Cum citim muzica - Tim Hansen

La fel ca scenariul unui actor, o partitură muzicală instruieşte un muzician ce să cânte (notele) şi când să cânte (ritmul). Partiturile pot părea complicate, dar odată ce înţelegi câteva elemente simple ca notele, măsura şi cheile, eşti gata de cântat. Tim Hansen explică noţiunile de bază de care ai nevoie pentru a citi muzica.

Când ne uităm la un film sau la o piesă de teatru,

ştim că actorii

şi-au învăţat probabil replicile dintr-un scenariu,

care în esenţă le indică

ce să spună

şi când să spună.

O compoziție muzicală

operează pe exact acelaşi principiu.

În principiu,

îi indică interpretului ce să cânte

şi când să cânte.

Din punct de vedere estetic, e o mare diferenţă

între, să spunem, Beethoven

şi Justin Bieber,

dar ambii artişti au folosit

aceleaşi componente pentru a crea muzica lor:

notele.

Deși rezultaul final

poate suna destul de complicat,

logica din spatele notelor muzicale

e de fapt destul de simplă.

Să aruncăm o privire

la elementele fundamentale ale notării muzicale

şi cum interacţionează pentru a crea o operă de artă.

Muzica e scrisă pe cinci linii paralele

trasate pe o pagină.

Aceste cinci linii se numesc portativ

și operează pe două axe:

sus-jos

şi stânga-dreapta.

Axa sus-jos îi indică interpretului

înălțimea notei

sau ce notă să cânte,

iar axa stânga-dreapta îi indică

ritmul notei

sau când s-o cânte.

Să începem cu înălțimea.

Pentru a ne ajuta, vom folosi un pian,

dar sistemul funcţionează

cam la orice instrument la care vă puteţi gândi.

În tradiţia muzicală vestică,

înălțimea notei e indicată

cu primele șapte litere din alfabet:

A,

B,

C,

D,

E,

F,

şi G.

Apoi ciclul se repetă:

A,

B,

C,

D,

E,

F,

G,

A,

B,

C,

D,

E,

F,

G,

şi aşa mai departe.

Dar cum îşi obţin numele aceste note?

De exemplu, dacă interpretezi un F

şi apoi interpretezi alt F

mai sus sau mai jos pe claviatură,

vei observa că sună cam la fel

în comparaţie cu B, de exemplu.

Revenind la portativ,

fiecare linie şi fiecare spaţiu dintre două linii

reprezintă o notă distinctă.

Dacă plasăm o notă pe una din aceste linii

sau pe unul din aceste spaţii,

indică interpretului să cânte acea notă.

Cu cât nota e plasată pe portativ mai sus,

cu atât mai sus e înălțimea notei.

Dar există evident mult mai multe tonalități

decât aceste nouă linii şi spaţii disponibile.

Un pian mare, de exemplu, poate cânta

88 de note separate.

Deci cum condensăm 88 de note într-un singur portativ?

Folosim ceva numit cheie.

O cheie e un semn ciudat

plasat la începutul portativului

şi joacă rolul unui punct de referinţă,

care ne spune că o anume linie sau spaţiu

corespunde unei note specifice de pe instrument.

Dacă vrem să cântăm note care nu sunt pe portativ,

trişăm un pic şi desenăm mici linii în plus

numite linii suplimentare

şi plasăm notele pe ele.

Dacă trebuie să desenăm multe linii

încât devine confuz,

atunci trebuie să schimbăm într-o cheie diferită.

Pentru a indica interpretului când să cânte notele,

două elemente principale determină asta:

măsura

şi ritmul.

Măsura unei piese muzicale este

prin ea însăşi, cam plictisitoare.

Sună în felul ăsta.

Observaţi că nu se schimbă,

îi dă înainte monoton.

Poate fi înceată

sau rapidă

sau oricum îţi place.

Aşa cum secundarul ceasului

împarte un minut în 60 de secunde,

cu fiecare secundă egală cu celelalte,

măsura împarte o piesă muzicală

în fragmente mici de timp,

toate de aceeaşi lungime,

măsuri.

Menținând măsura constantă,

putem începe să adăugăm ritm pe portativ,

şi atunci începe cu adevărat muzica.

Iată un sfert de notă.

E unitatea de bază a ritmului

şi valorează o bătaie.

Asta-i o jumătate de notă şi valorează două bătăi.

Această notă întreagă durează patru bătăi,

şi ăştia mici aici sunt optimi,

valorând jumătate de bătaie fiecare.

„Minunat" vei spune, „Cum le folosesc?"

Poate ai observat

că de-a lungul portativului,

există liniuțe care-l împart în mici secţiuni.

Acestea delimitează măsurile.

Vom numi fiecare secţiune, o măsură.

La începutul fiecărei piese muzicale,

imediat după cheie,

e ceva numit semnătura timpului,

care indică interpretului câte bătăi sunt în fiecare măsură.

Aici sunt două bătăi în fiecare măsură,

aici sunt trei,

aici patru,

şi aşa mai departe.

Numărul de jos ne indică ce notă

va fi folosită ca unitate de bază a măsurii.

1 corespunde notei întregi,

2, unei jumătăţi de notă,

4, unui sfert de notă,

8, unei optimi de notă,

şi aşa mai departe.

Deci această semnătură

indică faptul că sunt patru sferturi de note în fiecare măsură,

unu,

doi,

trei,

patru,

unu,

doi,

trei,

patru,

şi aşa mia departe.

Dar aşa cum am mai spus,

dacă doar menținem bătăile,

devine cam plictisitor,

aşa că înlocuim unele pătrimi de note

cu ritmuri diferite.

Observaţi, chiar dacă numărul notelor

de pe fiecare măsură se schimbă,

numărul total de bătăi din fiecare măsură nu se schimbă.

Deci, cum sună creaţia noastră muzicală?

Sună OK, dar poate cam monoton, nu?

Să adăugăm alt instrument,

cu propria măsură şi propriul ritm.

Acum sună a muzică.

Desigur, e nevoie de ceva practică

să te obişnui să citeşti repede

şi să cânți ce vezi cu instrumentul,

dar, cu puţin timp şi răbdare,

vei putea fi următorul Beethoven

sau

Justin Bieber.