Depresia, secretul nostru comun

„Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea. Tocmai această vitalitate părea că mă părăsise în acel moment.” Prin intermediul unei prelegeri, în aceeași măsură elocventă și șocantă, scriitorul Andrew Solomon ne poartă prin cele mai întunecate colțuri ale minții sale, în timpul anilor în care s-a luptat cu depresia. Această experiență l-a făcut să înceapă o călătorie interesantă pentru a intervieva alți oameni care sufereau de depresie. Astfel a aflat, spre surprinderea lui, că pe măsură ce vorbea mai mult, tot mai mulți oameni doreau să-i spună propriile lor povești. (Filmat la TEDxMet.)

„Simțeam de parcă era
o înmormântare în mintea mea,

iar bocitoarele se agitau

tânguindu-se neîncetat,
până când am simțit

că sensul ieșea la iveală.

Iar când s-au liniștit toate

a început o slujbă ca o tobă,

să bată, să tot bată, până când am simțit

că-mi amorțește mintea.

I-am auzit apoi ridicând o cutie

scrâșnind peste sufletul meu

cu aceleași cizme de plumb.

Apoi tot orizontul s-a umplut de sunet

ca și cum cerul ar fi fost un clopot

iar toată ființa ar fi fost o ureche,

doar eu și tăcerea, într-o cursă ciudată

naufragiasem singure, aici,

Pardoseala gândirii s-a rupt chiar atunci

și am căzut tot mai jos,

loveam câte o lume la fiecare afundare,

până am încetat să mai știu.”

Cunoaștem depresia prin metafore.

Emily Dickinson a reușit
s-o redea în cuvinte,

Goya printr-o imagine.

Jumătate din scopul artei

este să descrie
astfel de stări emblematice.

Eu m-am considerat întotdeauna puternic,

între cei care ar fi putut supraviețui

dacă aș fi fost trimis
într-un lagăr de concentrare.

În 1991 am avut parte de niște pierderi.

Mi-a murit mama,

relația în care eram s-a terminat,

M-am mutat înapoi în Statele Unite

după câțiva ani petrecuți în străinătate,

am trecut cu bine prin toate aceste experiențe.

În 1994 însă, adică 3 ani mai târziu,

am început să pierd interesul
față de cam toate lucrurile.

Nu mai voiam să fac nimic

din tot ce îmi plăcea înainte,

fără să știu de ce.

Opusul depresiei nu este fericirea,

ci vitalitatea,

iar această vitalitate

părea că mă părăsise în acel moment.

Toate câte erau de făcut

mi se păreau că cer prea mult efort.

Veneam acasă

și vedeam clipind beculețul roșu
al robotului telefonic.

În loc să mă bucur
că am vești de la prieteni,

mă gândeam:

„O groază de oameni
pe care trebuie să-i sun înapoi.”

Sau se întâmpla
să ma hotărăsc să iau prânzul,

dar apoi începeam să mă gândesc
că trebuie să scot mâncarea,

s-o pun pe o farfurie,

s-o tai, s-o mestec, s-o înghit.

Toate acestea îmi păreau un calvar.

Un lucru de care adesea nu se ține seama

când se vorbește despre depresie

este acela că tu știi că e ridicol.

Știi că ceea ce simți e ridicol.

Știi că cei mai mulți oameni reușesc

să-și asculte mesajele și să mănânce

și să se pregătească pentru duș,

să iasă pe ușă

și că nu e mare lucru.

Cu toate astea ești prins ca-ntr-o ghiară

și nu ești în stare
să ocolești starea asta.

Așa am început să fac mai puține,

să gândesc mai puțin

și să simt mai puțin.

Era un fel de renunțare.

S-a instalat apoi anxietatea.

Dacă mi s-ar fi spus că va trebui să fiu
deprimat în următoarea lună,

aș fi spus: „Dacă se termină
până în noiembrie, o să răzbesc.”

Dar dacă mi s-ar fi spus

„În următoarea lună trebuie să treci
printr-o anxietate acută”,

aș fi preferat
să-mi scrântesc încheietura.

Aveam tot timpul aceeași senzație

pe care o ai când mergi

și aluneci sau te împiedici,

gata să cazi la pământ.

însă în loc ca senzația să dureze
o fracțiune de secundă,

a durat șase luni.

Ai senzația că ți-e frică tot timpul,

fără să știi însă de ce ți-e frică.

Am început atunci să mă gândesc

că e mult prea dureros să fii în viață

și singurul motiv de a nu te sinucide

era acela de a nu-i face
pe alții să sufere.

Într-o zi m-am trezit

și m-am gândit
că poate am avut un atac cerebral

pentru că stăteam în pat,
complet înghețat,

cu ochii la telefon și gândind:

„Ceva nu-i în regulă,
trebuie să sun după ajutor”,

dar nu puteam să întind brațul

să iau telefonul și să formez.

Într-un final, după patru ore
de stat întins și uitat fix la telefon,

acesta a sunat.

Nu știu cum, dar am reușit să răspund.

Era tatăl meu.

I-am spus: „Am probleme serioase.

Trebuie să facem ceva.”

Ziua următoare
am început să iau medicamente

și să fac tratament.

Am început să mă lupt

cu această întrebare îngrozitoare:

dacă nu sunt omul puternic

care ar fi rezistat
într-un lagăr de concentrare,

atunci cine sunt?

Dacă iau pastile,

aceste pastile mă ajută
să fiu eu însumi cu adevărat

sau mă transformă în altcineva?

Ce părere să am eu atunci

dacă mă fac să fiu altcineva?

Porneam la luptă cu două avantaje.

În primul rând știam că, obiectiv vorbind,

aveam o viață frumoasă,

și că dacă reușeam să mă fac bine

mă aștepta ceva la capătul drumului
pentru care merita să trăiesc.

În al doilea rând,
aveam acces la un tratament bun.

Cu toate acestea m-am ridicat și am căzut,

m-am ridicat și am căzut,

iar și iar,

până când într-un final am înțeles

că va trebui să iau pastile

și să fac tratament toată viața.

Mă întrebam: „Dar este o problemă chimică

sau o problemă psihologică?

Are nevoie de un leac chimic
sau de unul filozofic?"

Nu puteam să îmi dau seama.

Astfel am înțeles că de fapt nu am avansat
destul în niciunul dintre domenii

încât să explicăm bine lucrurile.

Atât tratamentele chimice
cât și cele psihologice

joacă un rol.

De asemenea am înțeles
că depresia este ceva

atât de înrădăcinat în noi

încât nu poate fi separată

de caracterul nostru și de personalitate.

Vreau să spun că tratamentele pe care
le avem pentru depresie sunt groaznice.

Nu sunt prea eficiente.

Sunt extrem de costisitoare.

Au o mulțime de efecte secundare.

Sunt un dezastru.

Totuși sunt recunoscător că trăiesc astăzi

și nu acum 50 de ani,

când aproape că nu era
nimic de făcut în privința asta.

Sper că peste 50 de ani

cine va afla de tratamentul meu
va fi îngrozit trebuie să îndurăm

o știință atât de primitivă.

Depresia este neajunsul din dragoste.

Dacă ești căsătorit și te gândești

„Dacă soția mea va muri,
îmi voi găsi alta"

nu ar fi dragostea pe care o știm noi.

Nu există dragoste

fără anticiparea pierderii,

iar spectrul disperării

poate fi motorul intimității.

Oamenii tind să confunde trei lucruri:

depresia, mâhnirea și tristețea.

Mâhnirea este în mod clar o reacție.

Dacă ai suferit o pierdere
și te simți extrem de nefericit,

iar după șase luni

ești încă foarte trist,
dar lucrurile merg ceva mai bine,

atunci probabil este mâhnire,

iar aceasta probabil va dispărea

într-o anumită măsură.

Dacă treci printr-o pierdere catastrofală,

te simți îngrozitor,

iar după șase luni
abia dacă reușești să te descurci,

atunci probabil ai o depresie declanșată

de niște circumstanțe îngrozitoare.

Traiectoria ne spune multe.

Oamenii cred că depresia e doar tristețe.

Este mult prea multă tristețe,

mult prea multă mâhnire

care nu pornește dintr-o singură cauză.

Pe măsură ce am pornit să înțeleg depresia

și am început să intervievez oameni
care au trecut prin asta,

am aflat că erau oameni care la suprafață

păreau că au ceva ce semăna cu

o depresie relativ ușoară,

care totuși îi paraliza cu totul.

Erau și oameni care aveau,

după cum descriau ei,

ceva ce părea o depresie severă,

dar care totuși aveau
o viață bună în perioadele

dintre episoadele de depresie.

Am pornit să aflu ce anume

îi face pe unii oameni

să fie mai rezistenți decât alții.

Care sunt mecanismele care
îi ajută pe oameni să supraviețuiască?

Am început să intervievez diverse persoane

care sufereau de depresie.

Unul oameni pe care i-am întrebat,

mi-a descris depresia,

ca pe o moarte mai lentă.

M-am bucurat să aud asta la început,

pentru că mi-a adus aminte
că moartea aceasta lentă

poate duce la o moarte adevărată,

iar asta-i foarte grav.

Depresia e cea mai mare
dizabilitate la nivel global

și mor oameni în fiecare zi din cauza ei.

Unul dintre cei cu care am vorbit

pe vremea când încercam să înțeleg,

era o prietenă dragă

pe care o cunoșteam de mulți ani

și care avusese un episod psihotic

în primul an de facultate,

iar apoi a căzut
într-o depresie îngrozitoare.

Avea sindromul bipolar

sau manie depresivă,
cum i se spunea pe atunci.

Tratamentul ei a mers foarte bine
timp de mulți ani, pe bază de litiu.

Într-un final

i s-a oprit administrarea de litiu,

pentru a vedea cum se descurcă fără,

însă a avut o altă psihoză

care a azvârlit-o
în cea mai cruntă depresie

pe care am văzut-o vreodată.

Stătea în apartamentul părinților ei

mai mult sau mai puțin nemișcată,

zile în șir.

Am intervievat-o despre această experiență
câțiva ani mai târziu.

Ea este poetă și psihoterapeut
și o cheamă Maggie Robbins.

Când am intervievat-o, mi-a spus:

„Cântam «Unde au dispărut toate florile»

iar și iar,
pentru a-mi ține mintea ocupată.

Cântam pentru a acoperi
ce-mi le spunea mintea:

„Ești un nimic. Ești un nimeni.

Nici măcar nu meriți să trăiești.”

Atunci am început
cu adevărat să mă gândesc

să mă sinucid.”

Când ești într-o depresie, nu te gândești
că ai un văl cenușiu pe ochi

și că vezi lumea prin ceața

unei stări proaste.

Te gândești că vălul a fost ridicat,

vălul fericirii...

și abia acum vezi adevărul.

E mai ușor să-i ajuți
pe schizofrenici, care simt

că există ceva străin în ei,

ceva care trebuie exorcizat,

însă este mult mai greu cu depresivii,

pentru că ei cred că văd adevărul.

Însă adevărul minte.

Am devenit obsedat de această propoziție:

„Însă adevărul minte.”

Pe măsură ce vorbeam
cu depresivi am descoperit

că aceștia aveau
multe percepții înșelătoare.

Își spuneau: „Nimeni nu mă iubește.”

Iar tu spui „Te iubesc eu,

te iubește soția ta, te iubește mama ta.”

Se poate răspunde la asta rapid

pentru cei mai mulți oameni.

Însă cei care suferă de depresie
vor mai spune și că

„Orice am face,

cu toții vom muri până la urmă.”

Sau vor spune: „Nu poate exista
o uniune adevărată între doi oameni.

Fiecare suntem prinși
în propriul nostru trup.”

La care n-ai alt răspuns decât:

„Este adevărat,

dar acum cred că ar trebui să ne gândim
la ce vom mânca la micul dejun.”

(Râsete)

De multe ori

ei exprimă nu boala,
ci observații profunde.

Ajungem să credem că
e cu adevărat extraordinar

că majoritatea știm
aceste întrebări existențiale,

însă ele nu ne distrag prea tare atenția.

Mi-a plăcut în mod deosebit un studiu

în care un grup de persoane cu depresie
și unul de persoane fără depresie

au fost rugate să joace
un joc video timp de o oră.

La finalul respectivei ore,

au fost întrebați câți monstruleți
cred ei că au omorât.

Cei din grupul de depresivi
au răspuns cu o eroare de vreo 10%,

în timp ce persoanele fără depresie

estimau că au ucis
de 15–20 de ori mai mulți monstruleți

(Râsete)

decât uciseseră în realitate.

Mulți mi-au spus, când am ales
să scriu despre depresia mea,

că trebuie să fie foarte greu

să mă expun
și să spun oamenilor despre asta.

M-au întrebat:
„Acum îți vorbesc oamenii altfel?”

Eu am răspuns:
„Da, îmi vorbesc altfel, în sensul că

încep să-mi povestească
despre experiența lor,

despre experiența surorii lor

sau experiența prietenului lor.”

Lucrurile sunt diferite
pentru că acum știu

că depresia este secretul de familie

pe care fiecare îl are.

Acum câțiva ani am mers la o conferință,

iar în ziua de vineri
dintre cele trei zile de conferință

una dintre participante
m-a luat deoparte și mi-a spus:

„Sufăr de depresie,

sunt puțin jenată de asta,

dar am luat niște pastile

și voiam să vă întreb ce părere aveți.”

Mi-am dat silința să-i dau
un sfat cât mai bun.

Ea mi-a spus apoi:

„Soțul meu nu ar înțelege niciodată asta.

E genul de om pentru care
lucrul acesta n-are sens.

De aceea aș vrea să rămână doar între noi.

Am spus: „Da, este în regulă.”

În duminica aceleași conferințe,

soțul doamnei m-a luat deoparte.

Mi-a spus: „Soția mea ar crede că
nu-s cine știe ce bărbat dacă ar ști asta,

dar mă confrunt cu o depresie,
iau niște medicamente

și mă întrebam ce părere aveți.”

Cei doi ascundeau aceleași medicamente
în două locuri diferite

din același dormitor.

Am spus că sunt de părere
că în căsnicia lor comunicarea

s-ar putea să le creeze
o parte din probleme.

(Râsete)

M-a frapat totuși

natura împovărătoare

a acestui secret reciproc.

Depresia e atât de epuizantă.

Răpește timp și energie,

iar păstrarea tăcerii

nu face decât să agraveze depresia.

Am început apoi să mă gândesc
cum se însănătoșesc oamenii.

La început eram scepic.

Credeam că sunt
câteva feluri de terapii care merg,

îmi era clar care sunt:

medicația, anumite psihoterapii,
poate și tratamentul electroconvulsiv,

iar că toate celelalte sunt prostii.

Am descoperit însă ceva:

dacă ai un cancer pe creier

și spui că stând în cap dimineața
20 de minute te vei simți mai bine,

atunci poate că te simți mai bine,

însă vei avea în continuare cancer
și probabil vei muri din cauza lui.

Dar dacă spui că ai o depresie

și că dacă stai în cap 20 de minute
pe zi te simți mai bine,

atunci a mers,

pentru că depresia e o boală
legată de cum te simți,

iar dacă te simți mai bine,

atunci pur și simplu nu mai ești deprimat.

Am devenit astfel mai tolerant

față de o mulțime de
tratamente alternative.

Primesc sute de scrisori

de la oameni care îmi spun
ce a funcționat pentru ei.

Cineva m-a întrebat astăzi, în culise,

despre meditație.

Scrisoarea mea favorită

este cea trimisă de o femeie

care mi-a scris că a încercat terapie,

medicație, a încercat aproape totul,

apoi a găsit o soluție despre care spera
că voi vorbi întregii lumi.

Soluția era să faci mici obiecte din ață.

(Râsete)

Mi-a trimis câteva.
(Râsete)

Nu le port astăzi.

I-am sugerat să caute

tulburarea obsesiv-compulsivă
în Dicționarul Medical.

Când am început să studiez
tratamentele alternative,

am început să înțeleg și alte tratamente.

Am trecut printr-o exorcizare
într-un trib din Senegal,

ceva cu mult sânge de berbec.

Nu voi intra în detalii acum,

însă după câțiva ani am fost în Rwanda,

cu un alt proiect la care lucram,

și s-a întâmplat să descriu
experiența mea cuiva,

iar acesta mi-a spus:

„Știți, acolo e Africa de Vest,
aici e Africa de Est,

ritualurile noastre sunt foarte diferite,

dar avem și câteva ritualuri
similare cu ce descrieți.”

Zic: „Așa?”
„Da”, a spus el,

dar am avut probleme
cu psihologii din Vest,

în special cei care au venit
imediat după genocid.”

„Ce fel de probleme ați avut?”, întreb eu.

El îmi răspunde:

„Făceau lucruri ciudate,

nu-i scoteau pe oameni la soare,
unde începi să te simți mai bine.

Nu foloseau deloc tobe sau muzică
pentru a le pune sângele în mișcare.

Nu implicau întreaga comunitate.

Nu scoteau afară depresia

ca pe un spirit cotropitor.

În schimb îi luau pe oameni,

unul câte unul,
îi băgau într-o cămăruță mizeră

unde îi puneau să vorbească vreo oră
despre ce rele li s-a întâmplat.”

(Râsete)
(Aplauze)

A mai spus: „A trebuit să-i rugăm
să părăsească țara”.

(Râsete)

La celălalt capăt
al tratamentelor alternative

vreau să vă povestesc
despre Frank Russakoff.

Frank Russakoff avea
poate cea mai cruntă depresie

pe care am văzut-o vreodată.

Era tot timpul deprimat.

Când l-am întâlnit era la punctul în care

făcea în fiecare lună
tratament cu electroșocuri.

Apoi se simțea oarecum dezorientat
timp de o săptămână.

Următoarea săptămână se simțea bine.

Apoi încă o săptămână totul o lua la vale.

După care urma
încă un tratament cu electroșocuri.

Când l-am întâlnit mi-a spus:

„E insuportabil
să-mi trăiesc astfel săptămânile.

Nu mai pot continua așa,

am găsit o cale de a termina totul,

dacă nu mă fac bine.

Dar am auzit de o procedură care se face
la Spitalul din Massachussets.

Se cheamă cingulotomie,
o operație pe creier,

și mă gândesc să o încerc.”

Îmi aduc aminte că eram uimit că cineva

care sigur avusese
atât de multe experiențe negative

cu atât de multe tratamente,

încă mai păstra în el atâta optimism

încât să mai încerce unul.

A încercat acea cingulotomie,

cu un succes incredibil.

Îmi este prieten acum,

are o soție încântătoare
și doi copii frumoși.

Mi-a scris de Crăciun după operație

și mi-a spus:

„Tata mi-a trimis
două cadouri în acest an.

Primul, un raft de CD-uri motorizat
de care nu aveam cu adevărat nevoie,

dar știam că mi l-a dat pentru a celebra
faptul că eram pe picioarele mele,

că aveam o slujbă care îmi plăcea.

Celălalt cadou

era o poză a bunicii mele

care se sinucisese.

Când am dezvelit-o, am început să plâng,
iar mama a venit la mine și m-a întrebat:

„Plângi din cauza rudelor
pe care nu ai apucat să le cunoști?”

I-am răspuns:
„A avut și ea aceeași boală ca mine.”

Plâng și acum când îți scriu.

Nu pentru că sunt trist,
ci pentru că mă simt copleșit.

Mă gândesc că aș fi putut să mă sinucid,

dar părinții mei m-au ținut în viață,
la fel și doctorii.

Am făcut operația.

Trăiesc și sunt recunoscător.

Trăim în timpurile potrivite,

chiar dacă nu tot timpul simțim asta.”

M-a frapat faptul că depresia
e percepută în general

drept ceva specific clasei de mijloc,
din Vestul modern.

Mă uit însă cum a funcționat

într-o varietate de alte contexte,

și printre altele eram foarte interesat
de depresia în rândul celor săraci.

Am început să cercetez

ce se făcea pentru oamenii săraci
care aveau depresie.

Am descoperit că oamenii săraci

foarte adesea nu sunt tratați.

Depresia e rezultatul
unei vulnerabilități genetice,

probabil răspândită uniform
în cadrul populației

și are circumstanțe declanșatoare

care sunt probabil mai puternice

în rândul oamenilor săraci.

Totuși se pare că dacă ai o viață bună,
dar te simți mizerabil tot timpul,

atunci te gândești: „De ce mă simt așa?
Probabil că am o depresie.”

Și începi să cauți un tratament.

Dacă ai însă o viață îngrozitoare

și te simți nefericit tot timpul,

atunci felul în care te simți
corespunde cu viața ta

și nu-ți trece prin cap:

„Poate se tratează.”

Avem în această țară o epidemie

de depresie printre oamenii săraci

care nu este cercetată și nu este tratată

și care nu este rezolvată,

iar aceasta este o mare tragedie.

Am găsit o profesoară
care făcea cercetare pentru un proiect

în cartierele sărace din afara capitalei,

unde găsea femei care veneau
pentru alte probleme de sănătate,

le diagnostica cu depresie

și le oferea șase luni
de tratament experimental.

Una dintre ele, Lolly, a venit

și iată ce a spus când a venit.

Apropo, era o femeie care avea

șapte copii. A spus:

„Am avut o slujbă,
dar a trebuit să renunț,

pentru că nu puteam ieși din casă.

Nu am nimic să le spun copiilor mei.

Dimineața abia aștept să plece,

mă sui în pat
și îmi trag pătura peste cap.

Ora trei, când se întorc acasă,

vine pur și simplu prea repede.”

„Am luat o mulțime de Tylenol,

orice îmi vine la mână
pentru a dormi mai mult.

Soțul meu îmi spune
că sunt proastă, că sunt urâtă.

Aș vrea să pot opri durerea.”

A fost introdusă
în acest program experimental,

iar după șase luni, când am intervievat-o,

își luase deja o slujbă la o creșă

pentru Armata SUA
și-și părăsise soțul care o abuza.

Mi-a spus:

„Copiii mei sunt mult mai fericiți acum.

În locul unde stăm acum avem o cameră

pentru băieți și o cameră pentru fete,

dar seara toți sunt la mine în pat,

facem cu toții teme și de toate.

Unul vrea să fie predicator,

altul vrea să se facă pompier,

una dintre fete spune
că se va face avocat.

Nu mai plâng așa cum o făceau

și nici nu se mai ceartă ca înainte.

Am nevoie doar de copiii mei.

Lucrurile se schimbă,

cu ce mă îmbrac, ce simt, cum acționez.

Pot să ies afară fără să-mi mai fie teamă

și nu cred că sentimentele acelea rele
se vor întoarce,

dar dacă nu ar fi fost dr. Miranda

aș fi încă acasă, cu capul sub pături,

asta dacă aș mai fi fost în viață.

L-am rugat pe Dumnezeu
să-mi trimită un înger

și mi-a răspuns rugăciunilor.”

M-au emoționat aceste experiențe

și m-am hotărât să scriu despre ele

nu doar în cartea la care lucram,
ci și într-un articol

și am primit însărcinarea de la revista
The New York Times

să scriu despre depresia
în rândul celor săraci.

Am predat materialul
și editorul m-a sunat și mi-a spus:

„Nu putem să publicăm asta.”

Zic: „De ce nu?”
Iar ea mi-a răspuns:

„E pur și simplu exagerat.

Acești oameni care par
pe ultima treaptă a societății,

trec prin câteva luni de tratament

și acum sunt buni de directori
la Morgan Stanley? Nu e plauzibil.”

Zice: „Nu am auzit niciodată de așa ceva.”

„Dacă n-ai auzit niciodată

înseamnă că este o știre.”

(Râsete)
(Aplauze)

„Iar voi sunteți o revistă de știri.”

După mai multe negocieri,

au fost de acord.

Însă ce spuneau cred că
se leagă într-un mod ciudat

de antipatia pe care oamenii încă o au

față de ideea de tratament,

față de ideea că, dacă am începe

și am trata oameni
din comunitățile sărace,

ar fi de fapt o exploatare,

pentru că ar însemna să-i schimbăm.

Este un imperativ moral fals

care pare să fie peste tot în jurul nostru

și anume că tratamentul depresiei,
medicamentele și toate celelalte

sunt un artificiu, nu sunt ceva natural.

Dar cred că este o cale greșită.

E natural să ne cadă dinții,

dar nu militează nimeni
împotriva pastei de dinți,

cel puțin nu în cercul meu de cunoștințe.

Sunt oameni care spun: „Nu cumva
oamenii trebuie să treacă prin depresie?

N-am evoluat pentru a avea depresii?

Nu ține cumva de personalitatea noastră?”

La toate astea eu răspund
că dispoziția se adaptează,

a fi capabil să simți teamă sau frică,

bucurie sau plăcere

și celelalte stări pe care le avem,

toate astea au o valoare incredibilă.

Depresiile majore se produc

când acest sistem se strică.

Când nu se mai adaptează.

Oamenii vin la mine și îmi spun:

„Cred că dacă mai îndur un an de zile,

voi putea să trec peste asta”.

Le răspund mereu:
„Poate ai să treci peste asta,

dar nu vei mai avea niciodată 37 de ani.

Viața este scurtă și tu vorbești

de a renunța la un an întreg.

Gândește-te bine.

Limba engleză are o sărăcie ciudată,

la fel ca multe alte limbi,

pentru că folosește
același cuvânt „depresie”

pentru a descrie ce simte un copil
când plouă de ziua lui,

dar și pentru a descrie ce simte cineva
cu un minut înainte de a se sinucide.

Oamenii mă întreabă:
„Depresia e ceva care continuă tristețea?”

Într-un fel da, ea continuă tristețea.

Există un anumit grad de continuitate,

dar este același fel de continuitate

ca în a avea un gard de fier la casă,
care ruginește puțin într-un loc,

iar tu trebuie să-l dai cu șmirghel
și apoi cu vopsea,

și dacă pleci de acasă pentru 100 de ani,

gardul va rugini până când
va ajunge doar o grămăjoară

de praf portocaliu.

Pata aceea de rugină,

problema cu praful portocaliu,

iată ce ne-am propus noi să rezolvăm.

Unii oameni mă întreabă:

„Te simți mai fericit
că iei pastile pentru fericire?”

Nu, nu mă simt mai fericit.

Însă nu mă mai simt trist că trebuie
să-mi mănânc prânzul,

nu mai sunt trist
din cauza robotului telefonic

și nici din pricina dușului.

Cred că simt mai multe,

pentru că pot simți tristețea
fără să simt lipsa de valoare.

Sunt trist din cauza
dezamăgirilor profesionale,

din cauza relațiilor stricate,

din cauza încălzirii globale.

Acum acestea sunt lucrurile
care mă întristează.

Mă întreb care este concluzia.

Oare acei oameni care au vieți mai bune,

cum au reușit să treacă
peste depresii mai grave?

Care este mecanismul rezistenței?

Am aflat cu timpul

că oamenii care își neagă experiența,

cei care spun:
„Am fost deprimat acum multă vreme

și nu vreau să mă mai gândesc la asta,
nu vreau să examinez,

îmi voi continua pur și simplu viața!”

În mod ironic tocmai acești oameni,

sunt cei mai înrobiți de ceea ce au.

Dacă ignori depresia,
aceasta devine mai puternică.

Pe măsură ce te ascunzi, ea crește.

Oamenii care reușesc mai bine,

sunt cei care pot să suporte faptul

că au această problemă.

Cei care pot să suporte
faptul că au depresie

sunt cei care rezistă.

Frank Russakoff mi-a spus:

„Dacă ar fi să o iau de la capăt,
probabil n-aș face la fel,

dar, în mod ciudat,
sunt recunoscător pentru ce-am trăit.

Mă bucur că am fost
în spital de 40 de ori.

Am învățat astfel
atât de multe despre dragoste,

iar relația cu părinții mei, cu doctorii

este atât de importantă
pentru mine și va fi mereu.”

Maggie Robbins mi-a spus:

„Eram voluntară la o clinică
pentru bolnavii de SIDA,

vorbeam și vorbeam și vorbeam,

iar oamenii cu care aveam de-a face,

nu erau prea vorbăreți și mă gândeam:

„Nu sunt nici prietenoși, nici de ajutor”

Mi-am dat seama apoi că

ei nu vor face mai mult

decât cele câteva minute
de conversație banală.

Avea să fie pur și simplu o ocazie,

în care eu nu aveam SIDA,
nu eram pe moarte,

dar puteam să suport faptul că ei aveau

și că ei erau pe moarte.

Nevoile noastre sunt cele mai valoroase
lucruri pe care le avem.

Până la urmă am învățat să dau

toate lucrurile de care am nevoie”.

Faptul că îți prețuiești depresia,

nu previne o recidivă,

în schimb face
ca perspectiva unei recidive

și chiar recidiva însăși
să fie mai ușor de tolerat.

Problema nu e atât de mult legată

de a găsi un sens mai înalt
sau de a decide

că depresia ta a avut un sens.

E mai degrabă legată
de căutarea unui sens,

de gândul că, atunci când va reveni,

„Va fi un coșmar,

dar voi învăța ceva din asta.”

Am învățat din propria mea depresie,

cât de puternică poate să fie o emoție,

cum se poate ca ea să fie
mai reală decât faptele

și am învățat că acea experiență

mi-a dat posibilitatea
să simt emoția pozitivă

într-un mod mai intens și mai concentrat.

Opusul depresiei nu este fericirea,

ci vitalitatea.

În zilele acestea viața mea are energie,

chiar și în zilele în care sunt trist.

Am simțit o înmormântare în mintea mea

și am stat lângă colos,

la capătul lumii.

Astfel am descoperit

ceva în mine însumi

ceva căruia va trebui să îi spun suflet

ceva ce n-am cuprins în vorbe vreodată,
până în ziua aceea de acum 20 de ani

când iadul a intrat la mine neanunțat.

Cred că deși am urât
faptul că eram deprimat

și nu mi-ar plăcea deloc
să fiu iar deprimat,

am găsit totuși o cale
de a-mi iubi depresia.

O iubesc pentru că m-a forțat

să caut și să mă agăț de bucurie.

O iubesc pentru că
în fiecare zi iau decizii

uneori vitejești

iar alteori împotriva rațiunii de moment,

pentru a rămâne aproape
de motivele de a trăi.

Cred că am astfel privilegiul
unei mari bucurii.

Mulțumesc.

(Aplauze)