Economia maimuțelor e la fel de irațională ca a noastră

Laurie Santos caută rădăcinile iraționalității umane urmărind felul în care rudele noastre, primatele, iau decizii. O serie isteață de experimente în „maimuțonomie” arată că unele dintre alegerile prostești pe care le facem sunt făcute și de maimuțe.

Vreau să îmi încep prezentarea
cu două observații

despre specia umană.

Prima observație este ceva
ce ați putea crede că e chiar evident,

anume că specia noastră, Homo Sapiens,

e foarte, foarte deșteaptă –

adică, ridicol de deșteaptă –

toți faceți lucruri

pe care nicio altă specie
de pe planetă nu le mai face.

Și asta, bineînțeles,

nu e probabil prima dată
când v-ați dat seama de asta.

Firește, pe lângă deșteptăciune,
mai avem și extrem de mult orgoliu.

Deci ne place să scoatem în evidență
că suntem deștepți.

Aș putea să apelez la orice om inteligent

de la Shakespeare la Stephen Colbert

pentru a sugera

că suntem nobili în gândire
și nelimitați în înzestrări

și un pic mai minunați
decât orice altceva de pe planetă

când vorbim de creier.

Dar, bineînțeles, există o a doua
observație despre specia umană

pe care vreau să mă concentrez mai mult,

și aceasta e că chiar dacă
suntem deștepți,

câteodată unic de deștepți,

putem să fim incredibil,
incredibil de proști

când vine vorba de unele
aspecte ale luării deciziilor.

Văd multe zâmbete în public.

Stați liniștiți, nu voi da nume

ca exemplu de greșeli.

Dar bineînțeles, numai în ultimii doi ani

am observat câteva exemple nemaiîntâlnite
de prostie omenească.

Și am văzut cum uneltele
pe care doar noi le facem

ca să luăm resursele
din mediul înconjurător

ne explodează în față.

Am urmărit piețele financiare
pe care doar noi le creăm –

aceste piețe care ar fi trebuit
să fie inofensive –

am văzut cum s-au prăbușit.

Dar ambele exemple rușinoase,

nu evidențiază ce este cel mai rușinos

despre greșelile pe care le fac oamenii,

și anume că ne-ar plăcea
să credem că greșelile noastre

sunt doar din cauza câtorva
„mere stricate”

sau a două-trei decizii
demne de cascadorii râsului.

Dar se pare că sociologii află

cei mai mulți dintre noi,
puși în anumite contexte,

vom face anumite greșeli.

Erorile pe care le facem
sunt predictibile.

Le facem iar și iar.

Și chiar sunt imune
la o mulțime de dovezi.

Când primim reacții negative,

tot avem tendința
de a face aceleași greșeli,

data viitoare când suntem
în același context.

Și asta a fost o adevărată
problemă pentru mine,

în calitate de cercetător
al naturii umane.

Lucrul de care sunt cel mai curioasă

e cum poate o specie
așa inteligentă ca a noastră

să facă greșeli atât de grave

și atât de consecvente tot timpul?

Suntem cei mai deștepți,
de ce nu putem să rezolvăm problema asta?

Într-un fel, de unde apar
greșelile noastre?

Și după ce m-am gândit puțin la asta,
am venit cu câteva posibilități.

O posibilitate e că de fapt
nu e vina noastră.

Pentru că suntem o specie isteață,

putem să creăm tot felul de medii

care sunt extrem de complicate,

uneori prea complicate ca să le înțelegem,

cu toate că noi le-am creat.

Facem piețe financiare
care sunt super complexe.

Facem credite ipotecare
cu care nu ne descurcăm.

Și, bineînțeles, dacă suntem puși
în medii în care nu ne descurcăm,

într-un fel e logic
dacă greșim unele lucruri.

Dacă ar fi fost așa,
am fi avut o soluție foarte simplă

la problema erorii umane.

Am fi spus, bine, hai să descoperim

tipurile de tehnologii
cu care nu ne descurcăm,

mediile care sunt dăunătoare –

scăpăm de astea,
proiectăm lucrurile mai bine,

și vom fi specia aceea nobilă

care ne așteptăm să fim.

Dar mai e o posibilitate
care mi se pare un pic mai îngrijorătoare:

poate nu mediile sunt stricate.

Poate chiar noi suntem construiți prost.

Asta e o idee care mi-a venit

când am văzut felul în care sociologii
au învățat despre erorile umane.

Și ce vedem e că oamenii
continuă să facă greșeli

în exact același fel, la nesfârșit.

Pare că am suntem construiți

să facem greșeli într-un anumit mod.

Aceasta e o posibilitate
pentru care îmi fac mai multe griji,

pentru că,
dacă noi suntem cei cu probleme,

nu e clar ce facem ca să le rezolvăm.

S-ar putea să trebuiască să acceptăm
că suntem înclinați să greșim

și să încercăm să proiectăm
lucruri care să evite asta.

Asta e întrebarea la care am vrut
să ajung cu studenții mei.

Cum facem diferența
dintre posibilitatea unu și doi?

Avem nevoie de o populație

care e în principiu deșteaptă,
poate lua multe decizii,

dar nu are acces la niciun
sistem pe care îl avem noi,

oricare dintre lucrurile
care ne-ar putea strica –

fără tehnologie umană, cultură,

poate chiar nici limbaj uman.

Și de aceea am apelat la acești tipi.

Aceștia sunt indivizii cu care lucrez.
E un capucin maro.

Acestea sunt platiriene,

ce înseamnă că s-au despărțit
de ramura umană

acum 35 milioane de ani.

Înseamnă că stră, stră, stră –

cu vreo cinci milioane de „stră” –

străbunica voastră a fost probabil
aceeași stră, stră, stră,

străbunică, cu cinci milioane de „stră”

ca a lui Holly, cea de aici.

Puteți să vă consolați cu ideea
că e o rudă foarte îndepărtată

cu toate că evoluționistă.

Totuși, vestea bună despre Holly

e că nu are aceleași tehnologii
pe care le avem noi.

E isteață, e drăguță și o primată,

dar îi lipsesc lucrurile
care credem că ne dau peste cap.

Așa că e subiectul perfect de testat.

Dacă am pune-o pe Holly
în același context ca oamenii?

Va face aceleași greșeli ca și noi?

Va învăța din ele?

Asta ne-am hotărât să facem.

Eu și studenții mei ne-am entuziasmat
foarte tare acum câțiva ani.

Am zis, bine,
să îi dăm probleme lui Holly,

să vedem dacă greșește.

Prima problemă e de unde să începem?

Pentru că e minunat pentru noi,
dar rău pentru oameni.

Facem multe greșeli în diverse contexte.

De unde să începem?

Și pentru că am început
asta la începutul crizei financiare,

pe vremea când prescrierile ipotecare ajungeau pe prima pagină,

am zis, hmm, poate ar trebui

să începem chiar în domeniul financiar.

Poate ar trebui să ne uităm la deciziile economice ale maimuțelor

și să încercăm să vedem dacă și ele fac aceleași prostii ca și noi.

Desigur, atunci am dat de a doua problemă –

un pic mai metodologică –

aceea că, poate voi nu știți,

dar maimuțele nu folosesc bani. Știu, nu le-ați cunoscut.

Dar de aceea, știți, ele nu sunt la coadă în spatele vostru

la alimentară sau la bancomat – știți voi, ele nu fac asta.

Așa că acum, vă dați seama, am dat de o altă mică problemă.

Cum să le cerem bani maimuțelor

dacă ele nu îi folosesc?

Și am zis, păi, poate ar trebui să... chiar să tragem aer în piept

și să le învățăm să folosească banii.

Și asta am și făcut.

Ce vedeți aici e de fapt prima unitate monetară ne-omenească

despre care știu.

Nu eram prea creativi când am început aceste studii,

așa că l-am numit jeton.

Dar asta e unitatea monetară pe care le-am învățat pe maimuțele de la Yale

să o folosească cu oamenii,

și, efectiv, să cumpere diverse bucăți de mâncare.

Nu pare mult – de fapt nici nu este mult.

La fel ca mulți dintre banii noștri, e doar o bucată de metal.

După cum știți cei care ați luat acasă bani din excursii,

odată ce ajungeți acasă, nu prea mai valorează nimic.

Era inutilă și pentru maimuțe la început

înainte să își dea seama ce pot face cu ea.

Prima dată când le-am dat monede în cuști,

le-au luat, s-au uitat la ele.

Erau ca niște lucruri stranii.

Dar destul de repede, maimuțele au înțeles

că puteau să predea aceste jetoane

diverșilor oameni din laborator în schimbul hranei.

Și, vedeți aici una dintre maimuțe, Mayday, făcând asta.

Aici este A și B... sunt puncte în care ea este cumva un pic

curioasă despre aceste lucruri – nu știe.

Acolo e o mână în așteptare, a unui experimentator uman,

și Mayday își dă seama imediat, aparent omul vrea asta.

Dă jetonul și primește niște mâncare.

Se pare că nu doar Mayday, ci toate maimuțele se pricep să

schimbe jetoane cu un om vânzător.

Și aici este doar un scurt videoclip despre cum arată.

Aici este Mayday. Va da un jeton în schimbul mâncării

și va aștepta mulțumită și va primi mâncarea.

Aici e Felix, cred. El e masculul nostru alfa; e destul de mare.

Dar și el așteaptă răbdător, își primește mâncarea și continuă.

Și maimuțele devin foarte pricepute la asta.

Sunt surprinzător de bune la asta fără prea mult antrenament.

Le-am lăsat să-și dea seama de unele singure.

Întrebarea este: este la fel ca banii oamenilor?

Este asta o piață,

sau tocmai am făcut un truc psihologic ciudat

convingând maimuțele să facă ceva,

părând deștepte, fără să fie de fapt.

Așa că am spus, bine, ce ar face maimuțele în mod spontan

dacă asta ar fi cu adevărat moneda lor, dacă chiar ar folosi-o pe post de bani?

Păi, ați putea probabil să vi le imaginați

făcând tot felul de lucruri inteligente

pe care oamenii le fac atunci când tranzacționează bani între ei.

Te-ai aștepta să înceapă să fie atente la preț,

atente la cât de mult cumpără –

să țină cumva minte cum erau jetoanele lor de maimuțe.

Fac maimuțele ceva asemănător?

Și așa a apărut piața noastră a maimuțelor.

Felul cum funcționează este că

maimuțele noastre trăiesc de obicei într-un fel de grădină zoologică mare.

Când li se face dor de niște dulciuri,

le-am lăsat o ușă deschisă

spre o incintă unde puteau să intre în piață.

După ce intrau în piață –

era o piață mult mai amuzantă pentru maimuțe decât majoritatea piețelor omenești

pentru că, imediat ce maimuțele intrau pe ușa pieței,

un om le dădea un portofel mare, plin de jetoane

ca să poată să facă comerț cu jetoanele

cu unul dintre cei doi oameni de aici –

doi potențiali comercianți

de la care se putea cumpăra.

Comercianții erau studenți din laboratorul meu.

S-au îmbrăcat diferit; erau oameni diferiți.

Și, de-a lungul timpului, au făcut, în esență, același lucru

astfel încât maimuțele să poată învăța, ştiţi,

cine ce vinde și la ce preț – știți voi, cine era de încredere, cine nu; ș.a.m.d.

Și puteți vedea că fiecare experimentator

ține de fapt o mică farfurie galbenă.

Asta poate primi maimuța pentru un singur jeton.

Deci totul costă un jeton,

dar după cum puteți vedea, câteodată jetoanele cumpără mai mult decât altele,

câteodată mai mulți struguri decât altele.

O să vă arăt un scurt film despre cum arată de fapt această piață.

Iată viziunea maimuțelor. Maimuțele sunt mai scunde, deci este un pic mai scurtă.

Dar aici este Honey.

Așteaptă să se deschidă piața, puțin nerăbdătoare.

Deodată, se deschide piața. Iată alegerea ei: un strugure sau doi struguri.

Vedeți, Honey este un foarte bun economist de piață,

îl alege pe cel ce oferă mai mult.

I-ar putea învăța pe consultanții noștri financiari câteva lucruri.

Și nu doar Honey,

cele mai multe maimuțe au ales indivizii care au avut mai mult.

Cele mai multe maimuțe au ales indivizii care aveau mâncare mai bună.

Când am introdus vânzările, am văzut că maimuțele au fost atente la asta.

Chiar le păsa de jetonul-dolar maimuțesc.

Cel mai surprinzător lucru a fost că atunci când am colaborat cu economiști

să ne uităm la datele maimuțelor cu instrumente economice,

s-au cam potrivit, nu doar calitativ,

dar și cantitativ cu ce i-am văzut

pe oameni făcând pe piața reală.

Atât de mult încât, dacă ai fi văzut numerele maimuțelor,

nu ți-ai fi dat seama dacă sunt ale maimuțelor sau ale unor oameni de pe aceeași piață.

Și ce am crezut că am făcut

e că am introdus ceva

care, cel puțin pentru maimuțe și pentru noi,

funcționează ca o valută financiară reală.

Întrebarea este: și maimuțele strică lucrurile în același fel ca și noi?

Păi, deja văzusem în mod anecdotic niște semne că s-ar putea.

Un lucru pe care nu l-am văzut pe piața maimuțelor

a fost vreo dovadă de economisire –

așa, ca specia noastră.

Maimuțele au intrat pe piață, și-au cheltuit tot bugetul

și apoi s-au întors la toată lumea.

Celălalt lucru pe care l-am văzut spontan,

destul de jenant,

este dovada spontană de furt.

Maimuțele prădau jetoanele cu fiecare ocazie –

între ele, câteodată de la noi –

lucruri pe care nu ne gândeam neapărat că le vom introduce,

dar lucruri pe care le-am văzut spontan.

Așa că am zis, asta arată rău.

Putem vedea dacă maimuțele

fac exact aceleași lucruri prostești ca și oamenii?

Una dintre posibilități e, practic, să lăsăm

sistemul financiar al maimuțelor să se desfășoare,

știți, să vedem dacă în câțiva ani o să ne cheme să le plătim cauțiunea.

Eram puțin nerăbdători așa că am vrut

cumva să iuțim lucrurile un pic.

Așa că am spus, hai să le dăm maimuțelor

aceleași probleme

la care oamenii greșesc

în anumite tipuri de încercări economice,

sau anumite tipuri de experimente economice.

Și așa, din moment ce cel mai bun mod de a vedea cum greșesc oamenii

este să facem asta chiar noi,

o să vă arăt un mic experiment

ca să vă urmărim propriile intuiții financiare în acțiune.

Imaginați-vă că acum

v-am dat fiecăruia

o mie de dolari americani – deci 10 bancnote noi de o sută de dolari.

Luați-i, puneți-i în buzunar

și gândiți-vă o secundă ce ați face cu banii.

Pentru că sunt ai voștri acum; puteți cumpăra ce vreți cu ei.

Îi donați, îi luați etc.

Sună minunat, dar mai aveți de făcut o alegere pentru a mai câștiga niște bani.

Aveți opțiunile: ori să riscați,

caz în care voi arunca unul dintre aceste jetoane.

Dacă este cap, mai primiți o mie de dolari.

Dacă e pajură, nu primiți nimic.

Deci aveți o șansă să câștigați mai mult, dar e destul de riscant.

Cealaltă opțiune e o ofertă sigură. Cu sigurantă o să primiți niște bani.

O să vă dau 500 $.

Puteți să-i băgați în portofel și să-i folosiți imediat.

Așa că fiți atenți care vă e intuiția.

Cei mai mulți oameni merg pe opțiunea de siguranță.

Cei mai mulți spun: "De ce să risc, dacă pot obține 1.500$ siguri?"

Pare un pariu bun. O să aleg asta.

Ați putea spune: "Ei, asta nu-i cu adevărat irațional."

Oamenii au o mică aversiune față de risc. Și ce?

Păi, partea cu "și ce?" apare când ne gândim

la aceeași problemă

pusă un pic diferit.

Acum imaginați-vă că v-aș da fiecăruia

2.000 dolari – 20 de bancnote noi de o sută de dolari.

Acum ați putea să cumpărați de două ori mai multe lucruri ca înainte.

Gândiți-vă cum ar fi să-i băgați în portofel.

Și acum gândiți-vă că vă pun să faceți o altă alegere.

Dar acum e un pic mai rău.

Acum, o să alegeți cum să pierdeți banii,

dar o să aveți aceleași opțiuni.

Puteți ori să alegeți o pierdere riscantă –

o să dau cu banul. Dacă e cap, o să pierdeți mult.

Dacă e pajură, nu pierdeți nimic, totul e bine, rămâneți cu toată suma –

sau ați putea să jucați la siguranță, ceea ce înseamnă că băgați mâna în buzunar

și îmi dați cinci dintre bancnotele de 100$, în mod sigur.

Și văd destule frunți încruntate pe-aici.

Deci probabil aveți aceleași intuiții

ca și subiecții care au fost în realitate testați,

și anume că dacă li se prezintă aceste opțiuni,

oamenii nu aleg să joace la siguranță.

Ei tind să meargă la risc.

Motivul pentru care asta e irațional este că le-am dat oamenilor

în ambele situații aceleași opțiuni.

Este o șansă de jumătate pentru 1.000 sau 2.000,

sau doar 1.500$ în mod sigur.

Dar intuiția oamenilor despre cât risc să își asume

variază în funcție de unde au început.

Deci ce se întâmplă?

Păi, am observat că acesta pare să fie rezultatul

a cel puțin două prejudecăți pe care le avem la nivel psihologic.

Una este că ne este foarte greu să gândim în termeni absoluți.

Trebuie făcute eforturi să ne dăm seama,

păi, o opțiune e o mie, 2.000;

alta este 1.500.

În schimb, ne pare foarte ușor să gândim în termeni relativi

pe măsură ce opțiunile se schimbă de la un timp la altul.

Și ne gândim la lucruri ca „O, o să primesc mai mult” sau „O, o să primesc mai puțin”.

Toate acestea sunt bune, cu excepția faptului că

schimbările în diverse direcții

chiar afectează dacă gândim sau nu

că opțiunile sunt bune sau nu.

Și asta ne duce la cea de-a doua prejudecată,

pe care economiștii au numit-o frica de pierdere.

Ideea e că urâm atunci când lucrurile ajung la nivelul roșu.

Nu ne place deloc când trebuie să pierdem niște bani.

Și asta înseamnă că uneori chiar ne vom

schimba preferințele ca să evităm asta.

Ce ați văzut în scenariul precedent

e că subiecții riscă

pentru că vor mica posibilitate că nu va fi nicio pierdere.

Asta înseamnă că atunci când suntem într-o stare mentală de risc –

mă scuzați, când suntem într-o stare de pierdere,

devenim de fapt mai riscanți,

ceea ce poate fi chiar îngrijorător.

Aceste lucruri se manifestă în multe feluri negative la oameni.

Din cauza lor investitorii în capital așteaptă mai mult până să piardă capital –

pentru că evaluează în termeni relativi.

Sunt aceleași motive pentru care oamenii de pe piața imobiliară refuză să-și vândă casa –

pentru că nu vor să o vândă în pierdere.

Întrebarea de care am fost interesați

este dacă maimuțele au aceleași prejudecăți.

Dacă punem la cale aceleași scenarii pe piața noastră a maimuțelor,

ar face și ele aceleași lucruri ca oamenii?

Și asta e ce am făcut, le-am dat opțiuni maimuțelor

între indivizi care erau siguri – făceau același lucru de fiecare dată –

și indivizi care erau riscanți –

făceau lucrurile diferit, jumătate din timp.

Și când le-am dat opțiuni care erau bonusuri –

cum ați făcut voi în primul scenariu –

astfel încât să mai aibă o șansă în plus,

sau părți în care experimentau pierderi –

chiar credeau că o să obțină mai mult decât au obținut.

Și așa arată.

Le-am prezentat maimuțelor doi vânzători.

Tipul din stânga și cel din dreapta ambii încep cu o boabă de strugure,

deci arată destul de bine.

Dar ei le vor da bonusuri maimuțelor.

Cel din stânga este un bonus sigur.

Tot timplu el adaugă una, pentru a da maimuțelor două.

Cel din dreapta este de fapt un bonus riscant.

Câteodată maimuțele nu primesc niciun bonus – deci un bonus de zero.

Câteodată maimuțele primesc două în plus.

Pentru un bonus mare, acum primesc trei.

Dar asta e aceeași alegere pe care ați avut-o și voi.

Vor maimuțele să joace la siguranță

și să aleagă vânzătorul care va face același lucru de fiecare dată,

sau vor să riște

și să încerce să primească un bonus riscant, dar mare,

însă riscând posibilitatea de a nu primi nimic.

Oamenii de aici au jucat la siguranță.

Se pare că și maimuțele joacă la siguranță.

Cantitativ și calitativ,

ele aleg exact în același fel ca oamenii,

când sunt testați în aceleași condiții.

Ați putea să spuneți, bine, poate maimuțelor nu le place riscul.

Poate ar trebui să vedem cum se descurcă cu pierderile.

Și așa că am făcut o a doua variantă a testului.

Acum maimuțele întâlnesc două persoane

care nu le dau bonusuri;

le dau de fapt mai puțin decât s-ar aștepta.

Și pare că încep cu o sumă mare.

Aceștia sunt trei struguri mari; maimuțele sunt entuziasmate de asta.

Dar acum învață că oamenii le vor da mai puțin decât se așteaptă.

Tipul din stânga este pierdere sigură.

De fiecare dată va lua una

și le va da maimuțelor doar două.

Tipul din dreapta este pierderea riscantă.

Câteodată nu dă nicio pierdere, așa că maimuțele sunt atrase,

dar câteodată dă pierderi chiar mari,

luând două pentru a-i da maimuței doar una.

Deci ce fac maimuțele?

Din nou, aceeași alegere; pot să joace la siguranță

pentru a primi de fiecare dată două boabe de strugure,

sau pot să facă un pariu riscant și să aleagă între una și trei.

Lucrul remarcabil pentru noi este că, atunci când le dai maimuțelor această alegere,

și ele fac același lucru irațional ca oamenii.

Ele devin mai riscante

în funcție de cum este pornit experimentul.

Asta este nebunie pentru că sugerează că și maimuțele

evaluează lucrurile în termeni relativi

și chiar tratează pierderile diferit față de câștiguri.

Așadar, ce înseamnă toate astea?

Păi, ce am arătat este că, în primul rând,

putem să le dăm maimuțelor valută financiară,

și fac lucruri similare cu ea.

Fac unele lucruri deștepte pe care le facem și noi,

unele lucruri nu prea bune pe care le facem,

cum ar fi furatul ș.a.m.d.

Dar ele fac și unele lucruri iraționale pe care le facem.

În mod sistematic încurcă lucrurile

și în același fel în care le încurcăm și noi.

Acesta este primul mesaj de luat acasă din prezentare,

acela că dacă ați văzut începutul și v-ați gândit,

O, mă duc acasă și sigur îmi angajez un capucin pe post de consultant financiar.

Sunt mai drăguți decât cel de la... știți voi –

Nu faceți asta; și ei vor fi probabil la fel de proști

ca cel uman pe care îl aveți deja.

Deci, știți, un pic mai rău –– Scuze, scuze, scuze.

Un pic mai rău pentru investitorii maimuțe.

Dar desigur, știți, motivul pentru care râdeți e că e rău și pentru oameni.

Pentru că am răspuns la întrebarea cu care am început.

Am vrut să vedem de unde vin aceste tipuri de erori.

Și am început cu speranța că poate putem

cumva să ne reglăm instituțiile financiare,

să ne reglăm tehnologiile ca să ne facem mai buni.

Dar ce-am învățat e că aceste prejudecăți ar putea fi o parte mai adâncă din noi decât atât.

De fapt, ar putea să fie cauzate chiar de natura

istoriei noastre evoluționiste.

Și, știți, poate nu doar oamenii

sunt în partea dreaptă a acestui lanț care e tont.

Poate că este tont pe toată lungimea.

Și asta, dacă credem rezultatele cu capucinii,

înseamnă că aceste strategii nătânge

ar putea să aibă 35 milioane de ani.

Este mult timp pentru o strategie

să fie schimbată – foarte, foarte veche.

Ce știm despre alte strategii vechi ca aceasta?

Păi, un lucru pe care îl știm e că ele tind să fie foarte greu de depășit.

Știți, gândiți-vă la predilecția noastră evoluționistă

pentru a mânca lucruri dulci, lucruri grase cum ar fi plăcinta cu brânză.

Nu poți pur și simplu să oprești asta.

Nu poți să te uiți la căruciorul cu deserturi și să spui „Nu, nu, nu. E dezgustător”.

Suntem construiți diferit.

O să îl percepem ca pe un lucru bun după care să ne ghidăm.

Estimarea mea este că același lucru o să fie adevărat

când oamenii percep

decizii financiare diferite.

Când îți privești capitalul că intră în zona roșie,

când îți vezi prețul casei mergând în jos,

nu o să poți vedea asta

decât în termeni evoluționiști.

Asta înseamnă că erorile cognitive

care îi fac pe investitori să nu fie performanți,

care duc la criza prescrierilor

vor fi foarte greu de depășit.

Așa că, vești proaste. Întrebarea este: sunt și vești bune?

Eu ar fi trebuit să fiu aici spunându-vă veștile bune.

Păi, veștile bune, cred,

sunt ceea ce am zis la începutul prezentării,

că oamenii nu sunt doar deștepți;

inteligența noastră inspiră

restul animalelor din biosferă.

Suntem așa de buni la depășirea limitărilor biologice –

știți, am zburat până aici într-un avion.

Nu a trebuit să încerc să dau din aripi.

Port lentile de contact acum ca să vă văd pe toți.

Nu trebuie să mă bazez pe prezbitismul meu.

Avem de fapt toate aceste cazuri

în care ne depășim limitările biologice

prin tehnologie și alte metode, aparent foarte ușor.

Dar trebuie să recunoastem că avem aceste limitări.

Și uite care e treaba.

Camus a spus odată că „Omul este singura specie

care refuză să fie ceea ce este cu adevărat.”

Dar ironia e că

doar recunoscându-ne limitările

le putem depăși cu adevărat.

Speranța e că toți vă veți gândi la limitările voastre,

nu neapărat ca de nedepășit,

dar ca să le recunoașteți, să le acceptați

și să folosiți apoi lumea proiectării pentru a le remedia.

Aceasta s-ar putea să fie singura metodă prin care am putea

să ne atingem potențialul uman

și să fim cu adevărat specia nobilă care sperăm să fim.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)