Aveam vreo 10 ani,
eram într-o excursie cu cortul, cu tatăl meu,
în Munții Adirondack, o zonă sălbatică
în nordul statului New York.
Era o zi frumoasă.
Pădurea sclipea.
Soarele făcea frunzele să strălucească
de parcă erau vitralii,
și dacă nu era cărarea pe care mergeam,
am fi putut crede că eram
primii oameni care au călcat vreodată pe acolo.
Am ajuns la locul de campare.
Era un acoperiș amenajat pe o stâncă
ce dădea înspre un lac frumos, cristalin,
când am descoperit o oroare.
În spatele locului de campare se afla
o groapă de gunoi,
poate vreo 10 metri pătrați
cu cotoare de mere putrezite
și bucăți mototolite de folie de aluminiu,
şi un pantof de sport rupt.
Şi am fost uimită,
mă simțeam furioasă și profund derutată.
Cei care campau acolo erau prea leneși
pentru a strânge ceea ce aduseseră în parc,
cine credeau ei că va curăța în urma lor?
Această întrebare m-a urmărit,
şi în timp s-a simplificat:
Cine curăță după noi?
În orice configurație,
sau oriunde s-ar afla acest „noi”,
cine curăță după „noi” în Istanbul?
Cine curăță după „noi” în Rio
sau în Paris sau în Londra?
Aici, în New York,
Departamentul de salubritate curăță după noi,
în jur de 11.000 de tone de gunoi
şi 2.000 de tone de materiale reciclabile în fiecare zi.
Am vrut să cunosc aceste persoane.
Am vrut să înţeleg cine își alege această muncă.
Cum este să porți uniforma
şi să cari povara?
Aşa că am început un proiect de cercetare cu ei.
Am mers cu ei în camioane și am străbătut rutele pe jos
şi am intervievat persoane în birouri şi depozite
peste tot în oraş,
şi am aflat foarte multe,
dar încă nu eram unul de-al lor.
Trebuia să sap mai adânc.
Așa că m-am angajat ca lucrător în salubritate.
Acum nu îi mai însoțeam în camioane,
ci le conduceam chiar eu.
Şi am operat măturile mecanice şi plugul de zăpadă.
A fost un privilegiu remarcabil
şi o educaţie uimitoare.
Toată lumea întreabă de miros.
El există, dar nu este atât de apăsător cât ai crede,
şi în zilele când este rău de tot,
te obişnuieşti cu el destul de repede.
Cu greutatea îți ia mai mult timp să te obișnuiești.
Am cunoscut oameni care lucrau de mulți ani
dar trupurile lor încă nu se obișnuiseră cu povara
de a căra în spate
tone de gunoi în fiecare săptămână.
Apoi, e pericolul.
Conform Biroului de Statistică a Muncii,
munca în salubritate este una din primele 10
cele mai periculoase ocupaţii din ţară,
şi am aflat de ce.
Intri și ieși din trafic toată ziua,
iar acesta este amețitor.
Șoferii nu doresc decât să treacă de tine,
așa că cel mai adesea
nici nu sunt atenți.
Asta e foarte rău pentru lucrător.
Şi apoi gunoiul în sine e plin de pericole
care adesea zboară din camion
şi provoacă accidente teribile.
De asemenea, am învățat despre înverşunarea gunoiului.
Când cobori de pe trotuar
şi vezi orașul din spatele unui camion,
îți dai seama că gunoiul
e ca o forţă a naturii în sine.
Nu se oprește niciodată.
Este, de asemenea, ca o formă de respirație sau circulaţie.
Se află mereu în mișcare.
Şi mai există stigmatul.
Îmbraci o uniformă, și devii invizibil
până când cineva se supără pe tine
din cine știe ce motiv
cum ar fi că ai blocat traficul cu camionul tău
sau iei o pauză prea aproape de locuința lor,
sau bei cafea în restaurantul lor,
şi atunci vin și vorbesc urât cu tine,
şi îți spun că nu ai ce căuta în apropierea lor.
Mi se pare acest stigmat cu atât mai ironic
cu cât cred cu tărie că muncitorii din salubritate
sunt cea mai importantă categorie a forţei de muncă
de pe străzile orașului, pentru trei motive.
Ei sunt primii gardieni ai sănătății publice.
Dacă ei nu duc gunoiul
eficient şi eficace în fiecare zi,
începe să dea pe dinafară,
iar pericolele inerente ne ameninţă
în moduri foarte reale.
Boli pe care le-am ținut sub control decenii şi secole
izbucnesc din nou şi ne fac rău.
Economia are nevoie de ei.
Dacă nu putem arunca lucrurile vechi,
nu avem loc pentru cele noi,
iar motoarele economiei
încep să dea rateuri când consumul e compromis.
Nu pledez aici pentru capitalism,
doar subliniez relația.
Și apoi, mai e ceea ce eu numesc
media vitezei noastre cotidiene, necesare.
Prin asta mă refer pur şi simplu
la cât de repede ne-am obișnuit să se mișcăm
în ziua și epoca de azi.
De obicei, nu ne pasă de reparat, curățat, transportat...
ceașca noastră de cafea, punga noastră de cumpărături,
sticla noastră de apă.
Le folosim, le aruncăm, uităm de ele,
pentru că ştim că există o forţă de muncă
de cealaltă parte, care va veni să le curețe.
Așadar, vreau să propun azi câteva moduri
de a ne gândi la salubritate care poate vor ajuta
la ameliorarea stigmatului
şi să îi aducem în această conversaţie
despre cum putem modela un oraș
care să fie sustenabil și uman.
Munca lor, cred eu, este într-un fel liturgică.
Ei sunt pe străzi în fiecare zi, ritmic.
Poartă uniformă în multe oraşe.
Știi când vor veni.
Şi munca lor ne permite nouă
să ne-o facem pe a noastră.
Aproape că sunt o formă de liniștire.
Fluxul pe care ei îl mențin
ne protejează de noi înșine,
de scursorile noastre, de ceea ce nu mai trebuie,
şi acest flux trebuie menținut tot timpul
indiferent ce-ar fi.
În ziua de după 11 septembrie, în 2001,
am auzit zumzetul unui camion de salubritate pe stradă,
mi-am luat copilul în brațe, am fugit jos
şi am văzut un muncitor care își făcea
ruta obișnuită pentru a aduna hârtia,
exact ce făcea în fiecare miercuri.
Am încercat să-i mulţumesc pentru că își făcea munca
tocmai în acea zi din toate zilele,
dar am izbucnit în plâns.
S-a uitat la mine,
a dat din cap și a spus:
„Totul va fi bine.”
„Totul va fi bine.”
Puțin mai târziu, când mi-am început
proiectul de cercetare asupra salubrității,
l-am întâlnit din nou.
Îl cheamă Paulie; am lucrat împreună de multe ori,
şi am devenit prieteni buni.
Vreau să cred că Paulie a avut dreptate.
Totul va fi bine.
Dar în efortul nostru de a reconfigura
existența noastră ca specie pe această planetă,
trebuie să includem şi să luăm în calcul
toate costurile, inclusiv costul uman foarte real
al muncii.
Şi ar trebui să fim bine informați
și să apelăm la oamenii care fac această muncă
și să obținem expertiza lor
pentru modul în care gândim
cum putem crea sisteme pentru durabilitate
care ne pot duce de la reciclarea din zona trotuarului
unde am înregistrat succese remarcabile
în ultimii 40 de ani,
în Statele Unite şi alte ţări din întreaga lume,
și să ne îndreptăm spre un orizont mai larg
de unde să abordăm alte forme de risipă
care ar putea fi diminuate
încă din sursele industriale și de fabricație.
Deşeurile municipale, ce avem în minte
când vorbim despre gunoi,
constituie doar trei la sută din fluxul de deşeuri al naţiunii.
E o statistică remarcabilă.
Deci, în decursul zilelor voastre,
în decursul vieții voastre,
data viitoare când vedeți pe cineva a cărui muncă
este să curețe după voi,
faceți-vă timp să le recunoașteți munca.
Faceți-vă timp să le spuneți „mulțumesc.”
(Aplauze)