Peter Norvig: Clasa de 100.000 de studenţi.

În toamna anului 2011, Peter Norvig a predat un curs împreună cu Sebastian Thrun despre Inteligenţa Artificială la Stanford, urmărit de 175 strudenţi in sala de clasă -- și peste 100.000 via Internet. Ne împărtăşește ce a învăţat despre predarea într-o clasă globală.

Toți suntem atât studenți

cât și profesori.

Acesta sunt eu, inspirat

de primul meu profesor,

mama mea,

iar acesta sunt eu, predând

Introducerea în Inteligenţa Artificială

la 200 de studenţi

la Universitatea Stanford.

Și mie și studenţilor

ne plăcea cursul,

dar mi-am dat seama că

deși subiectul materiei cursului

este avansat

şi modern,

tehnologia de predare nu este.

De fapt, folosesc

aceeaşi tehnologie ca şi cea din

această clasă din secolul 14.

Observați manualul,

înţeleptul de pe podium,

şi adormitul

din spate. (Râsete)

Exact ca în zilele noastre.

Colegul meu,

Sebastian Thrun şi cu mine, ne-am gândit

că trebuie să fie o metodă mai bună.

Ne-am pus în cap

să creăm un curs online

care să fie egal sau mai bun calitativ

decât cursul nostru de la Stanford,

dar să-l oferim

oricui în lume gratis.

Am anunţat cursul în 29 Iulie,

şi în 2 săptămâni, 50.000 de oameni

s-au înscris.

S-au făcut 160.000 de studenţi,

din 209 ţări.

Eram încântaţi să avem

o audienţă atât de mare,

şi uşor speriaţi pentru că nu terminasem

de pregătit cursul încă. (Râsete)

Aşa că ne-am pus pe treabă.

Am studiat ce făcuseră ceilalţi,

ce puteam copia şi ce puteam schimba.

Benjamin Bloom arătase că predarea

unu-la-unu e cea mai eficientă,

aşa că asta am încercat să promovăm,

precum eu cu mama,

deşi amândoi ştiam

că vom fi unul la câteva mii.

Aici, o cameră video suspendată

mă înregistrează pe măsură ce vorbesc

şi desenez pe o bucată de hârtie.

Un student a spus: "Cursul ăsta e ca şi cum

am sta într-un bar

cu un prieten foarte deştept

care explică ceva

de care nu te-ai prins, dar eşti pe cale."

Şi exact asta ne doream.

De la Khan Academy am văzut

că filmuleţe scurte de 10 minute

erau mai eficiente decât să încercăm

să înregistrăm un curs de o oră

şi să-l punem în format small-screen.

Ne-am decis să scurtăm şi mai mult

şi să-l facem mai interactiv.

Filmuleţele noastre au 2 minute,

câteodată mai scurte, niciodată mai mult de 6,

după care facem pauză pentru o întrebare fulger,

să-l facem să pară

ca predarea unu-la-unu.

Aici explic cum un computer foloseşte

gramatica limbii engleze

ca să analizeze propoziţii,

iar aici e o pauză iar studentul

trebuie să gândească, să înţeleagă ce se petrece

şi să bifeze răspunsurile corecte

înainte să poată continua.

Studenţii învaţă cel mai bine

când exersează activ.

Am vrut să-i antrenăm să se confrunte

cu ambiguitatea şi să-i ghidăm să sintetizeze

ideile principele, ei înşişi.

Evităm de obicei întrebările

de genul: "Iată formula,

spune-mi cât e Y

când X egal cu 2."

Am preferat întrebări deschise.

Un student ne scria: "Acum văd

reţele Bayes şi exemple

de teoria jocurilor peste tot."

Îmi place acest gen de efect.

E exact ce căutam.

Nu doream ca studenţii să memoreze formule;

doream să schimbăm modul

în care priveau lumea.

Şi am reuşit.

Mai bine spus, studenţii au reuşit.

E puţin ironic că am pornit

să întrerupem procesul tradiţional de educaţie,

şi făcând asta am ajuns

să facem cursul nostru online

mai asemănător unei ore de curs tradițional

decât alte cursuri online.

Majoritatea cursurilor online sunt disponibile tot timpul.

Le poţi urmări oricând dorești.

Dar dacă o poţi face oricând,

înseamnă că o poţi face mâine,

şi dacă o poţi face mâine,

ei bine, s-ar putea

să nu te mai apuci. (Râsete)

Aşa că am reluat inovaţia

de a avea termene de predare. (Râsete)

Puteai urmări video-clipul

de câte ori doreai în timpul săptămânii,

dar la sfârşitul săptămânii,

trebuia să-ţi faci tema.

Asta motiva studenţii să se ţină de treabă

şi însemna că toată lumea lucra

la acelaşi lucru în acelaşi timp,

aşa că dacă intrai într-un forum de discuţii,

puteai primi un răspuns de la un coleg în câteva minute.

Acum o să vă arăt câteva forumuri,

mare parte organizate de către studenţii înşişi.

De la Daphne Koller şi Andrew Ng am învăţat

conceptul de a "răsturna" ora de clasă.

Studenţii urmăreau video-clipurile

individual,

apoi se adunau să le discute.

De la Eric Mazur am învăţat despre instruirea între colegi;

colegii pot fi cei mai buni profesori,

pentru că ei sunt cei

care îşi amintesc cum e să nu înţelegi.

Sebastian şi eu cam uitasem asta.

Desigur, nu puteam avea

o discuţie cu întreaga clasă

cu zeci de mii de studenţi,

aşa că am încurajat şi am alimentat aceste forumuri online.

În final, de la Teach For America,

am învăţat că un curs nu e

în principal despre informaţie.

Mai importantă e motivaţia şi hotărârea.

Era crucial ca studenţii să înţeleagă

că lucram din greu pentru ei

şi că toți se sprijineau reciproc.

Cursul a durat 10 săptămâni,

iar în final, cam jumătate din 160.000 de studenţi au urmărit

măcar un video în fiecare săptămână,

şi peste 20.000 au terminat toate temele,

alocând un total de 50-100 ore.

Au primit certificat de reușită.

Prin urmare ce am învăţat?

Am încercat câteva idei vechi

şi câteva noi pe care le-am combinat,

dar mai sunt şi alte idei de încercat.

Sebastian ţine un alt curs acum.

Eu voi face unul în toamnă.

Stanford Coursera, Udacity, MITx şi alţii

au mai multe cursuri în pregătire.

E o perioadă antrenantă.

Pentru mine, cea mai interesantă parte

sunt datele pe care le adunăm.

Adunăm sute de interacţiuni

per student, per curs,

miliarde de interacţiuni la un loc,

şi acuma putem începe să le analizăm,

și când învățăm din acestea,

când facem experimente,

atunci apare adevărata revoluție.

Şi veți putea vedea rezultatele

unei noi generaţii uimitoare de studenţi.

(Aplauze)