Demnitatea oferită de un loc de muncă

Roy Bahat era îngrijorat. Compania sa investește în noi tehnologii precum Inteligența Artificială pentru a reda afacerile mai eficiente, însă și-a pus întrebarea: ce face IA pentru oamenii ale căror locuri de muncă s-ar putea schimba, ar putea dispărea sau ar deveni mai neînsemnate. Această întrebare l-a determinat să înceapă o cercetare desfășurată pe durata a doi ani pentru a descoperi ce stă în spatele motivației oamenilor și de ce muncim. În această conversație cu prezentatoarea Bryn Freedman, acesta ne împărtășește experiența sa și ne va oferi câteva informații surprinzătoare care vor contura conversația despre cum va arăta viitorul locurilor noastre de muncă.

Bryn Freedman: Compania ta
finanțează și investește în programe IA.

De ce ar trebui să avem încredere
că nu vei fi părtinitor

și că ne vei spune ceva cu adevărat util
fiecăruia dintre noi

despre viitorul pieței muncii.

Roy Bahat: Într-adevăr!

Când te trezești dimineața
și citești în ziar:

„Vin roboții, s-ar putea
să ne ia toate locurile de muncă,”

ca investitor în startup-uri,
preocupat de viitorul muncii,

fundația noastră a fost
prima care să afirme:

trebuie să ne concentrăm pe IA.

M-am trezit într-o dimineață,
am citit asta și am zis:

„Dumnezeule, e vorba despre mine.
Eu fac asta.”

Apoi mi-am zis: stai puțin...

Dacă lucrurile continuă astfel,

atunci poate că nu doar startup-urile
în care investim vor intra în dificultate,

deoarece oamenii nu vor avea
locuri de muncă

și nu-și vor mai permite
să producă și să cumpere,

ci economia și întreaga societate
ar avea de suferit.

Iar eu ar trebui să fiu cel care vă spune:

„Totul va fi bine, va fi grozav.”

De când s-au introdus bancomatele

a crescut și numărul
funcționarilor din bancă.

E adevărat.

Am analizat totuși și am ajuns
la concluzia că lucrurile prind viteză.

Iar în acest caz, există riscul
să se declanșeze haosul.

Trebuie să existe un răspuns,

sunt atâtea idei în lumea asta mare.

Am citit multe cărți,
am mers la o mulțime de conferințe,

există chiar mai mult de 100
de încercări de a studia viitorul muncii.

A fost o experiență frustrantă

pentru că mă confruntam
în mod repetat cu aceeași idee:

„Vin roboții!”

Apoi altcineva spune:

„Nu-ți face griji în privința asta,
mereu spun așa și apoi a fost ok.”

Apoi altcineva spune:

„E vorba despre semnificația
locului tău de muncă.”

Toți dau din umeri,
dar nimic nu se schimbă.

Această discuție îmi amintește
de o piesă de teatru kabuki

unde nimeni nu discuta cu celălalt.

Multe dintre persoanele cu care am lucrat
în domeniul tehnologiei

nu discutau cu decidenții politici,

nici decidenții nu discutau cu aceștia.

Am încheiat un parteneriat cu un ONG
nepartizan numit New America

pentru a studia această problemă.

Am adunat un grup de oameni,

printre care un expert în IA
de la o companie de tehnologie,

un designer de jocuri video

un conservator dedicat,

un investitor de pe Wall Street

și editorul unei reviste socialiste,

cu toții în aceeași încăpere;
a fost uneori ciudat...

ca să înțelegem
ce se va întâmpla în viitor.

Întrebarea adresată era simplă:

care va fi efectul tehnologiei
asupra muncii?

Am analizat următorii 10-20 de ani,

destul de mult înainte,
astfel încât schimbarea să aibă efect,

dar nu atât de mult încât să discutăm
despre teleportare sau ceva asemănător.

Ne-am dat seama,

și an de an realizăm cu toții

că viitorul este dificil de preconizat.

În loc de a prezice,
putem face alte lucruri.

Putem să ne imaginăm
variante alternative ale viitorului,

ceea ce am și făcut.

Am realizat un exercițiu
bazat pe scenarii,

ne-am imaginat situații în care
nicio meserie nu este sigură.

Și situații în care
toate meseriile sunt sigure.

Am luat în calcul
fiecare posibilitate distinctă.

Rezultatul foarte surprinzător
era că atunci

când ne gândim la acele scenarii
și la ceea ce ar trebui să facem,

răspunsurile se dovedesc a fi aceleași,

indiferent de situație.

În mod ironic,
deși analizăm următorii 10-20 de ani,

ne dăm seama că lucrurile
asupra cărora vrem să acționăm

se întâmplă deja acum.

Automatizarea se întâmplă chiar acum,
viitorul e chiar acum.

BF: Ce înseamnă aceasta,
ce presupune acest lucru?

Dacă viitorul e chiar acum,
ce ar trebui să facem,

și ce ar trebui să luăm în considerare?

RB: Mai întâi,
trebuie să înțelegem problema.

Conform statisticilor, deși economia
devine mai productivă,

la fel și muncitorii,

salariile nu au crescut.

Dacă ne uităm la procentajul
bărbaților apți de muncă,

cel puțin, în Statele Unite,

în comparație cu anul 1960,

avem de trei ori mai mulți bărbați
care nu lucrează.

Se aud tot felul de povești.

Am discutat cu angajați
de la Walmart și am zis:

„Ce părere aveți
despre casieria automată?”

Au zis: „E în regulă, dar ați auzit
de reciclatorul de numerar?

E un automat în curs de instalare,

și va elimina două locuri de muncă
din fiecare magazin.”

Ne-am gândit: „Doamne,
nu înțelegem gravitatea problemei.”

Așa că am ascultat cuvintele celor
lăsați deoparte,

adică toți acei oameni
afectați de schimbare.

Am decis să-i ascultăm pe ei,

un fel de „victime ale automatizării.”

Și am petrecut ultimii ani făcând asta.

Am fost în Flint, Michigan,
și în Youngstown, Ohio,

am discutat despre antreprenori,
am căutat o soluție

în medii foarte diferite
ca cel din New York sau San Francisco,

Londra sau Tokyo.

Am mers de două ori în închisori

să discut cu deținuții despre
angajare după ce se eliberează.

Cu șoferii de camioane am vorbit
despre camioanele fără șofer,

cu persoane care,
pe lângă slujba cu normă întreagă,

au grijă de rudele lor în vârstă.

În urma acestor discuții,

au rezultat două tematici clare.

Prima e că oamenii sunt
tot mai puțin interesați de bani mulți,

că ar renunța la locurile de muncă
amenințate de automatizare

și că își doresc un loc de muncă stabil.

Își doresc ceva predictibil.

Dacă interoghezi persoane despre
ce așteptări au de la locul de muncă,

toate persoanele care câștigă
mai puțin de 150.000 de dolari anual,

vor opta, în medie, pentru un
venit mai stabil și mai sigur,

decât să câștige bani mai mulți.

Dacă ne gândim la faptul

că nu doar pentru persoanele
care de-abia își câștigă traiul,

ci și pentru ceilalți,

pentru majoritatea,
salariul alternează de la o lună la alta,

au un venit instabil

și realizăm dintr-o dată:

„Stai puțin, ne confruntăm
cu o problemă reală.”

Al doilea lucru care se spune,
un lucru pe care l-am înțeles mai greu,

este că își doresc demnitate.

Acel sentiment de stimă de sine
provenit prin muncă

a tot apărut în conversațiile noastre.

BF: Bineînțeles, apreciez acest răspuns.

Însă demnitatea nu te hrănește,

nu poți să-ți îmbraci copiii
cu stima de sine.

Așadar, cum putem împăca acest lucru...

ce înțelegem prin demnitate,

și care este relația dintre
demnitate și stabilitate?

RB: Demnitatea nu te hrănește.
Stabilitatea e necesară.

Iar vestea bună este că,

multe dintre conversațiile
pe care le purtăm azi

se referă la cum să rezolvăm asta.

Eu sunt susținător al analizei
veniturilor garantate,

de exemplu,

dezbaterilor privind furnizarea
serviciilor medicale

și a altor beneficii.

Aceste dezbateri au deja loc,

ne aflăm într-un moment
care necesită o rezolvare.

Este criza erei noastre.

Punctul meu de vedere,
după ce am discutat cu oamenii,

este că e posibil să realizăm acest lucru,

și totuși să nu fie suficient.

Ceea ce trebuie să facem
de la început e să înțelegem

în ce fel oferă munca demnitate oamenilor,

încât aceștia să-și poată trăi viața
așa cum și-o doresc.

Deci, conceptul de demnitate...

este greu de definit,

deoarece tot mai mulți asociază asta,
în special cei bogați,

cu „însemnătatea”.

Astfel: „Munca mea
este importantă pentru mine.”

Dacă întrebăm persoanele:

„Cât de importantă este
munca ta pentru tine?”

doar persoanele care câștigă
150,000 de dolari anual sau mai mult

spun că importanța muncii
le este esențială.

BF: Adică plină de sens?

RB: Definit astfel:
„E importantă munca ta pentru tine?”

Orice ar însemna aceasta.

Demnitatea este, bineînțeles, esențială.

Unii șoferi de camion au spus:

„L-am văzut pe vărul meu cum conduce,
am mers pe un drum deschis, era uimitor

și am început să câștig mai mulți bani
decât cei ce au făcut facultatea.”

Apoi, au ajuns la capătul ideilor
și au zis:

„Oamenii au nevoie
de fructe și de legume dimineața,

și eu le livrez marfa.”

Am discutat o cineva care, pe lângă
job-ul său, avea grijă de o mătușă.

Făcea mulți bani.

Și l-am întrebat:

„De ce o îngrijești de mătușa ta?
Nu poți plăti pe cineva să facă asta?”

A răspuns: „Mătușa mea nu vrea
pe nimeni altcineva.

Mă vrea pe mine.”

Aici este vorba de conceptul de a fi util.

Dacă studiem cuvântul
„demnitate”, e fascinant.

E unul dintre cele mai vechi cuvinte
din limba engleză.

Și are două înțelesuri:

unul e stimă de sine,

iar celălalt se referă la ceva
corespunzător, potrivit,

înseamnă că faci parte din ceva
mai mare decât tine însuți,

care se conectează la un întreg mai larg.

Cu alte cuvinte, ai un rol important.

BF: Cum răspundeți la întrebarea,

la situația că nu plătim profesorii,

nu îi plătim pe cei care
se îngrijesc de bătrâni

și nici oamenii cărora le pasă
cu adevărat de alți oameni

deși au un rol important?

RB: Vestea bună e că oamenii
își pun în sfârșit întrebarea.

Noi, ca investitori în IA, primim apeluri

de la fundații și directori executivi
care ne spun:

„Ce e de făcut?”

Obișnuiau să ne întrebe:

„Ce facem cu introducerea automatizării?”

Iar acum ne întreabă:
„Ce facem cu stima de sine?”

Ei știu că pentru angajații lor

care au rude, care se îngrijesc de cineva,

demnitatea e esențială
ca să-și poată exercita atribuțiile.

Cred că există două tipuri de răspuns:

e vorba despre partea financiară
ca să poată trăi și de stabilitate.

Trebuie să mâncăm.

Apoi ne gândim la cultura noastră pe larg,

și ne întrebăm:
pe cine îi considerăm eroi?

Ceea ce mi-ar plăcea să văd
pe copertele revistelor

sunt persoanele care se îngrijesc
în mod eroic de alții.

Sau seriale Netflix despre persoane

care au grijă de toate pentru ca noi
să putem face lucrurile pe care le dorim.

Să le oferim lor statutul de eroi.

Asta aș aștepta de la Netflix.

Există jurnaliști
care au scris despre asta,

Studs Terkel,

istoria orală a experienței de lucru
în Statele Unite.

Avem nevoie de experiența
de a avea nevoie unii de alții

și de a fi conectați.

Poate că acesta e răspunsul
la cum funcționează o societate.

Și exercițiul de gândire pentru mine:

dacă ne-am întoarce
cu un secol înapoi și ne-am întâlni

cu bunicii, cu străbunicii, cu croitorul,
cu cel care lucrează în mină,

s-ar uita la meseriile noastre
și ar zice: „Asta nu e muncă.”

Stăm pe scaune, tastăm și discutăm,
nu e niciun pericol să ne rănim.

La fel, dacă ar fi să privim
în viitor 100 de ani,

și atunci vom face lucruri
unul pentru celălalt.

Vom avea nevoie unul de celălalt.

Și vom considera asta ca fiind muncă.

Încerc să spun

că demnitatea nu se rezumă doar
la a avea un loc de muncă.

Dacă spunem că avem nevoie
de o slujbă pentru a avea demnitate,

fapt pe care-l spun mulți,

înseamnă că părinților,

profesorilor și îngrijitorilor,

dintr-odată,

deoarece nu sunt plătiți
pentru ceea ce fac,

le-ar lipsi această
calitate umană esențială.

Acesta este marele
mister al prezentului:

cum am putea să asigurăm
această stabilitate pe parcursul vieții,

cum să creăm o societate incluzivă,

nu doar din perspectivă rasială, de gen,
ci incluzivă pentru mai multe generații,

mă refer la fiecare experiență umană,

ca în acest fel să înțelegem
cum putem avea nevoie unul de altul.

BF: Mulțumesc!
RB: Mulțumesc!

BF: Vă mulțumesc frumos
pentru participare!

(Aplauze)