare cu Departamentul de Salubritate al orașului. A parcurs pe jos rutele, a operat măturile mecanice, și chiar a condus singură un camion de gunoi -- totul pentru a putea răspunde la o întrebare aparent simplă, dar complicată: cine curăță după noi?

Aveam vreo 10 ani,

eram într-o excursie cu cortul, cu tatăl meu,

în Munții Adirondack, o zonă sălbatică

în nordul statului New York.

Era o zi frumoasă.

Pădurea sclipea.

Soarele făcea frunzele să strălucească
de parcă erau vitralii,

și dacă nu era cărarea pe care mergeam,

am fi putut crede că eram

primii oameni care au călcat vreodată pe acolo.

Am ajuns la locul de campare.

Era un acoperiș amenajat pe o stâncă

ce dădea înspre un lac frumos, cristalin,

când am descoperit o oroare.

În spatele locului de campare se afla
o groapă de gunoi,

poate vreo 10 metri pătrați

cu cotoare de mere putrezite

și bucăți mototolite de folie de aluminiu,

şi un pantof de sport rupt.

Şi am fost uimită,

mă simțeam furioasă și profund derutată.

Cei care campau acolo erau prea leneși

pentru a strânge ceea ce aduseseră în parc,

cine credeau ei că va curăța în urma lor?

Această întrebare m-a urmărit,

şi în timp s-a simplificat:

Cine curăță după noi?

În orice configurație,

sau oriunde s-ar afla acest „noi”,

cine curăță după „noi” în Istanbul?

Cine curăță după „noi” în Rio

sau în Paris sau în Londra?

Aici, în New York,

Departamentul de salubritate curăță după noi,

în jur de 11.000 de tone de gunoi

şi 2.000 de tone de materiale reciclabile în fiecare zi.

Am vrut să cunosc aceste persoane.

Am vrut să înţeleg cine își alege această muncă.

Cum este să porți uniforma

şi să cari povara?

Aşa că am început un proiect de cercetare cu ei.

Am mers cu ei în camioane și am străbătut rutele pe jos

şi am intervievat persoane în birouri şi depozite

peste tot în oraş,

şi am aflat foarte multe,

dar încă nu eram unul de-al lor.

Trebuia să sap mai adânc.

Așa că m-am angajat ca lucrător în salubritate.

Acum nu îi mai însoțeam în camioane,
ci le conduceam chiar eu.

Şi am operat măturile mecanice şi plugul de zăpadă.

A fost un privilegiu remarcabil

şi o educaţie uimitoare.

Toată lumea întreabă de miros.

El există, dar nu este atât de apăsător cât ai crede,

şi în zilele când este rău de tot,

te obişnuieşti cu el destul de repede.

Cu greutatea îți ia mai mult timp să te obișnuiești.

Am cunoscut oameni care lucrau de mulți ani

dar trupurile lor încă nu se obișnuiseră cu povara

de a căra în spate

tone de gunoi în fiecare săptămână.

Apoi, e pericolul.

Conform Biroului de Statistică a Muncii,

munca în salubritate este una din primele 10

cele mai periculoase ocupaţii din ţară,

şi am aflat de ce.

Intri și ieși din trafic toată ziua,

iar acesta este amețitor.

Șoferii nu doresc decât să treacă de tine,
așa că cel mai adesea

nici nu sunt atenți.

Asta e foarte rău pentru lucrător.

Şi apoi gunoiul în sine e plin de pericole

care adesea zboară din camion

şi provoacă accidente teribile.

De asemenea, am învățat despre înverşunarea gunoiului.

Când cobori de pe trotuar

şi vezi orașul din spatele unui camion,

îți dai seama că gunoiul

e ca o forţă a naturii în sine.

Nu se oprește niciodată.

Este, de asemenea, ca o formă de respirație sau circulaţie.

Se află mereu în mișcare.

Şi mai există stigmatul.

Îmbraci o uniformă, și devii invizibil

până când cineva se supără pe tine
din cine știe ce motiv

cum ar fi că ai blocat traficul cu camionul tău

sau iei o pauză prea aproape de locuința lor,

sau bei cafea în restaurantul lor,

şi atunci vin și vorbesc urât cu tine,

şi îți spun că nu ai ce căuta în apropierea lor.

Mi se pare acest stigmat cu atât mai ironic

cu cât cred cu tărie că muncitorii din salubritate

sunt cea mai importantă categorie a forţei de muncă

de pe străzile orașului, pentru trei motive.

Ei sunt primii gardieni ai sănătății publice.

Dacă ei nu duc gunoiul

eficient şi eficace în fiecare zi,

începe să dea pe dinafară,

iar pericolele inerente ne ameninţă

în moduri foarte reale.

Boli pe care le-am ținut sub control decenii şi secole

izbucnesc din nou şi ne fac rău.

Economia are nevoie de ei.

Dacă nu putem arunca lucrurile vechi,

nu avem loc pentru cele noi,

iar motoarele economiei

încep să dea rateuri când consumul e compromis.

Nu pledez aici pentru capitalism,
doar subliniez relația.

Și apoi, mai e ceea ce eu numesc

media vitezei noastre cotidiene, necesare.

Prin asta mă refer pur şi simplu

la cât de repede ne-am obișnuit să se mișcăm

în ziua și epoca de azi.

De obicei, nu ne pasă de reparat, curățat, transportat...

ceașca noastră de cafea, punga noastră de cumpărături,

sticla noastră de apă.

Le folosim, le aruncăm, uităm de ele,

pentru că ştim că există o forţă de muncă

de cealaltă parte, care va veni să le curețe.

Așadar, vreau să propun azi câteva moduri

de a ne gândi la salubritate care poate vor ajuta

la ameliorarea stigmatului

şi să îi aducem în această conversaţie

despre cum putem modela un oraș
care să fie sustenabil și uman.

Munca lor, cred eu, este într-un fel liturgică.

Ei sunt pe străzi în fiecare zi, ritmic.

Poartă uniformă în multe oraşe.

Știi când vor veni.

Şi munca lor ne permite nouă
să ne-o facem pe a noastră.

Aproape că sunt o formă de liniștire.

Fluxul pe care ei îl mențin

ne protejează de noi înșine,

de scursorile noastre, de ceea ce nu mai trebuie,

şi acest flux trebuie menținut tot timpul

indiferent ce-ar fi.

În ziua de după 11 septembrie, în 2001,

am auzit zumzetul unui camion de salubritate pe stradă,

mi-am luat copilul în brațe, am fugit jos

şi am văzut un muncitor care își făcea
ruta obișnuită pentru a aduna hârtia,

exact ce făcea în fiecare miercuri.

Am încercat să-i mulţumesc pentru că își făcea munca

tocmai în acea zi din toate zilele,

dar am izbucnit în plâns.

S-a uitat la mine,

a dat din cap și a spus:

„Totul va fi bine.”

„Totul va fi bine.”

Puțin mai târziu, când mi-am început

proiectul de cercetare asupra salubrității,

l-am întâlnit din nou.

Îl cheamă Paulie; am lucrat împreună de multe ori,

şi am devenit prieteni buni.

Vreau să cred că Paulie a avut dreptate.

Totul va fi bine.

Dar în efortul nostru de a reconfigura

existența noastră ca specie pe această planetă,

trebuie să includem şi să luăm în calcul

toate costurile, inclusiv costul uman foarte real

al muncii.

Şi ar trebui să fim bine informați

și să apelăm la oamenii care fac această muncă

și să obținem expertiza lor

pentru modul în care gândim

cum putem crea sisteme pentru durabilitate

care ne pot duce de la reciclarea din zona trotuarului

unde am înregistrat succese remarcabile
în ultimii 40 de ani,

în Statele Unite şi alte ţări din întreaga lume,

și să ne îndreptăm spre un orizont mai larg

de unde să abordăm alte forme de risipă

care ar putea fi diminuate

încă din sursele industriale și de fabricație.

Deşeurile municipale, ce avem în minte
când vorbim despre gunoi,

constituie doar trei la sută din fluxul de deşeuri al naţiunii.

E o statistică remarcabilă.

Deci, în decursul zilelor voastre,

în decursul vieții voastre,

data viitoare când vedeți pe cineva a cărui muncă

este să curețe după voi,

faceți-vă timp să le recunoașteți munca.

Faceți-vă timp să le spuneți „mulțumesc.”

(Aplauze)