Economia maimuțelor e la fel de irațională ca a noastră

Laurie Santos caută rădăcinile iraționalității umane urmărind felul în care rudele noastre, primatele, iau decizii. O serie isteață de experimente în „maimuțonomie” arată că unele dintre alegerile prostești pe care le facem sunt făcute și de maimuțe.

Vreau să îmi încep prezentarea
cu două observații

despre specia umană.

Prima observație este ceva
ce ați putea crede că e chiar evident,

anume că specia noastră, Homo Sapiens,

e foarte, foarte deșteaptă –

adică, ridicol de deșteaptă –

toți faceți lucruri

pe care nicio altă specie
de pe planetă nu le mai face.

Și asta, bineînțeles,

nu e probabil prima dată
când v-ați dat seama de asta.

Firește, pe lângă deșteptăciune,
mai avem și extrem de mult orgoliu.

Deci ne place să scoatem în evidență
că suntem deștepți.

Aș putea să apelez la orice om inteligent

de la Shakespeare la Stephen Colbert

pentru a sugera

că suntem nobili în gândire
și nelimitați în înzestrări

și un pic mai minunați
decât orice altceva de pe planetă

când vorbim de creier.

Dar, bineînțeles, există o a doua
observație despre specia umană

pe care vreau să mă concentrez mai mult,

și aceasta e că chiar dacă
suntem deștepți,

câteodată unic de deștepți,

putem să fim incredibil,
incredibil de proști

când vine vorba de unele
aspecte ale luării deciziilor.

Văd multe zâmbete în public.

Stați liniștiți, nu voi da nume

ca exemplu de greșeli.

Dar bineînțeles, numai în ultimii doi ani

am observat câteva exemple nemaiîntâlnite
de prostie omenească.

Și am văzut cum uneltele
pe care doar noi le facem

ca să luăm resursele
din mediul înconjurător

ne explodează în față.

Am urmărit piețele financiare
pe care doar noi le creăm –

aceste piețe care ar fi trebuit
să fie inofensive –

am văzut cum s-au prăbușit.

Dar ambele exemple rușinoase,

nu evidențiază ce este cel mai rușinos

despre greșelile pe care le fac oamenii,

și anume că ne-ar plăcea
să credem că greșelile noastre

sunt doar din cauza câtorva
„mere stricate”

sau a două-trei decizii
demne de cascadorii râsului.

Dar se pare că sociologii află

cei mai mulți dintre noi,
puși în anumite contexte,

vom face anumite greșeli.

Erorile pe care le facem
sunt predictibile.

Le facem iar și iar.

Și chiar sunt imune
la o mulțime de dovezi.

Când primim reacții negative,

tot avem tendința
de a face aceleași greșeli,

data viitoare când suntem
în același context.

Și asta a fost o adevărată
problemă pentru mine,

în calitate de cercetător
al naturii umane.

Lucrul de care sunt cel mai curioasă

e cum poate o specie
așa inteligentă ca a noastră

să facă greșeli atât de grave

și atât de consecvente tot timpul?

Suntem cei mai deștepți,
de ce nu putem să rezolvăm problema asta?

Într-un fel, de unde apar
greșelile noastre?

Și după ce m-am gândit puțin la asta,
am venit cu câteva posibilități.

O posibilitate e că de fapt
nu e vina noastră.

Pentru că suntem o specie isteață,

putem să creăm tot felul de medii

care sunt extrem de complicate,

uneori prea complicate ca să le înțelegem,

cu toate că noi le-am creat.

Facem piețe financiare
care sunt super complexe.

Facem credite ipotecare
cu care nu ne descurcăm.

Și, bineînțeles, dacă suntem puși
în medii în care nu ne descurcăm,

într-un fel e logic
dacă greșim unele lucruri.

Dacă ar fi fost așa,
am fi avut o soluție foarte simplă

la problema erorii umane.

Am fi spus, bine, hai să descoperim

tipurile de tehnologii
cu care nu ne descurcăm,

mediile care sunt dăunătoare –

scăpăm de astea,
proiectăm lucrurile mai bine,

și vom fi specia aceea nobilă

care ne așteptăm să fim.

Dar mai e o posibilitate
care mi se pare un pic mai îngrijorătoare:

poate nu mediile sunt stricate.

Poate chiar noi suntem construiți prost.

Asta e o idee care mi-a venit

când am văzut felul în care sociologii
au învățat despre erorile umane.

Și ce vedem e că oamenii
continuă să facă greșeli

în exact același fel, la nesfârșit.

Pare că am suntem construiți

să facem greșeli într-un anumit mod.

Aceasta e o posibilitate
pentru care îmi fac mai multe griji,

pentru că,
dacă noi suntem cei cu probleme,

nu e clar ce facem ca să le rezolvăm.

S-ar putea să trebuiască să acceptăm
că suntem înclinați să greșim

și să încercăm să proiectăm
lucruri care să evite asta.

Asta e întrebarea la care am vrut
să ajung cu studenții mei.

Cum facem diferența
dintre posibilitatea unu și doi?

Avem nevoie de o populație

care e în principiu deșteaptă,
poate lua multe decizii,

dar nu are acces la niciun
sistem pe care îl avem noi,

oricare dintre lucrurile
care ne-ar putea strica –

fără tehnologie umană, cultură,

poate chiar nici limbaj uman.

Și de aceea am apelat la acești tipi.

Aceștia sunt indivizii cu care lucrez.
E un capucin maro.

Acestea sunt platiriene,

ce înseamnă că s-au despărțit
de ramura umană

acum 35 milioane de ani.

Înseamnă că stră, stră, stră –

cu vreo cinci milioane de „stră” –

străbunica voastră a fost probabil
aceeași stră, stră, stră,

străbunică, cu cinci milioane de „stră”

ca a lui Holly, cea de aici.

Puteți să vă consolați cu ideea
că e o rudă foarte îndepărtată

cu toate că evoluționistă.

Totuși, vestea bună despre Holly

e că nu are aceleași tehnologii
pe care le avem noi.

E isteață, e drăguță și o primată,

dar îi lipsesc lucrurile
care credem că ne dau peste cap.

Așa că e subiectul perfect de testat.

Dacă am pune-o pe Holly
în același context ca oamenii?

Va face aceleași greșeli ca și noi?

Va învăța din ele?

Asta ne-am hotărât să facem.

Eu și studenții mei ne-am entuziasmat
foarte tare acum câțiva ani.

Am zis, bine,
să îi dăm probleme lui Holly,

să vedem dacă greșește.

Prima problemă e de unde să începem?

Pentru că e minunat pentru noi,
dar rău pentru oameni.

Facem multe greșeli în diverse contexte.

De unde să începem?

Și pentru că am început
asta la începutul crizei financiare,

când prescrierile ipotecare
erau pe prima pagină,

am zis că poate ar trebui

să începem în domeniul financiar.

Poate ar trebui să analizăm
la deciziile economice ale maimuțelor

și să încercăm să vedem dacă
fac aceleași greșeli ca noi.

Desigur, atunci am dat
de a doua problemă –

un pic mai metodologică –

aceea că, poate voi nu știți,

dar maimuțele nu folosesc bani.
Știu, nu le-ați cunoscut.

Dar de asta ele nu stau
la coadă în spatele vostru

la alimentară sau la bancomat –
ele nu fac asta.

Așa că aveam o mică problemă.

Cum să le cerem bani maimuțelor

dacă ele nu îi folosesc?

Și am zis, poate ar trebui

și să le învățăm să folosească banii.

Și asta am și făcut.

Ce vedeți aici e prima
unitate monetară neomenească

pe care o știu.

Nu eram prea creativi
când am început aceste studii,

așa că l-am numit jeton.

Dar asta e unitatea monetară
învățată de maimuțele de la Yale

să o folosească cu oamenii,

și să cumpere diverse bucăți de mâncare.

Nu pare mult – de fapt nici nu e mult.

La fel ca mulți dintre banii noștri,
e doar o bucată de metal.

După cum știți cei care ați luat
acasă bani din excursii,

odată ajuns acasă nu mai valorează nimic.

Era inutil și pentru maimuțe la început

înainte să își dea seama
ce pot face cu el.

Prima dată când le-am dat monede în cuști,

le-au luat, s-au uitat la ele.

Erau ca niște lucruri stranii.

Dar destul de repede, maimuțele au înțeles

că puteau să predea aceste jetoane

diverșilor oameni din laborator
în schimbul hranei.

Și vedeți aici una dintre maimuțe,
Mayday, făcând asta.

În poza A și B e puțin curioasă
de aceste lucruri, nu le cunoaște.

Un experimentator uman stă cu mâna întinsă

și Mayday își dă seama imediat
că omul vrea jetonul.

Dă jetonul și primește niște mâncare.

Se pare că nu doar Mayday,
ci toate maimuțele se pricep

să schimbe jetoane.

Acesta e un scurt video.

Aici este Mayday.
Va da un jeton în schimbul mâncării

și va aștepta mulțumită
să-și primească mâncarea.

Aici e Feli. El e masculul alfa;
e destul de mare.

Dar și el așteaptă răbdător,
își primește mâncarea și continuă.

Maimuțele sunt foarte pricepute.

Sunt surprinzător de bune,
fără prea mult antrenament.

Le-am lăsat să-și dea seama singure.

Întrebarea e: sunt la fel ca banii noștri?

E o piață,

sau am făcut un truc psihologic ciudat,

convingând maimuțele să facă ceva,

părând deștepte, fără să fie de fapt.

Așa că am spus:
ce ar face maimuțele în mod spontan

dacă ar fi cu adevărat moneda lor,
dacă i-ar folosi pe post de bani?

V-ați putea să vi le imaginați

făcând tot felul de lucruri inteligente

pe care oamenii le fac atunci
când tranzacționează bani între ei.

Te-ai aștepta să înceapă
să fie atente la preț,

la cât de mult cumpără,

să țină cumva minte câți bani au.

Fac maimuțele ceva asemănător?

Și așa a apărut piața maimuțelor.

Modul în care funcționează

e că maimuțele trăiesc de obicei
într-un fel de grădină zoologică mare.

Când li se face dor de niște dulciuri,

le-am lăsat o ușă deschisă

spre o incintă unde puteau
să intre în piață.

După ce intrau în piață,

era mult mai amuzantă pentru maimuțe
decât majoritatea piețelor omenești

pentru că după ce intră

un om le dădea un portofel
mare plin de jetoane

ca să poată să facă comerț cu jetoanele

cu unul dintre cei doi oameni de aici,

doi potențiali comercianți

de la care se putea cumpăra.

Comercianții erau studenți
din laboratorul meu.

S-au îmbrăcat diferit;
erau oameni diferiți.

Și, de-a lungul timpului
au făcut același lucru

astfel încât maimuțele să poată învăța,

cine ce vinde și la ce preț,
cine era de încredere, cine nu.

Și puteți vedea că fiecare experimentator

ține de fapt o mică farfurie galbenă.

Asta poate primi maimuța
pentru un singur jeton.

Deci totul costă un jeton,

dar câteodată unele jetoanele cumpără
mai mult decât altele,

mai mulți struguri decât altele.

Vă voi arăta un video
despre cum arata această piață.

Au găuri în gem la nivelul lor,
deoarece maimuțele sunt mai scunde.

Aici este Honey.

Așteaptă să se deschidă piața,
e puțin nerăbdătoare.

Deodată, se deschide piața.
Alegerea ei: un strugure sau doi struguri.

Honey e un foarte bun economist de piață,

îl alege pe cel ce oferă mai mult.

I-ar putea învăța pe consultanții noștri
financiari câteva lucruri.

Și nu doar Honey,

majoritatea maimuțelor
au ales oferta ce mai bună.

și cu mâncarea cea mai bună.

Când am introdus vânzările,
maimuțele le-au acordat atenție.

Chiar le păsa de jetonul lor.

Cel mai surprinzător lucru a fost
că atunci când am colaborat cu economiști

pentru a analiza datele maimuțelor
cu instrumente economice,

s-au cam potrivit, nu doar calitativ,

dar și cantitativ cu ce i-am văzut

pe oameni făcând pe piața reală.

Atât de mult încât
dacă ai fi văzut numerele maimuțelor,

nu ți-ai fi dat seama dacă sunt
ale maimuțelor sau ale unor oamenilor.

Și am crezut

că am introdus ceva

care, cel puțin pentru maimuțe
și pentru noi,

funcționează ca o valută financiară reală.

Întrebarea e: și maimuțele greșesc
în același mod ca noi?

Deja văzusem în mod anecdotic
niște semne că ar putea.

Un lucru pe care nu l-am văzut
pe piața maimuțelor

a fost vreo dovadă de economisire,

la fel ca specia noastră.

Maimuțele au intrat pe piață,
și-au cheltuit tot bugetul

și apoi s-au întors.

Celălalt lucru
pe care l-am observat spontan,

destul de jenant,

e furtul spontan.

Maimuțele furau jetoanele cu orice ocazie,

între ele, câteodată de la noi,

lucruri pe care nu le-am
testat intenționat,

dar pe care le-am observat spontan.

Ne-am spus: asta e rău.

Putem vedea dacă maimuțele

fac exact aceleași lucruri
prostești ca oamenii?

Una dintre posibilități era să lăsăm

sistemul financiar al maimuțelor
să funcționeze

și să vedem dacă în câțiva ani
ne cheamă să le plătim datoriile.

Eram puțin nerăbdători,
așa că am grăbit lucrurile.

Am spus: hai să le dăm maimuțelor

aceleași probleme

la care oamenii tind să greșească

în anumite tipuri de încercări economice,

sau anumite tipuri
de experimente economice.

Din moment ce cel mai bun mod
de a vedea cum greșesc oamenii

e să facem asta chiar noi,

vă voi oferi și vouă un mic experiment

ca să vă vedem propriile
intuiții financiare în acțiune.

Imaginați-vă că v-am dat fiecăruia

o mie de dolari americani –
deci 10 bancnote noi de o sută de dolari.

Luați-i, puneți-i în buzunar

și gândiți-vă o secundă
ce ați face cu banii.

Sunt ai voștri, puteți cumpăra ce vreți.

Îi puteți donați, lua, etc.

E minunat, dar aveți de făcut o alegere
pentru a mai câștiga mai mulți bani.

Aveți opțiunile: ori să riscați,

caz în care voi arunca
unul dintre aceste jetoane.

Dacă este cap,
mai primiți o mie de dolari.

Dacă e pajură, nu primiți nimic.

Deci aveți o șansă să câștigați mai mult,
dar e destul de riscant.

Cealaltă opțiune e o ofertă sigură.
Cu siguranță o să primiți niște bani.

O să vă dau 500 $.

Puteți să-i băgați în portofel
și să-i folosiți imediat.

Observați care vă e intuiția.

Cei mai mulți oameni merg
pe opțiunea mai sigură.

Cei mai mulți spun: „De ce să risc,
dacă pot obține sigur 1.500 de dolari?”

Pare un pariu bun. Asta voi face.

Ați putea spune: „Nu-i irațional."

Oamenii au o mică
aversiune față de risc. Și ce?

Partea cu „și ce?” apare când ne gândim
la aceeași problemă

pusă un pic diferit.

Acum imaginați-vă că v-aș da fiecăruia

2.000 dolari –
20 de bancnote de o sută de dolari.

Acum puteți cumpăra
de două ori mai mult ca înainte.

Gândiți-vă cum ar fi
să-i aveți în portofel.

Și acum vă pun să faceți o altă alegere.

Dar acum e un pic mai rău.

Acum o să alegeți cum să pierdeți banii,

dar aveți aceleași opțiuni.

Puteți să alegeți o pierdere riscantă:

dau cu banul, dacă e cap, pierdeți mult,

dacă e pajură, nu pierdeți nimic,
rămâneți cu toată suma,

sau puteți să jucați la sigur,
ceea ce înseamnă că băgați mâna în buzunar

și îmi dați cinci dintre bancnotele
de 100 de dolari.

Și văd destule frunți încruntate aici.

Deci probabil aveți aceeași intuiție

ca subiecții testați în realitate:

dacă li se prezintă aceste opțiuni,

oamenii nu aleg să joace la sigur,

ci tind să riște puțin.

Motivul pentru care e irațional
e că le-am dat oamenilor

în ambele situații aceleași opțiuni.

E o șansă din două pentru 1.000 sau 2.000,

sau doar 1.500$ în mod sigur.

Dar intuiția oamenilor
despre cât risc să își asume

variază în funcție de unde au început.

Deci ce se întâmplă?

Am observat că acesta
pare să fie rezultatul

a cel puțin două prejudecăți
pe care le avem la nivel psihologic.

Una este că ne e foarte greu
să gândim în termeni absoluți.

Trebuie să faci un efort
ca să îți dai seama:

o opțiune e o mie, 2.000;

alta este 1.500.

În schimb, ne pare foarte ușor
să gândim în termeni relativi

pe măsură ce opțiunile se schimbă.

Și ne gândim:
„Voi primi mai mult sa mai puțin.”

Toate acestea sunt bune,
cu excepția faptului

că schimbările în diverse direcții

chiar afectează dacă gândim sau nu

că opțiunile sunt bune sau nu.

Și asta ne duce
la cea de-a doua prejudecată,

pe care economiștii
au numit-o frica de pierdere.

Ideea e că urâm când lucrurile
ajung la nivelul roșu.

Nu ne place deloc când trebuie
să pierdem niște bani.

Și asta înseamnă că uneori ne vom

schimba preferințele ca să evităm asta.

Ce ați văzut în scenariul precedent

e că subiecții riscă

pentru că vor mica posibilitate
să nu piardă nimic.

Asta înseamnă că atunci
când avem o mentală de risc,

mă scuzați, o mentalitate de pierdere,

ne asumăm mai multe riscuri,

ceea ce poate fi îngrijorător.

Aceste lucruri se manifestă
în multe moduri negative la oameni.

Din cauza lor investitorii așteaptă
mai mult până să piardă capital,

pentru că evaluează în termeni relativi.

Din același motiv oamenii
refuză să își vândă casa,

pentru că nu vor să o vândă în pierdere.

Întrebarea de care eram interesați

e dacă maimuțele au aceleași prejudecăți.

Dacă avem aceleași scenarii
pe piața maimuțelor,

vor face și ele aceleași lucruri?

Așa că le-am cerut maimuțelor să aleagă

între indivizi care erau siguri:
făceau același lucru de fiecare dată,

și indivizi care erau riscanți:

făceau lucrurile diferit
jumătate din timp.

Și când le-am dat opțiuni
care erau bonusuri,

cum ați făcut voi în primul scenariu,

astfel încât să mai aibă
o șansă să obțină mai mult,

sau în care experimentau pierderi:

credeau că vor obține
mai mult decât au obținut.

Și așa arată.

Le prezentam maimuțelor doi vânzători.

Tipul din stânga și cel din dreapta
încep cu o boabă de strugure,

deci e destul de bine.

Dar ei le vor da bonusuri maimuțelor.

Cel din stânga e un bonus sigur.

Mereu adaugă o boabă, deci le dă două.

Cel din dreapta e un bonus riscant.

Uneori maimuțele nu primesc niciun bonus,
deci un bonus de zero.

Câteodată maimuțele primesc două în plus,

deci primesc trei boabe.

Asta e aceeași alegere
pe care ați avut-o și voi.

Vor maimuțele să joace la sigur

și vor alege vânzătorul care va face
același lucru mereu,

sau vor risca

și vor încerca să primească
un bonus mai mare,

însă riscând să nu primească niciun bonus.

Oamenii de aici au jucat la sigur.

Se pare că și maimuțele joacă la sigur.

Cantitativ și calitativ,

ele aleg exact în același fel ca oamenii,

când sunt testate în aceleași condiții.

Ați putea spune că poate
maimuțelor nu le place riscul.

Poate trebuie să vedem
cum se descurcă cu pierderile.

Am făcut o a doua versiune a testului.

Acum maimuțele întâlnesc două persoane

care nu le dau bonusuri;

le dau de fapt mai puțin
decât s-ar aștepta.

Și pare că încep cu o sumă mare.

Sunt trei bobițe;
maimuțele sunt entuziasmate.

Dar acum află că le vor da
mai puțin decât se așteaptă.

Tipul din stânga e o pierdere sigură.

De fiecare dată va lua una

și le va da maimuțelor doar două.

Tipul din dreapta e pierderea riscantă.

Uneori nu ia nimic înapoi,
așa că maimuțele sunt bucuroase,

dar câteodată pierderile sunt mari,

luând două pentru a-i da
maimuței doar una.

Deci ce fac maimuțele?

Din nou, aceeași alegere;
pot să joace la sigur

pentru a primi de fiecare dată
două boabe de strugure,

sau pot să facă un pariu riscant
și să aleagă între una și trei.

Lucrul remarcabil e că atunci
când le dai maimuțelor această alegere,

ele fac același lucru
irațional ca oamenii.

Ele își asumă mia multe riscuri

în funcție de cum
e construit experimentul.

Asta e o nebunie
pentru că sugerează că și maimuțele

evaluează lucrurile în termeni relativi

și chiar tratează pierderile
diferit de câștiguri.

Așadar, ce înseamnă toate astea?

Ce am arătat e că, în primul rând,

putem să le dăm maimuțelor bani

și fac lucruri similare cu ei.

Fac unele lucruri deștepte
pe care le facem și noi,

și unele lucruri nu prea bune,

cum ar fi furatul.

Dar ele fac și unele lucruri
iraționale pe care le facem.

În mod sistematic greșesc

și în același mod ca noi.

Acesta e primul mesaj de reținut,

dacă la începutul
prezentării v-ați gândit:

Ajung acasă și îmi angajez un capucin
drept consultant financiar.

Sunt mai drăguți...

Nu faceți asta;
și ei vor fi probabil la fel de proști

ca cel uman pe care îl aveți deja.

Deci, un pic mai rău...
Scuze, scuze, scuze.

Un pic mai rău
pentru investitorii maimuțe.

Dar motivul pentru care râdeți
e că e rău și pentru oameni.

Pentru că am răspuns
la întrebarea cu care am început.

Am vrut să vedem
de unde vin aceste tipuri de erori.

Și am început cu speranța că poate putem

cumva să ne reglăm
instituțiile financiare,

să ne reglăm tehnologiile
ca să fim mai buni.

Dar am aflat e că aceste prejudecăți
sunt o parte din noi.

De fapt, ar putea fi cauzate
chiar de natura

istoriei noastre evolutive.

Și poate nu doar oamenii

din partea dreaptă
a acestui lanț sunt iraționali.

Poate că e irațional pe toată lungimea.

Și asta, dacă credem
rezultatele cu capucinii,

înseamnă că aceste strategii iraționale

ar putea să aibă 35 milioane de ani.

E mult timp disponibil ca o strategie

să poată fi schimbată,
e foarte, foarte veche.

Ce știm despre alte strategii
vechi ca aceasta?

Un lucru pe care îl știm e că ele
tind să fie foarte greu de depășit.

Gândiți-vă la predilecția
noastră evolutivă

de a mânca lucruri dulci, lucruri grase
cum ar fi plăcinta cu brânză.

Nu poți să oprești asta.

Nu poți să spui:
„Nu, nu, nu. E dezgustător”.

Suntem construiți diferit.

Îl percepem ca pe un lucru bun
după care să ne ghidăm.

Estimarea mea este că același lucru o să fie adevărat

când oamenii percep

decizii financiare diferite.

Când îți privești capitalul că intră în zona roșie,

când îți vezi prețul casei mergând în jos,

nu o să poți vedea asta

decât în termeni evoluționiști.

Asta înseamnă că erorile cognitive

care îi fac pe investitori să nu fie performanți,

care duc la criza prescrierilor

vor fi foarte greu de depășit.

Așa că, vești proaste. Întrebarea este: sunt și vești bune?

Eu ar fi trebuit să fiu aici spunându-vă veștile bune.

Păi, veștile bune, cred,

sunt ceea ce am zis la începutul prezentării,

că oamenii nu sunt doar deștepți;

inteligența noastră inspiră

restul animalelor din biosferă.

Suntem așa de buni la depășirea limitărilor biologice –

știți, am zburat până aici într-un avion.

Nu a trebuit să încerc să dau din aripi.

Port lentile de contact acum ca să vă văd pe toți.

Nu trebuie să mă bazez pe prezbitismul meu.

Avem de fapt toate aceste cazuri

în care ne depășim limitările biologice

prin tehnologie și alte metode, aparent foarte ușor.

Dar trebuie să recunoastem că avem aceste limitări.

Și uite care e treaba.

Camus a spus odată că „Omul este singura specie

care refuză să fie ceea ce este cu adevărat.”

Dar ironia e că

doar recunoscându-ne limitările

le putem depăși cu adevărat.

Speranța e că toți vă veți gândi la limitările voastre,

nu neapărat ca de nedepășit,

dar ca să le recunoașteți, să le acceptați

și să folosiți apoi lumea proiectării pentru a le remedia.

Aceasta s-ar putea să fie singura metodă prin care am putea

să ne atingem potențialul uman

și să fim cu adevărat specia nobilă care sperăm să fim.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)