Bryn Freedman: Compania ta finanțează și investește în programe IA. De ce ar trebui să avem încredere că nu vei fi părtinitor și că ne vei spune ceva cu adevărat util fiecăruia dintre noi despre viitorul pieței muncii. Roy Bahat: Într-adevăr! Când te trezești dimineața și citești în ziar: „Vin roboții, s-ar putea să ne ia toate locurile de muncă,” ca investitor în startup-uri, preocupat de viitorul muncii, fundația noastră a fost prima care să afirme: trebuie să ne concentrăm pe IA. M-am trezit într-o dimineață, am citit asta și am zis: „Dumnezeule, e vorba despre mine. Eu fac asta.” Apoi mi-am zis: stai puțin... Dacă lucrurile continuă astfel, atunci poate că nu doar startup-urile în care investim vor intra în dificultate, deoarece oamenii nu vor avea locuri de muncă și nu-și vor mai permite să producă și să cumpere, ci economia și întreaga societate ar avea de suferit. Iar eu ar trebui să fiu cel care vă spune: „Totul va fi bine, va fi grozav.” De când s-au introdus bancomatele a crescut și numărul funcționarilor din bancă. E adevărat. Am analizat totuși și am ajuns la concluzia că lucrurile prind viteză. Iar în acest caz, există riscul să se declanșeze haosul. Trebuie să existe un răspuns, sunt atâtea idei în lumea asta mare. Am citit multe cărți, am mers la o mulțime de conferințe, există chiar mai mult de 100 de încercări de a studia viitorul muncii. A fost o experiență frustrantă pentru că mă confruntam în mod repetat cu aceeași idee: „Vin roboții!” Apoi altcineva spune: „Nu-ți face griji în privința asta, mereu spun așa și apoi a fost ok.” Apoi altcineva spune: „E vorba despre semnificația locului tău de muncă.” Toți dau din umeri, dar nimic nu se schimbă. Această discuție îmi amintește de o piesă de teatru kabuki unde nimeni nu discuta cu celălalt. Multe dintre persoanele cu care am lucrat în domeniul tehnologiei nu discutau cu decidenții politici, nici decidenții nu discutau cu aceștia. Am încheiat un parteneriat cu un ONG nepartizan numit New America pentru a studia această problemă. Am adunat un grup de oameni, printre care un expert în IA de la o companie de tehnologie, un designer de jocuri video un conservator dedicat, un investitor de pe Wall Street și editorul unei reviste socialiste, cu toții în aceeași încăpere; a fost uneori ciudat... ca să înțelegem ce se va întâmpla în viitor. Întrebarea adresată era simplă: care va fi efectul tehnologiei asupra muncii? Am analizat următorii 10-20 de ani, destul de mult înainte, astfel încât schimbarea să aibă efect, dar nu atât de mult încât să discutăm despre teleportare sau ceva asemănător. Ne-am dat seama, și an de an realizăm cu toții că viitorul este dificil de preconizat. În loc de a prezice, putem face alte lucruri. Putem să ne imaginăm variante alternative ale viitorului, ceea ce am și făcut. Am realizat un exercițiu bazat pe scenarii, ne-am imaginat situații în care nicio meserie nu este sigură. Și situații în care toate meseriile sunt sigure. Am luat în calcul fiecare posibilitate distinctă. Rezultatul foarte surprinzător era că atunci când ne gândim la acele scenarii și la ceea ce ar trebui să facem, răspunsurile se dovedesc a fi aceleași, indiferent de situație. În mod ironic, deși analizăm următorii 10-20 de ani, ne dăm seama că lucrurile asupra cărora vrem să acționăm se întâmplă deja acum. Automatizarea se întâmplă chiar acum, viitorul e chiar acum. BF: Ce înseamnă aceasta, ce presupune acest lucru? Dacă viitorul e chiar acum, ce ar trebui să facem, și ce ar trebui să luăm în considerare? RB: Mai întâi, trebuie să înțelegem problema. Conform statisticilor, deși economia devine mai productivă, la fel și muncitorii, salariile nu au crescut. Dacă ne uităm la procentajul bărbaților apți de muncă, cel puțin, în Statele Unite, în comparație cu anul 1960, avem de trei ori mai mulți bărbați care nu lucrează. Se aud tot felul de povești. Am discutat cu angajați de la Walmart și am zis: „Ce părere aveți despre casieria automată?” Au zis: „E în regulă, dar ați auzit de reciclatorul de numerar? E un automat în curs de instalare, și va elimina două locuri de muncă din fiecare magazin.” Ne-am gândit: „Doamne, nu înțelegem gravitatea problemei.” Așa că am ascultat cuvintele celor lăsați deoparte, adică toți acei oameni afectați de schimbare. Am decis să-i ascultăm pe ei, un fel de „victime ale automatizării.” Și am petrecut ultimii ani făcând asta. Am fost în Flint, Michigan, și în Youngstown, Ohio, am discutat despre antreprenori, am căutat o soluție în medii foarte diferite ca cel din New York sau San Francisco, Londra sau Tokyo. Am mers de două ori în închisori să discut cu deținuții despre angajare după ce se eliberează. Cu șoferii de camioane am vorbit despre camioanele fără șofer, cu persoane care, pe lângă slujba cu normă întreagă, au grijă de rudele lor în vârstă. În urma acestor discuții, au rezultat două tematici clare. Prima e că oamenii sunt tot mai puțin interesați de bani mulți, că ar renunța la locurile de muncă amenințate de automatizare și că își doresc un loc de muncă stabil. Își doresc ceva predictibil. Dacă interoghezi persoane despre ce așteptări au de la locul de muncă, toate persoanele care câștigă mai puțin de 150.000 de dolari anual, vor opta, în medie, pentru un venit mai stabil și mai sigur, decât să câștige bani mai mulți. Dacă ne gândim la faptul că nu doar pentru persoanele care de-abia își câștigă traiul, ci și pentru ceilalți, pentru majoritatea, salariul alternează de la o lună la alta, au un venit instabil și realizăm dintr-o dată: „Stai puțin, ne confruntăm cu o problemă reală.” Al doilea lucru care se spune, un lucru pe care l-am înțeles mai greu, este că își doresc demnitate. Acel sentiment de stimă de sine provenit prin muncă a tot apărut în conversațiile noastre. BF: Bineînțeles, apreciez acest răspuns. Însă demnitatea nu te hrănește, nu poți să-ți îmbraci copiii cu stima de sine. Așadar, cum putem împăca acest lucru... ce înțelegem prin demnitate, și care este relația dintre demnitate și stabilitate? RB: Demnitatea nu te hrănește. Stabilitatea e necesară. Iar vestea bună este că, multe dintre conversațiile pe care le purtăm azi se referă la cum să rezolvăm asta. Eu sunt susținător al analizei veniturilor garantate, de exemplu, dezbaterilor privind furnizarea serviciilor medicale și a altor beneficii. Aceste dezbateri au deja loc, ne aflăm într-un moment care necesită o rezolvare. Este criza erei noastre. Punctul meu de vedere, după ce am discutat cu oamenii, este că e posibil să realizăm acest lucru, și totuși să nu fie suficient. Ceea ce trebuie să facem de la început e să înțelegem în ce fel oferă munca demnitate oamenilor, încât aceștia să-și poată trăi viața așa cum și-o doresc. Deci, conceptul de demnitate... este greu de definit, deoarece tot mai mulți asociază asta, în special cei bogați, cu „însemnătatea”. Astfel: „Munca mea este importantă pentru mine.” Dacă întrebăm persoanele: „Cât de importantă este munca ta pentru tine?” doar persoanele care câștigă 150,000 de dolari anual sau mai mult spun că importanța muncii le este esențială. BF: Adică plină de sens? RB: Definit astfel: „E importantă munca ta pentru tine?” Orice ar însemna aceasta. Demnitatea este, bineînțeles, esențială. Unii șoferi de camion au spus: „L-am văzut pe vărul meu cum conduce, am mers pe un drum deschis, era uimitor și am început să câștig mai mulți bani decât cei ce au făcut facultatea.” Apoi, au ajuns la capătul ideilor și au zis: „Oamenii au nevoie de fructe și de legume dimineața, și eu le livrez marfa.” Am discutat o cineva care, pe lângă job-ul său, avea grijă de o mătușă. Făcea mulți bani. Și l-am întrebat: „De ce o îngrijești de mătușa ta? Nu poți plăti pe cineva să facă asta?” A răspuns: „Mătușa mea nu vrea pe nimeni altcineva. Mă vrea pe mine.” Aici este vorba de conceptul de a fi util. Dacă studiem cuvântul „demnitate”, e fascinant. E unul dintre cele mai vechi cuvinte din limba engleză. Și are două înțelesuri: unul e stimă de sine, iar celălalt se referă la ceva corespunzător, potrivit, înseamnă că faci parte din ceva mai mare decât tine însuți, care se conectează la un întreg mai larg. Cu alte cuvinte, ai un rol important. BF: Cum răspundeți la întrebarea, la situația că nu plătim profesorii, nu îi plătim pe cei care se îngrijesc de bătrâni și nici oamenii cărora le pasă cu adevărat de alți oameni deși au un rol important? RB: Vestea bună e că oamenii își pun în sfârșit întrebarea. Noi, ca investitori în IA, primim apeluri de la fundații și directori executivi care ne spun: „Ce e de făcut?” Obișnuiau să ne întrebe: „Ce facem cu introducerea automatizării?” Iar acum ne întreabă: „Ce facem cu stima de sine?” Ei știu că pentru angajații lor care au rude, care se îngrijesc de cineva, demnitatea e esențială ca să-și poată exercita atribuțiile. Cred că există două tipuri de răspuns: e vorba despre partea financiară ca să poată trăi și de stabilitate. Trebuie să mâncăm. Apoi ne gândim la cultura noastră pe larg, și ne întrebăm: pe cine îi considerăm eroi? Ceea ce mi-ar plăcea să văd pe copertele revistelor sunt persoanele care se îngrijesc în mod eroic de alții. Sau seriale Netflix despre persoane care au grijă de toate pentru ca noi să putem face lucrurile pe care le dorim. Să le oferim lor statutul de eroi. Asta aș aștepta de la Netflix. Există jurnaliști care au scris despre asta, Studs Terkel, istoria orală a experienței de lucru în Statele Unite. Avem nevoie de experiența de a avea nevoie unii de alții și de a fi conectați. Poate că acesta e răspunsul la cum funcționează o societate. Și exercițiul de gândire pentru mine: dacă ne-am întoarce cu un secol înapoi și ne-am întâlni cu bunicii, cu străbunicii, cu croitorul, cu cel care lucrează în mină, s-ar uita la meseriile noastre și ar zice: „Asta nu e muncă.” Stăm pe scaune, tastăm și discutăm, nu e niciun pericol să ne rănim. La fel, dacă ar fi să privim în viitor 100 de ani, și atunci vom face lucruri unul pentru celălalt. Vom avea nevoie unul de celălalt. Și vom considera asta ca fiind muncă. Încerc să spun că demnitatea nu se rezumă doar la a avea un loc de muncă. Dacă spunem că avem nevoie de o slujbă pentru a avea demnitate, fapt pe care-l spun mulți, înseamnă că părinților, profesorilor și îngrijitorilor, dintr-odată, deoarece nu sunt plătiți pentru ceea ce fac, le-ar lipsi această calitate umană esențială. Acesta este marele mister al prezentului: cum am putea să asigurăm această stabilitate pe parcursul vieții, cum să creăm o societate incluzivă, nu doar din perspectivă rasială, de gen, ci incluzivă pentru mai multe generații, mă refer la fiecare experiență umană, ca în acest fel să înțelegem cum putem avea nevoie unul de altul. BF: Mulțumesc! RB: Mulțumesc! BF: Vă mulțumesc frumos pentru participare! (Aplauze)