Vreau să îmi încep prezentarea cu două observații despre specia umană. Prima observație este ceva ce ați putea crede că e chiar evident, anume că specia noastră, Homo Sapiens, e foarte, foarte deșteaptă – adică, ridicol de deșteaptă – toți faceți lucruri pe care nicio altă specie de pe planetă nu le mai face. Și asta, bineînțeles, nu e probabil prima dată când v-ați dat seama de asta. Firește, pe lângă deșteptăciune, mai avem și extrem de mult orgoliu. Deci ne place să scoatem în evidență că suntem deștepți. Aș putea să apelez la orice om inteligent de la Shakespeare la Stephen Colbert pentru a sugera că suntem nobili în gândire și nelimitați în înzestrări și un pic mai minunați decât orice altceva de pe planetă când vorbim de creier. Dar, bineînțeles, există o a doua observație despre specia umană pe care vreau să mă concentrez mai mult, și aceasta e că chiar dacă suntem deștepți, câteodată unic de deștepți, putem să fim incredibil, incredibil de proști când vine vorba de unele aspecte ale luării deciziilor. Văd multe zâmbete în public. Stați liniștiți, nu voi da nume ca exemplu de greșeli. Dar bineînțeles, numai în ultimii doi ani am observat câteva exemple nemaiîntâlnite de prostie omenească. Și am văzut cum uneltele pe care doar noi le facem ca să luăm resursele din mediul înconjurător ne explodează în față. Am urmărit piețele financiare pe care doar noi le creăm – aceste piețe care ar fi trebuit să fie inofensive – am văzut cum s-au prăbușit. Dar ambele exemple rușinoase, nu evidențiază ce este cel mai rușinos despre greșelile pe care le fac oamenii, și anume că ne-ar plăcea să credem că greșelile noastre sunt doar din cauza câtorva „mere stricate” sau a două-trei decizii demne de cascadorii râsului. Dar se pare că sociologii află cei mai mulți dintre noi, puși în anumite contexte, vom face anumite greșeli. Erorile pe care le facem sunt predictibile. Le facem iar și iar. Și chiar sunt imune la o mulțime de dovezi. Când primim reacții negative, tot avem tendința de a face aceleași greșeli, data viitoare când suntem în același context. Și asta a fost o adevărată problemă pentru mine, în calitate de cercetător al naturii umane. Lucrul de care sunt cel mai curioasă e cum poate o specie așa inteligentă ca a noastră să facă greșeli atât de grave și atât de consecvente tot timpul? Suntem cei mai deștepți, de ce nu putem să rezolvăm problema asta? Într-un fel, de unde apar greșelile noastre? Și după ce m-am gândit puțin la asta, am venit cu câteva posibilități. O posibilitate e că de fapt nu e vina noastră. Pentru că suntem o specie isteață, putem să creăm tot felul de medii care sunt extrem de complicate, uneori prea complicate ca să le înțelegem, cu toate că noi le-am creat. Facem piețe financiare care sunt super complexe. Facem credite ipotecare cu care nu ne descurcăm. Și, bineînțeles, dacă suntem puși în medii în care nu ne descurcăm, într-un fel e logic dacă greșim unele lucruri. Dacă ar fi fost așa, am fi avut o soluție foarte simplă la problema erorii umane. Am fi spus, bine, hai să descoperim tipurile de tehnologii cu care nu ne descurcăm, mediile care sunt dăunătoare – scăpăm de astea, proiectăm lucrurile mai bine, și vom fi specia aceea nobilă care ne așteptăm să fim. Dar mai e o posibilitate care mi se pare un pic mai îngrijorătoare: poate nu mediile sunt stricate. Poate chiar noi suntem construiți prost. Asta e o idee care mi-a venit când am văzut felul în care sociologii au învățat despre erorile umane. Și ce vedem e că oamenii continuă să facă greșeli în exact același fel, la nesfârșit. Pare că am suntem construiți să facem greșeli într-un anumit mod. Aceasta e o posibilitate pentru care îmi fac mai multe griji, pentru că, dacă noi suntem cei cu probleme, nu e clar ce facem ca să le rezolvăm. S-ar putea să trebuiască să acceptăm că suntem înclinați să greșim și să încercăm să proiectăm lucruri care să evite asta. Asta e întrebarea la care am vrut să ajung cu studenții mei. Cum facem diferența dintre posibilitatea unu și doi? Avem nevoie de o populație care e în principiu deșteaptă, poate lua multe decizii, dar nu are acces la niciun sistem pe care îl avem noi, oricare dintre lucrurile care ne-ar putea strica – fără tehnologie umană, cultură, poate chiar nici limbaj uman. Și de aceea am apelat la acești tipi. Aceștia sunt indivizii cu care lucrez. E un capucin maro. Acestea sunt platiriene, ce înseamnă că s-au despărțit de ramura umană acum 35 milioane de ani. Înseamnă că stră, stră, stră – cu vreo cinci milioane de „stră” – străbunica voastră a fost probabil aceeași stră, stră, stră, străbunică, cu cinci milioane de „stră” ca a lui Holly, cea de aici. Puteți să vă consolați cu ideea că e o rudă foarte îndepărtată cu toate că evoluționistă. Totuși, vestea bună despre Holly e că nu are aceleași tehnologii pe care le avem noi. E isteață, e drăguță și o primată, dar îi lipsesc lucrurile care credem că ne dau peste cap. Așa că e subiectul perfect de testat. Dacă am pune-o pe Holly în același context ca oamenii? Va face aceleași greșeli ca și noi? Va învăța din ele? Asta ne-am hotărât să facem. Eu și studenții mei ne-am entuziasmat foarte tare acum câțiva ani. Am zis, bine, să îi dăm probleme lui Holly, să vedem dacă greșește. Prima problemă e de unde să începem? Pentru că e minunat pentru noi, dar rău pentru oameni. Facem multe greșeli în diverse contexte. De unde să începem? Și pentru că am început asta la începutul crizei financiare, când prescrierile ipotecare erau pe prima pagină, am zis că poate ar trebui să începem în domeniul financiar. Poate ar trebui să analizăm la deciziile economice ale maimuțelor și să încercăm să vedem dacă fac aceleași greșeli ca noi. Desigur, atunci am dat de a doua problemă – un pic mai metodologică – aceea că, poate voi nu știți, dar maimuțele nu folosesc bani. Știu, nu le-ați cunoscut. Dar de asta ele nu stau la coadă în spatele vostru la alimentară sau la bancomat – ele nu fac asta. Așa că aveam o mică problemă. Cum să le cerem bani maimuțelor dacă ele nu îi folosesc? Și am zis, poate ar trebui și să le învățăm să folosească banii. Și asta am și făcut. Ce vedeți aici e prima unitate monetară neomenească pe care o știu. Nu eram prea creativi când am început aceste studii, așa că l-am numit jeton. Dar asta e unitatea monetară învățată de maimuțele de la Yale să o folosească cu oamenii, și să cumpere diverse bucăți de mâncare. Nu pare mult – de fapt nici nu e mult. La fel ca mulți dintre banii noștri, e doar o bucată de metal. După cum știți cei care ați luat acasă bani din excursii, odată ajuns acasă nu mai valorează nimic. Era inutil și pentru maimuțe la început înainte să își dea seama ce pot face cu el. Prima dată când le-am dat monede în cuști, le-au luat, s-au uitat la ele. Erau ca niște lucruri stranii. Dar destul de repede, maimuțele au înțeles că puteau să predea aceste jetoane diverșilor oameni din laborator în schimbul hranei. Și vedeți aici una dintre maimuțe, Mayday, făcând asta. În poza A și B e puțin curioasă de aceste lucruri, nu le cunoaște. Un experimentator uman stă cu mâna întinsă și Mayday își dă seama imediat că omul vrea jetonul. Dă jetonul și primește niște mâncare. Se pare că nu doar Mayday, ci toate maimuțele se pricep să schimbe jetoane. Acesta e un scurt video. Aici este Mayday. Va da un jeton în schimbul mâncării și va aștepta mulțumită să-și primească mâncarea. Aici e Feli. El e masculul alfa; e destul de mare. Dar și el așteaptă răbdător, își primește mâncarea și continuă. Maimuțele sunt foarte pricepute. Sunt surprinzător de bune, fără prea mult antrenament. Le-am lăsat să-și dea seama singure. Întrebarea e: sunt la fel ca banii noștri? E o piață, sau am făcut un truc psihologic ciudat, convingând maimuțele să facă ceva, părând deștepte, fără să fie de fapt. Așa că am spus: ce ar face maimuțele în mod spontan dacă ar fi cu adevărat moneda lor, dacă i-ar folosi pe post de bani? V-ați putea să vi le imaginați făcând tot felul de lucruri inteligente pe care oamenii le fac atunci când tranzacționează bani între ei. Te-ai aștepta să înceapă să fie atente la preț, la cât de mult cumpără, să țină cumva minte câți bani au. Fac maimuțele ceva asemănător? Și așa a apărut piața maimuțelor. Modul în care funcționează e că maimuțele trăiesc de obicei într-un fel de grădină zoologică mare. Când li se face dor de niște dulciuri, le-am lăsat o ușă deschisă spre o incintă unde puteau să intre în piață. După ce intrau în piață, era mult mai amuzantă pentru maimuțe decât majoritatea piețelor omenești pentru că după ce intră un om le dădea un portofel mare plin de jetoane ca să poată să facă comerț cu jetoanele cu unul dintre cei doi oameni de aici, doi potențiali comercianți de la care se putea cumpăra. Comercianții erau studenți din laboratorul meu. S-au îmbrăcat diferit; erau oameni diferiți. Și, de-a lungul timpului au făcut același lucru astfel încât maimuțele să poată învăța, cine ce vinde și la ce preț, cine era de încredere, cine nu. Și puteți vedea că fiecare experimentator ține de fapt o mică farfurie galbenă. Asta poate primi maimuța pentru un singur jeton. Deci totul costă un jeton, dar câteodată unele jetoanele cumpără mai mult decât altele, mai mulți struguri decât altele. Vă voi arăta un video despre cum arata această piață. Au găuri în gem la nivelul lor, deoarece maimuțele sunt mai scunde. Aici este Honey. Așteaptă să se deschidă piața, e puțin nerăbdătoare. Deodată, se deschide piața. Alegerea ei: un strugure sau doi struguri. Honey e un foarte bun economist de piață, îl alege pe cel ce oferă mai mult. I-ar putea învăța pe consultanții noștri financiari câteva lucruri. Și nu doar Honey, majoritatea maimuțelor au ales oferta ce mai bună. și cu mâncarea cea mai bună. Când am introdus vânzările, maimuțele le-au acordat atenție. Chiar le păsa de jetonul lor. Cel mai surprinzător lucru a fost că atunci când am colaborat cu economiști pentru a analiza datele maimuțelor cu instrumente economice, s-au cam potrivit, nu doar calitativ, dar și cantitativ cu ce i-am văzut pe oameni făcând pe piața reală. Atât de mult încât dacă ai fi văzut numerele maimuțelor, nu ți-ai fi dat seama dacă sunt ale maimuțelor sau ale unor oamenilor. Și am crezut că am introdus ceva care, cel puțin pentru maimuțe și pentru noi, funcționează ca o valută financiară reală. Întrebarea e: și maimuțele greșesc în același mod ca noi? Deja văzusem în mod anecdotic niște semne că ar putea. Un lucru pe care nu l-am văzut pe piața maimuțelor a fost vreo dovadă de economisire, la fel ca specia noastră. Maimuțele au intrat pe piață, și-au cheltuit tot bugetul și apoi s-au întors. Celălalt lucru pe care l-am observat spontan, destul de jenant, e furtul spontan. Maimuțele furau jetoanele cu orice ocazie, între ele, câteodată de la noi, lucruri pe care nu le-am testat intenționat, dar pe care le-am observat spontan. Ne-am spus: asta e rău. Putem vedea dacă maimuțele fac exact aceleași lucruri prostești ca oamenii? Una dintre posibilități era să lăsăm sistemul financiar al maimuțelor să funcționeze și să vedem dacă în câțiva ani ne cheamă să le plătim datoriile. Eram puțin nerăbdători, așa că am grăbit lucrurile. Am spus: hai să le dăm maimuțelor aceleași probleme la care oamenii tind să greșească în anumite tipuri de încercări economice, sau anumite tipuri de experimente economice. Din moment ce cel mai bun mod de a vedea cum greșesc oamenii e să facem asta chiar noi, vă voi oferi și vouă un mic experiment ca să vă vedem propriile intuiții financiare în acțiune. Imaginați-vă că v-am dat fiecăruia o mie de dolari americani – deci 10 bancnote noi de o sută de dolari. Luați-i, puneți-i în buzunar și gândiți-vă o secundă ce ați face cu banii. Sunt ai voștri, puteți cumpăra ce vreți. Îi puteți donați, lua, etc. E minunat, dar aveți de făcut o alegere pentru a mai câștiga mai mulți bani. Aveți opțiunile: ori să riscați, caz în care voi arunca unul dintre aceste jetoane. Dacă este cap, mai primiți o mie de dolari. Dacă e pajură, nu primiți nimic. Deci aveți o șansă să câștigați mai mult, dar e destul de riscant. Cealaltă opțiune e o ofertă sigură. Cu siguranță o să primiți niște bani. O să vă dau 500 $. Puteți să-i băgați în portofel și să-i folosiți imediat. Observați care vă e intuiția. Cei mai mulți oameni merg pe opțiunea mai sigură. Cei mai mulți spun: „De ce să risc, dacă pot obține sigur 1.500 de dolari?” Pare un pariu bun. Asta voi face. Ați putea spune: „Nu-i irațional." Oamenii au o mică aversiune față de risc. Și ce? Partea cu „și ce?” apare când ne gândim la aceeași problemă pusă un pic diferit. Acum imaginați-vă că v-aș da fiecăruia 2.000 dolari – 20 de bancnote de o sută de dolari. Acum puteți cumpăra de două ori mai mult ca înainte. Gândiți-vă cum ar fi să-i aveți în portofel. Și acum vă pun să faceți o altă alegere. Dar acum e un pic mai rău. Acum o să alegeți cum să pierdeți banii, dar aveți aceleași opțiuni. Puteți să alegeți o pierdere riscantă: dau cu banul, dacă e cap, pierdeți mult, dacă e pajură, nu pierdeți nimic, rămâneți cu toată suma, sau puteți să jucați la sigur, ceea ce înseamnă că băgați mâna în buzunar și îmi dați cinci dintre bancnotele de 100 de dolari. Și văd destule frunți încruntate aici. Deci probabil aveți aceeași intuiție ca subiecții testați în realitate: dacă li se prezintă aceste opțiuni, oamenii nu aleg să joace la sigur, ci tind să riște puțin. Motivul pentru care e irațional e că le-am dat oamenilor în ambele situații aceleași opțiuni. E o șansă din două pentru 1.000 sau 2.000, sau doar 1.500$ în mod sigur. Dar intuiția oamenilor despre cât risc să își asume variază în funcție de unde au început. Deci ce se întâmplă? Am observat că acesta pare să fie rezultatul a cel puțin două prejudecăți pe care le avem la nivel psihologic. Una este că ne e foarte greu să gândim în termeni absoluți. Trebuie să faci un efort ca să îți dai seama: o opțiune e o mie, 2.000; alta este 1.500. În schimb, ne pare foarte ușor să gândim în termeni relativi pe măsură ce opțiunile se schimbă. Și ne gândim: „Voi primi mai mult sa mai puțin.” Toate acestea sunt bune, cu excepția faptului că schimbările în diverse direcții chiar afectează dacă gândim sau nu că opțiunile sunt bune sau nu. Și asta ne duce la cea de-a doua prejudecată, pe care economiștii au numit-o frica de pierdere. Ideea e că urâm când lucrurile ajung la nivelul roșu. Nu ne place deloc când trebuie să pierdem niște bani. Și asta înseamnă că uneori ne vom schimba preferințele ca să evităm asta. Ce ați văzut în scenariul precedent e că subiecții riscă pentru că vor mica posibilitate să nu piardă nimic. Asta înseamnă că atunci când avem o mentală de risc, mă scuzați, o mentalitate de pierdere, ne asumăm mai multe riscuri, ceea ce poate fi îngrijorător. Aceste lucruri se manifestă în multe moduri negative la oameni. Din cauza lor investitorii așteaptă mai mult până să piardă capital, pentru că evaluează în termeni relativi. Din același motiv oamenii refuză să își vândă casa, pentru că nu vor să o vândă în pierdere. Întrebarea de care eram interesați e dacă maimuțele au aceleași prejudecăți. Dacă avem aceleași scenarii pe piața maimuțelor, vor face și ele aceleași lucruri? Așa că le-am cerut maimuțelor să aleagă între indivizi care erau siguri: făceau același lucru de fiecare dată, și indivizi care erau riscanți: făceau lucrurile diferit jumătate din timp. Și când le-am dat opțiuni care erau bonusuri, cum ați făcut voi în primul scenariu, astfel încât să mai aibă o șansă să obțină mai mult, sau în care experimentau pierderi: credeau că vor obține mai mult decât au obținut. Și așa arată. Le prezentam maimuțelor doi vânzători. Tipul din stânga și cel din dreapta încep cu o boabă de strugure, deci e destul de bine. Dar ei le vor da bonusuri maimuțelor. Cel din stânga e un bonus sigur. Mereu adaugă o boabă, deci le dă două. Cel din dreapta e un bonus riscant. Uneori maimuțele nu primesc niciun bonus, deci un bonus de zero. Câteodată maimuțele primesc două în plus, deci primesc trei boabe. Asta e aceeași alegere pe care ați avut-o și voi. Vor maimuțele să joace la sigur și vor alege vânzătorul care va face același lucru mereu, sau vor risca și vor încerca să primească un bonus mai mare, însă riscând să nu primească niciun bonus. Oamenii de aici au jucat la sigur. Se pare că și maimuțele joacă la sigur. Cantitativ și calitativ, ele aleg exact în același fel ca oamenii, când sunt testate în aceleași condiții. Ați putea spune că poate maimuțelor nu le place riscul. Poate trebuie să vedem cum se descurcă cu pierderile. Am făcut o a doua versiune a testului. Acum maimuțele întâlnesc două persoane care nu le dau bonusuri; le dau de fapt mai puțin decât s-ar aștepta. Și pare că încep cu o sumă mare. Sunt trei bobițe; maimuțele sunt entuziasmate. Dar acum află că le vor da mai puțin decât se așteaptă. Tipul din stânga e o pierdere sigură. De fiecare dată va lua una și le va da maimuțelor doar două. Tipul din dreapta e pierderea riscantă. Uneori nu ia nimic înapoi, așa că maimuțele sunt bucuroase, dar câteodată pierderile sunt mari, luând două pentru a-i da maimuței doar una. Deci ce fac maimuțele? Din nou, aceeași alegere; pot să joace la sigur pentru a primi de fiecare dată două boabe de strugure, sau pot să facă un pariu riscant și să aleagă între una și trei. Lucrul remarcabil e că atunci când le dai maimuțelor această alegere, ele fac același lucru irațional ca oamenii. Ele își asumă mia multe riscuri în funcție de cum e construit experimentul. Asta e o nebunie pentru că sugerează că și maimuțele evaluează lucrurile în termeni relativi și chiar tratează pierderile diferit de câștiguri. Așadar, ce înseamnă toate astea? Ce am arătat e că, în primul rând, putem să le dăm maimuțelor bani și fac lucruri similare cu ei. Fac unele lucruri deștepte pe care le facem și noi, și unele lucruri nu prea bune, cum ar fi furatul. Dar ele fac și unele lucruri iraționale pe care le facem. În mod sistematic greșesc și în același mod ca noi. Acesta e primul mesaj de reținut, dacă la începutul prezentării v-ați gândit: Ajung acasă și îmi angajez un capucin drept consultant financiar. Sunt mai drăguți... Nu faceți asta; și ei vor fi probabil la fel de proști ca cel uman pe care îl aveți deja. Deci, un pic mai rău... Scuze, scuze, scuze. Un pic mai rău pentru investitorii maimuțe. Dar motivul pentru care râdeți e că e rău și pentru oameni. Pentru că am răspuns la întrebarea cu care am început. Am vrut să vedem de unde vin aceste tipuri de erori. Și am început cu speranța că poate putem cumva să ne reglăm instituțiile financiare, să ne reglăm tehnologiile ca să fim mai buni. Dar am aflat e că aceste prejudecăți sunt o parte din noi. De fapt, ar putea fi cauzate chiar de natura istoriei noastre evolutive. Și poate nu doar oamenii din partea dreaptă a acestui lanț sunt iraționali. Poate că e irațional pe toată lungimea. Și asta, dacă credem rezultatele cu capucinii, înseamnă că aceste strategii iraționale ar putea să aibă 35 milioane de ani. E mult timp disponibil ca o strategie să poată fi schimbată, e foarte, foarte veche. Ce știm despre alte strategii vechi ca aceasta? Un lucru pe care îl știm e că ele tind să fie foarte greu de depășit. Gândiți-vă la predilecția noastră evolutivă de a mânca lucruri dulci, lucruri grase cum ar fi plăcinta cu brânză. Nu poți să oprești asta. Nu poți să spui: „Nu, nu, nu. E dezgustător”. Suntem construiți diferit. Îl percepem ca pe un lucru bun după care să ne ghidăm. Estimarea mea este că același lucru o să fie adevărat când oamenii percep decizii financiare diferite. Când îți privești capitalul că intră în zona roșie, când îți vezi prețul casei mergând în jos, nu o să poți vedea asta decât în termeni evoluționiști. Asta înseamnă că erorile cognitive care îi fac pe investitori să nu fie performanți, care duc la criza prescrierilor vor fi foarte greu de depășit. Așa că, vești proaste. Întrebarea este: sunt și vești bune? Eu ar fi trebuit să fiu aici spunându-vă veștile bune. Păi, veștile bune, cred, sunt ceea ce am zis la începutul prezentării, că oamenii nu sunt doar deștepți; inteligența noastră inspiră restul animalelor din biosferă. Suntem așa de buni la depășirea limitărilor biologice – știți, am zburat până aici într-un avion. Nu a trebuit să încerc să dau din aripi. Port lentile de contact acum ca să vă văd pe toți. Nu trebuie să mă bazez pe prezbitismul meu. Avem de fapt toate aceste cazuri în care ne depășim limitările biologice prin tehnologie și alte metode, aparent foarte ușor. Dar trebuie să recunoastem că avem aceste limitări. Și uite care e treaba. Camus a spus odată că „Omul este singura specie care refuză să fie ceea ce este cu adevărat.” Dar ironia e că doar recunoscându-ne limitările le putem depăși cu adevărat. Speranța e că toți vă veți gândi la limitările voastre, nu neapărat ca de nedepășit, dar ca să le recunoașteți, să le acceptați și să folosiți apoi lumea proiectării pentru a le remedia. Aceasta s-ar putea să fie singura metodă prin care am putea să ne atingem potențialul uman și să fim cu adevărat specia nobilă care sperăm să fim. Vă mulțumesc. (Aplauze)