Depresia, secretul nostru comun

"Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea. Tocmai această vitalitate părea că mă părăsise în acel moment." Prin intermediul unei prelegeri, în aceeași măsură elocventă și șocantă, scriitorul Andrew Solomon ne poartă prin cele mai întunecate colțuri ale minții sale, în timpul anilor în care s-a luptat cu depresia. Această experiență l-a făcut să înceapă o călătorie interesantă pentru a intervieva alți oameni care sufereau de depresie - astfel a aflat, spre suprinderea lui, că pe măsură ce vorbea mai mult, tot mai mulți oameni doreau să-i vorbească despre propriile lor povești. (Filmat la TEDxMet.)

„Simţeam de parcă era o înmormântare în mintea mea,

iar bocitoarele se agitau

tânguindu-se neîncetat, până când am simţit

că sensul ieșea la iveală.

Iar când s-au liniştit toate

a început o slujbă ca o tobă,

să bată, să tot bată, până când am simțit

că mintea îmi amorţea.

I-am auzit apoi ridicând o cutie

scrâşnind peste sufletul meu

cu aceleaşi cizme de plumb.

Apoi tot orizontul s-a umplut de sunet

ca şi cum cerul ar fi fost un clopot

iar toată fiinţa ar fi fost o ureche,

doar eu şi tăcerea, într-o cursă ciudată

naufragiasem singure, aici,

Pardoseala gândirii s-a rupt chiar atunci

şi am căzut tot mai jos,

loveam câte o lume la fiecare afundare,

până am încetat să mai ştiu”.

Cunoaştem depresia prin metafore.

Emily Dickinson a reuşit să o redea în cuvinte,

Goya printr-o imagine.

Jumătate din scopul artei

este să descrie astfel de stări emblematice.

Eu m-am considerat întotdeauna puternic,

mă credeam unul din oamenii care ar fi putut supravieţui

dacă aş fi fost trimis într-un lagăr de concentrare.

În 1991 am avut parte de nişte pierderi.

Mi-a murit mama,

relaţia în care eram s-a terminat,

M-am mutat înapoi în Statele Unite

după ce petrecusem câţiva ani în străinătate,

am trecut cu bine prin toate aceste experienţe.

În 1994 însă, adică 3 ani mai târziu,

am început să pierd interesul faţă de cam toate lucrurile.

Nu mai vroiam să fac nimic

din tot ce îmi plăcea înainte,

fără să ştiu de ce.

Opusul depresiei

nu este fericirea, ci vitalitatea,

iar această vitalitate

părea că mă părăsise în acel moment.

Toate câte erau de făcut,

mi se păreau că cer prea mult efort.

Veneam acasă

şi vedeam clipind beculeţul roşu al robotului telefonic.

În loc să fiu bucuros că am vești de la prietenii mei,

mă gândeam...

„O groază de oameni pe care trebuie să îi sun înapoi".

Sau se întâmpla să ma hotărăsc să iau prânzul,

dar apoi începeam să mă gândesc că trebuie să scot mâncarea,

să o pun pe o farfurie

să o tai, să o mestec, să o înghit.

Toate acestea îmi păreau un calvar.

Unul lucru de care adesea nu se ţine seama

când se vorbeşte despre depresie,

este acela că tu ştii că este ridicol.

Ştii că ceea ce simţi este ridicol.

Ştii că cei mai mulţi oameni reuşesc

să îşi asculte mesajele şi să mănânce

şi să se pregătească pentru duş,

să iasă pe uşă,

și că nu e mare lucru,

cu toate astea eşti prins ca-ntr-o ghiară

şi nu eşti în stare să ocoleşti starea asta.

Aşa am început să fac mai puţine,

să gândesc mai puţin

şi să simt mai puţin.

Era un fel de renunțare.

S-a instalat apoi anxietatea.

Dacă mi s-ar fi spus că va trebui să fiu

deprimat în următoarea lună,

aş fi spus: „Dacă se termină până în noiembrie, pot să fac asta."

Dar dacă mi s-ar fi spus

„În următoarea lună trebuie să treci printr-o anxietate acută,"

aş fi preferat să îmi scrântesc încheietura.

Aveam tot timpul aceeaşi senzaţie

pe care o ai când mergi

şi aluneci sau te împiedici,

gata să cazi la pământ.

însă în loc ca senzaţia să dureze o fracţiune de secundă,

a durat şase luni.

Ai senzaţia că ţi-e frică tot timpul,

fără să ştii însă de ce ţi-e frică.

Am început atunci să mă gândesc

că e mult prea dureros să fii în viaţă,

și singurul motiv de a nu te sinucide

era acela de a nu face alţi oameni să sufere.

Într-o zi m-am trezit

şi m-am gândit că am avut probabil un atac cerebral

pentru că stateam în pat, complet îngheţat,

cu ochii la telefon şi gândind:

„Ceva nu-i în regulă, trebuie să sun după ajutor."

dar nu puteam să întind braţul

să iau telefonul şi să formez.

Într-un final, după patru ore de stat întins şi uitat fix la telefon,

acesta a sunat.

Nu ştiu cum, dar am reuşit să răspund.

Era tatăl meu.

I-am spus: „Am probleme serioase."

Trebuie să facem ceva."

În ziua următoare am început să iau medicamente

şi să fac tratament.

Am început să mă lupt

cu această întrebare îngrozitoare:

Dacă nu sunt omul puternic

care ar fi rezistat într-un lagăr de concentrare,

atunci cine sunt ?

Dacă iau pastile,

aceste pastile mă ajută să fiu eu însumi cu adevărat

sau mă transformă în altcineva?

Ce părere să am eu atunci

dacă mă fac să fiu altcineva?

Porneam la luptă cu două avantaje.

În primul rând ştiam că, obiectiv vorbind,

aveam o viaţă frumoasă,

și că dacă reuşeam să mă fac bine,

mă aştepta ceva la capătul drumului

pentru care merita să trăiesc.

În al doilea rând, aveam acces la un tratament bun.

Cu toate acestea m-am ridicat şi am căzut,

m-am ridicat şi am căzut

iar şi iar

până când, într-un final, am înţeles

că va trebui să iau pastile

şi să fac tratament toată viața.

Mă întrebam: „Dar este o problemă chimică

sau o problemă psihologică?

Are nevoie de un leac chimic sau de unul psihologic?"

Nu puteam să îmi dau seama.

Astfel am înţeles că, de fapt,

nu suntem destul de avansaţi în niciunul dintre domenii,

astfel încât să explicăm lucrurile pe deplin.

Atât tratamentele chimice cât şi cele psihologice

joacă un rol.

De asemenea am înțeles că depresia este ceva

atât de înrădăcinat în noi

încât nu poate fi separată

de caracterul nostru şi de personalitate.

Vreau să spun că tratamentele pe care le avem

pentru depresie sunt înspăimântătoare.

Nu sunt prea eficiente.

Sunt extrem de costisitoare.

Au o mulţime de efecte secundare.

Sunt un dezastru.

Totuşi sunt recunoscător că trăiesc astăzi

şi nu acum 50 de ani,

când aproape că nu era

nimic de făcut în privința asta.

Sper ca peste 50 de ani

oamenii care vor afla de tratamentul meu

să fie înspăimântaţi că cineva a trebuit să fie tratat

cu o ştiinţă atât de primitivă.

Depresia este neajunsul din dragoste.

Dacă eşti căsătorit şi te gândeşti

„Dacă soţia mea va muri, îmi voi găsi alta"

nu ar fi dragostea pe care o ştim noi.

Nu există dragoste

fără anticiparea pierderii,

iar spectrul disperării

poate fi motorul intimităţii.

Oamenii tind să confunde trei lucruri:

depresia, mâhnirea şi tristeţea.

Mâhnirea este în mod clar o reacţie.

Dacă ai suferit o pierdere şi te simţi extrem de nefericit,

iar după şase luni

eşti încă foarte trist, dar lucrurile merg ceva mai bine,

atunci probabil este mâhnire,

iar aceasta probabil va dispărea

într-o anumită măsură.

Dacă treci printr-o pierdere catastrofală,

te simţi îngrozitor,

iar după şase luni abia dacă reuşeşti să te descurci,

atuci probabil ai o depresie declanşată

de nişte circumstanţe îngrozitoare.

Traiectoria ne spune o multe.

Oamenii cred că depresia este doar tristeţe.

Este mult, mult prea multă tristeţe,

mult prea multă mâhnire

care nu porneşte dintr-o singură cauză.

Pe măsură ce am pornit să înţeleg depresia

şi am început să intervievez oameni care au trecut prin asta,

am aflat că erau oameni care la suprafață

păreau că au ceva ce semăna cu

o depresie relativ uşoară,

care totuşi îi paraliza cu totul.

Erau şi oameni care aveau,

după cum descriau ei,

ceva ce părea o depresie severă,

dar care totuşi aveau o viaţă bună în perioadele

dintre episoadele de depresie.

Am pornit să aflu ce anume

îi face pe unii oameni

să fie mai rezistenţi decât alţii.

Care sunt mecanismele

care îi ajută pe oameni să supravieţuiască?

Am început să intervievez diverse persoane

care sufereau de depresie.

Unul oameni pe care i-am întrebat,

mi-a descris depresia,

ca pe o moarte mai lentă.

A fost bine pentru mine să aud acest lucru la început,

pentru că mi-a adus aminte de mine,

pentru că moartea aceasta lentă

poate duce la o moarte adevărată,

iar asta-i foarte grav.

Depresia este cea mai mare dizabilitate la nivel global,

și mor oameni în fiecare zi din cauza ei.

Unul dintre cei cu care am vorbit

pe vremea când încercam să înţeleg,

era o prietenă dragă

pe care o cunoşteam de mulţi ani

şi care avusese un epidod psihotic

în primul an de facultate,

iar apoi a căzut într-o depresie îngrozitoare.

Avea sindromul bipolar

sau manie depresivă, cum i se spunea pe atunci.

Tratamentul ei a funcţionat foarte bine

timp de mai mulţi ani, pe bază de litiu.

Într-un final

i s-a oprit administrarea de litiu,

pentru a vedea cum se descurcă fără,

însă a avut o altă psihoză

care a azvârlit-o în cea mai cruntă depresie

pe care am văzut-o vreodată.

Stătea în apartamentul părinţilor ei

mai mult sau mai puţin nemişcată,

zile în şir.

Am intervievat-o despre această experienţă câțiva ani mai târziu.

Ea este poetă şi psihoterapeut şi o cheamă Maggie Robbins.

Când am intervievat-o, mi-a spus:

„Cântam 'Where Have All The Flowers Gone'

iar şi iar, pentru a-mi ţine mintea ocupată.

Cântam pentru a bloca celelalte lucruri pe care mintea mea le spunea

„Eşti un nimic. Eşti un nimeni.

Nici măcar nu meriţi să trăieşti."

Atunci am început cu adevărat să mă gândesc

să mă sinucid."

Când eşti într-o depresie, nu te gândeşti

că ai un văl cenuşiu pe ochi

şi că vezi lumea prin ceaţa

unei stări proaste.

Te gândeşti că vălul a fost ridicat,

vălul fericirii...

și abia acum vezi adevărul.

E mai uşor să îi ajuţi pe schizofrenici care simt

că există ceva străin în ei,

ceva care trebuie exorcizat,

însă este mult mai greu cu depresivii,

pentru că ei cred că văd adevărul.

Însă adevărul minte.

Am devenit obsedat de această propoziţie:

„Însă adevărul minte."

Pe măsură ce vorbeam cu oameni depresivi am descoperit

că aceştia aveau multe percepţii înşelătoare.

Îşi spuneau: „Nimeni nu mă iubeşte."

Iar tu spui „Eu te iubesc,

soţia ta te iubeşte, mama ta te iubeşte."

Se poate răspunde la asta rapid

pentru cei mai mulţi oameni.

Însă oamenii care suferă de depresie vor mai spune și că

„Orice am face,

cu toţii vom muri până la urmă.”

Sau vor spune: „Nu poate exista o relaţie de uniune adevărată

între doi oameni.

Fiecare suntem prinşi în propriul nostru trup."

La care n-ai alt răspuns decât:

„Este adevărat,

dar cred că ar trebui să ne concentrăm acum

la ce vom mânca la micul dejun."

(Râsete)

De multe ori

ei exprimă nu boala, ci observații profunde.

și ajungem să credem că ceea ce e cu adevărat extraordinar

este că majoritatea știm aceste întrebări existențiale,

însă ele nu ne distrag prea tare atenția.

Mi-a plăcut în mod deosebit un studiu

în care un grup de persoane depresive

și un grup de persoane fără depresie

au fost rugate să joace un joc video timp de o oră.

La finalul respectivei ore,

au fost întrebați câți monstruleți

cred ei că au omorât.

Cei din grupul de depresivi au greșit în estimare

cu aproximativ 10%,

în timp ce persoanele fără depresii

estimau că au ucis de 15 - 20 de ori mai mulți

monstruleți - (Râsete)

decât uciseseră în realitate.

Mulți mi-au spus, atunci când am ales să scriu despre depresia mea,

că trebuie să fie foarte greu

să mă expun și să spun oamenilor despre asta.

M-au întrebat: „Îți vorbesc oamenii altfel acum?”

Eu am răspuns: „Da, îmi vorbesc altfel,

în sensul că

încep să îmi povestească despre experiența lor,

despre experiența surorii lor

sau experiența prietenului lor.

Lucrurile sunt diferite pentru că acum știu

că depresia este secretul de familie

pe care fiecare îl are.

Acum câțiva ani am mers la o conferință,

iar în ziua de vineri dintre cele 3 zile de conferință,

unul dintre participanți m-a luat deoparte și mi-a spus:

„Sufăr de depresie,

sunt puțin jenat de asta,

dar am luat aceste pastile

și vroiam să vă întreb ce părere aveți?”

Mi-am dat silința să îi dau cel mai bun sfat pe care puteam să îl dau.

Ea mi-a spus apoi:

„Soțul meu nu ar înțelege niciodată asta.

E genul de om pentru care lucru acesta n-are sens.

De aceea aș vrea să rămână doar între noi.

Am spus: „Da, este în regulă.”

În duminica aceleași conferințe,

soțul doamnei m-a luat deoparte

și mi-a spus: „Soția mea ar crede că

nu-s cine știe ce bărbat dacă ar ști asta,

dar mă confrunt cu această depresie,

iau niște medicamente

și mă întrebam ce părere aveți?”

Cei doi ascundeau

aceleași pastile în două locuri diferite

din același dormitor.

Am spus că sunt de părere că

în căsnicia lor comunicarea

este cea care generează o parte din problemele pe care le au.

(Râsete)

M-a frapat totuși

natura împovărătoare

a acestui secret reciproc.

Depresia este atât de epuizantă.

Răpește timp și de energie,

iar păstrarea tăcerii

nu face decât să agreveze depresia.

Am început apoi să mă gândesc la felurile

în care oamenii se însănătoșesc.

La început eram scepic.

Credeam că erau câteva feluri de terapii care funcționau,

îmi era clar care erau --

medicația,

anumite psihoterapii,

poate și tratamentul electroconvulsiv,

iar toate celelalte erau prostii.

Am descoperit însă ceva:

dacă ai un cancer pe creier,

și îți spui că stând în cap 20 de minute

în fiecare dimineață te vei simți mai bine,

atunci poate într-adevăr te vei simți mai bine,

însă vei avea în continuare cancer pe creier

și probabil vei muri din această cauză.

Dar dacă spui că ai o depresie

și stând în cap 20 de minute în fiecare zi

te face să te simți mai bine, atunci a funcționat,

pentru că depresia e o boală legată de cum te simți,

iar dacă te simți mai bine,

atunci pur și simplu nu mai ești deprimat.

Am devenit astfel mai tolerant

față de o mulțime de tratamente alternative.

Primesc sute de scrisori

de la oameni care îmi spun ce a funcționat pentru ei.

Cineva m-a întrebat astăzi, în culise,

despre meditație.

Scrisoarea mea favorită

este cea trimisă de o femeie

care mi-a scris că a încercat terapie,

medicație, a încercat aproape totul,

apoi a găsit o soluție despre care spera că voi vorbi întregii lumi.

Soluția era să faci mici obiecte din ață.

(Râsete)

Mi-a trimis câteva. (Râsete)

Nu le port astăzi.

I-am sugerat să caute

tulburarea obsesiv-compulsivă în Dicționarul Medical.

Când am început să studiez tratamentele alternative,

am început să înțeleg și alte tratamente.

Am trecut printr-o exorcizare într-un trib din Senegal

care a implicat o mulțime de sânge de berbec.

Nu voi intra în detalii acum,

însă după câțiva ani am fost în Rwanda,

cu un alt proiect la care lucram,

și s-a întâmplat să descriu experiența mea cuiva,

iar acesta mi-a spus: „Știți,

aceasta este Africa de Vest, iar noi suntem în Africa de Est,

ritualurile noastre sunt foarte diferite,

dar avem și câteva ritualuri care au ceva

în comun cu ceea ce descrieți.”

„Da”, a spus el,

am avut probleme cu psihologii din Vest,

în special cei care au venit imediat după genocid.”

„Ce fel de probleme ați avut?” întreb eu.

El îmi răspunde:

„Făceau lucruri ciudate,

nu îi scoteau pe oameni la soare,

acolo unde începi să te simți mai bine.

Nu foloseau deloc tobe sau muzică pentru a pune în circulație sângele oamenilor.

Nu implicau întreaga comunitate.

Nu scoateau afară depresia

ca pe un spirit cotropitor.

În schimb îi luau pe oameni,

unul câte unul, îi băgau într-o cămăruță mizeră

unde îi puneau să vorbească vreo oră

despre lucrurile rele care li s-au întâmplat.”

(Râsete) (Aplauze)

El a mai spus: „A trebuit să îi rugăm să părăsească țara”.

(Râsete)

La celălalt capăt al tratamentelor alternative

vreau să vă povestesc despre Frank Russakoff.

Frank Russakoff avea poate cea mai cruntă depresie

pe care am văzut-o vreodată.

Era tot timpul deprimat.

Când l-am întâlnit era la punctul în care

făcea în fiecare lună tratament cu electroșocuri.

Apoi se simțea oarecum dezorientat timp de o săptămână.

Următoarea săptămână se simțea bine.

Apoi totul o lua la vale în săptămâna următoare.

După care urma un alt tratament cu electroșocuri.

Când l-am întâlnit mi-a spus:

„Este insuportabil să-mi trăiesc astfel săptămânile.

Nu mai pot continua așa,

am găsit o cale de a termina totul,

dacă nu mă fac bine.

Dar am auzit de o procedură

care se face la Spitalul din Massachussets

și se numește cingulotomie, o operație pe creier

și mă gândesc să o încerc”.

Îmi aduc aminte că eram uimit

că cineva

care sigur avusese atât de multe experiențe negative

cu atât de multe tratamente,

încă mai păstra în el atâta optimism

încât să mai încerce unul.

A încercat acea cingulotomie,

cu un succes incredibil.

Îmi este prieten acum,

are o soție încântătoare și doi copii frumoși.

Mi-a scris de Crăciun după operație

și mi-a spus:

„Tatăl meu mi-a trimis două cadouri în acest an.

Primul, un raft cu motor pentru CD-uri de la
The Sharper Image

de care nu aveam cu adevărat nevoie,

dar știam că mi l-a dat pentru a celebra

faptul că eram pe picioarele mele,

că aveam o slujbă care îmi plăcea.

Celălalt cadou

era o poză a bunicii mele

care se sinucisese.

Când am dezvelit-o, am început să plâng,

iar mama a venit la mine și m-a întrebat:

„Plângi din cauza rudelor
pe care nu ai apucat să le cunoști?”

„Ea a avut aceeași boală ca mine” am răspuns eu.

Plâng și acum când îți scriu.

Nu pentru că sunt trist, ci pentru că mă simt copleșit.

Mă gândesc că aș fi putut să mă sinucid,

dar părinții mei m-au ținut în viață,

la fel și doctorii.

Am făcut operația.

Trăiesc și sunt recunoscător.

Trăim în timpurile potrivite,

chiar dacă nu tot timpul simțim asta.”

M-a frapat faptul că depresia

este percepută în general

drept ceva specific clasei de mijloc, din Vestul modern.

Mă uit însă cum a funcționat

într-o varietate de alte contexte,

și unul dintre lucrurile de care eram foarte interesat

era depresia în rândul celor săraci.

Am început să cercetez

ce se făcea pentru oamenii săraci care aveau depresie.

Am descoperit că oamenii săraci

foarte adesea nu sunt tratați.

Depresia e rezultatul unei vulnerabilități genetice,

probabil răspândită uniform în cadrul populației

și are circumstanțe declanșatoare

care sunt probabil mai puternice

în rândul oamenilor săraci.

Totuși se pare că dacă ai

o viață foarte frumoasă, dar te simți mizerabil tot timpul,

atunci te gândești: „De ce mă simt așa?

Probabil că am o depresie.”

Și începi să cauți un tratament.

Dacă ai însă o viață îngrozitoare

și te simți nefericit tot timpul,

atunci felul în care te simți corespunde cu viața ta

și nu îți trece prin cap:

„Poate se tratează.”

Avem în această țară o epidemie

de depresie printre oamenii săraci

care nu este cercetată și nu este tratată

și care nu este rezolvată,

iar aceasta este o mare tragedie.

Am găsit o profesoară

care făcea cercetare pentru un proiect,

în cartierele sărace din afara capitalei,

unde găsea femei care veneau pentru alte probleme de sănătate,

le diagnostica cu depresie

și le ofera șase luni de tratament experimental.

Una dintre ele, Lolly, a venit

și iată ce a spus când a venit.

Apropo, era o femeie care avea

șapte copii. A spus:

„Am avut o slujbă, dar a trebuit să renunț,

pentru că nu puteam ieși din casă.

Nu am nimic să le spun copiilor mei.

Dimineața abia aștept să plece,

mă sui în pat și îmi trag pătura peste cap.

Ora trei, când se întorc acasă,

vine pur și simplu prea repede.”

„Am luat o mulțime de Tylenol,

orice îmi vine la mână pentru a dormi mai mult.

Soțul meu îmi spune că sunt proastă, că sunt urâtă.

Aș vrea să pot opri durerea.”

A fost introdusă în acest program experimental,

iar după șase luni, când am intervievat-o,

își luase deja o slujbă la o creșă,

pentru Armata SUA, și își părăsise soțul care o abuza.

Mi-a spus:

„Copiii mei sunt mult mai fericiți acum.

În locul unde stăm acum avem o cameră

pentru băieți și o cameră pentru fete,

dar seara toți sunt la mine în pat,

facem cu toții teme și de toate.

Unul vrea să fie predicator,

altul vrea să se facă pompier,

una dintre fete spune că se va face avocat.

Nu mai plâng așa cum o făceau

și nici nu se mai ceartă ca înainte.

Am nevoie doar de copiii mei.

Lucrurile se schimbă,

cu ce mă îmbrac, ce simt, cum acționez.

Pot să ies afară fără să-mi mai fie teamă

și nu cred că sentimentele acelea rele se vor întoarce,

dar dacă nu ar fi fost dr. Miranda

aș fi încă acasă, cu capul sub pături,

asta dacă aș mai fi fost în viață.

L-am rugat pe d-zeu să îmi trimită un înger

și mi-a răspuns rugăciunilor.”

M-au emoționat aceste experiențe

și m-am hotărât să scriu despre ele

nu doar în cartea la care lucram,

ci și într-un articol

și am primit însărcinarea de la revista The New York Times

să scriu despre depresia în rândul celor săraci.

Am predat materialul

și editorul m-a sunat și mi-a spus:

„Nu putem să publicăm asta.”

„De ce nu?” am întrebat.

Iar ea mi-a răspuns: „E pur și simplu prea exagerat.

Acești oameni care par pe ultima treaptă a societății,

trec prin câteva luni de tratament

și par să fie gata să conducă vreo instituție financiară precum Morgan Stanley?

Este pur și simplu improbabil.”

„Nu am auzit niciodată de așa ceva.” mi-a spus ea.

„Dacă nu ai auzit niciodată

înseamnă că este o știre.”

(Râsete) (Aplauze)

„Iar voi sunteți o revistă de știri.”

După mai multe negocieri,

au fost de acord.

Însă cred că multe lucruri pe care le-au spus

erau legate într-un mod ciudat

de antipatia pe care oamenii încă o au

față de ideea de tratament,

față de ideea că, dacă am începe

și am trata oameni din comunitățile sărace,

ar fi de fapt o exploatare,

pentru că ar însemna să îi schimbăm.

Este un imperativ moral fals

care pare să fie peste tot în jurul nostru

și anume că tratamentul depresiei,

medicamentele și toate celelalte sunt un artificiu,

nu sunt ceva natural.

Dar cred că este o cale greșită.

E natural să ne cadă dinții,

dar nu militează nimeni împotriva pastei de dinți,

cel puțin nu în cercul meu de cunoștințe.

Sunt oameni care spun: „Nu este cumva depresia

o parte din ceea ce oamenii trebuie să experimenteze?”

Nu am evoluat noi pentru a avea depresii?

Nu e asta cumva parte a personalității noastre?”

La toate astea eu răspund că dispoziția se adaptează.

Să fim capabili să simțim teamă sau frică,

bucurie sau plăcere

și toate celelalte stări pe care le avem,

toate astea au o valuare incredibilă.

Depresiile majore se produc

când acest sistem se strică.

Când nu se mai adaptează.

Oamenii vin la mine și îmi spun:

„Cred că dacă mai îndur un an de zile,

voi putea să trec peste asta”.

Le răspund totdeauna: „Poate că ai să treci peste asta,

dar nu vei mai avea niciodată 37 de ani.

Viața este scurtă și tu vorbești

de a renunța la un an întreg.

Gândește-te bine.

Limba engleză are o sărăcie ciudată,

la fel ca multe alte limbi,

pentru că folosește acelși cuvânt, depresie,

pentru a descrie cum se simte un copil,

atunci când plouă de ziua lui,

și pentru a descrie cum se simte cineva

cu un minut înainte de a se sinucide.

Oamenii mă înteabă: „Depresia e ceva care continuă tristețea?”

Într-un fel da, ea continuă tristețea.

Există un anumit grad de continuitate,

dar este același fel de continuitate

ca în a avea un gard de fier la casă,

iar acesta ruginește puțin într-un loc,

iar tu trebuie să-l sablezi și să faci o mică reparație.

Dacă pleci de acasă pentru 100 de ani,

gardul va rugini până când va ajunge doar un morman

de praf portocaliu.

Pata aceea de rugină,

problema cu praful portocaliu,

iată ce ne-am propus noi să rezolvăm.

Unii oameni mă întreabă:

„Te simți mai fericit pentru că iei pastilele acestea pentru fericire?”

Nu, nu mă simt mai fericit.

Însă nu mă mai simt trist pentru că trebuie să-mi mănânc prânzul,

nu mai sunt trist din cauza robotului telefonic

și nici din pricina dușului.

Cred că simt mai multe,

pentru că pot simți tristețea fără să simt lipsa de valoare.

Sunt trist din cauza dezamăgirilor profesionale,

din cauza relațiilor stricate,

din cauza încălzirii globale.

Acum acestea sunt lucrurile care mă întristează.

Mă întreb care este concluzia.

Oare acei oameni care au vieți mai bune,

cum au reușit să treacă peste depresii mai grave?

Care este mecanismul rezistenței?

Am aflat cu timpul

că oamenii care își neagă experiența,

cei care spun: „Am fost deprimat acum multă vreme,

dar nu vreau să mă mai gândesc la asta,

nu vreau să examinez,

îmi voi continua pur și simplu viața!”

În mod ironic tocmai acești oameni,

sunt cei mai înrobiți de ceea ce au.

Dacă ignori depresia, aceasta devine mai puternică.

Pe măsură ce te ascunzi, ea crește.

Oamenii care reușesc mai bine,

sunt cei care pot să suporte faptul

că au această problemă.

Cei care pot să suporte faptul că au depresie,

sunt cei care rezistă.

Frank Russakoff mi-a spus:

„Dacă ar fi să o iau de la capăt,

probabil n-aș face la fel,

dar, în mod ciudat, mă simt recunoscător,

pentru lucrurile pe care le-am trăit.

Mă bucur că am fost în spital de 40 de ori.

Am învățat astfel atât de multe despre dragoste,

iar relația mea cu părinții mei, cu doctorii

este atât de importantă pentru mine și va fi mereu.”

Maggie Robbins mi-a spus:

„Eram voluntară la o clinică pentru bolnavii de SIDA,

vorbeam și vorbeam și vorbeam,

iar oamenii cu care aveam de-a face,

nu erau prea vorbăreți și mă gândeam:

„Nu sunt nici prietenoși, nici de ajutor”

Mi-am dat seama apoi că

ei nu vor face mai mult

decât cele câteva minute de conversație banală.

Avea să fie pur și simplu o ocazie,

în care eu nu aveam SIDA, nu eram pe moarte,

dar puteam să suport faptul că ei aveau

și că ei erau pe moarte.

Nevoile noastre sunt cele mai valoroase lucruri pe care le avem.

Până la urmă am învățat să dau

toate lucrurile de care am nevoie”.

Faptul că îți prețuiești depresia,

nu previne o recidivă,

în schimb face ca perspectiva unei recidive

și chiar recidiva însăși să fie mai ușor de tolerat.

Problema nu e atât de mult legată

de a găsi un sens mai înalt sau de a decide

că depresia ta a avut un sens.

E mai degrabă legată de căutarea unui sens,

de gândul că, atunci când va reveni,

„Va fi un coșmar,

dar voi învăța ceva din asta.”

Am învățat din propria mea depresie,

cât de puternică poate să fie o emoție,

cum se poate ca ea să fie mai reală decât faptele

și am învățat că acea experiență

mi-a dat posibilitatea să simt emoția pozitivă

într-un mod mai intens și mai concentrat.

Opusul depresiei nu este fericirea,

ci vitalitatea.

În zilele acestea viața mea are energie,

chiar și în zilele în care sunt trist.

Am simțit o înmormântare în mintea mea

și am stat lângă colos,

la capătul lumii.

Astfel am descoperit

ceva în mine însumi

ceva căruia va trebui să îi spun suflet

ceva ce n-am cuprins în vorbe vreodată,
până în ziua aceea de acum 20 de ani

când iadul a intrat la mine neanunțat.

Cred că deși am urât faptul că eram deprimat

și nu mi-ar plăcea deloc să fiu iar deprimat,

am găsit totuși o cale de a-mi iubi depresia.

O iubesc pentru că m-a forțat

să caut și să mă agăț de bucurie.

O iubesc pentru că în fiecare zi iau decizii

uneori vitejești

iar alteori împotriva rațiunii de moment,

pentru a rămâne aproape de motivele de a trăi.

Cred că am astfel privilegiul unei mari bucurii.

Mulțumesc.

(Aplauze)