Când ne uităm la un film sau la o piesă de teatru, ştim că actorii şi-au învăţat probabil replicile dintr-un scenariu, care în esenţă le indică ce să spună şi când să spună. O compoziție muzicală operează pe exact acelaşi principiu. În principiu, îi indică interpretului ce să cânte şi când să cânte. Din punct de vedere estetic, e o mare diferenţă între, să spunem, Beethoven şi Justin Bieber, dar ambii artişti au folosit aceleaşi componente pentru a crea muzica lor: notele. Deși rezultaul final poate suna destul de complicat, logica din spatele notelor muzicale e de fapt destul de simplă. Să aruncăm o privire la elementele fundamentale ale notării muzicale şi cum interacţionează pentru a crea o operă de artă. Muzica e scrisă pe cinci linii paralele trasate pe o pagină. Aceste cinci linii se numesc portativ și operează pe două axe: sus-jos şi stânga-dreapta. Axa sus-jos îi indică interpretului înălțimea notei sau ce notă să cânte, iar axa stânga-dreapta îi indică ritmul notei sau când s-o cânte. Să începem cu înălțimea. Pentru a ne ajuta, vom folosi un pian, dar sistemul funcţionează cam la orice instrument la care vă puteţi gândi. În tradiţia muzicală vestică, înălțimea notei e indicată cu primele șapte litere din alfabet: A, B, C, D, E, F, şi G. Apoi ciclul se repetă: A, B, C, D, E, F, G, A, B, C, D, E, F, G, şi aşa mai departe. Dar cum îşi obţin numele aceste note? De exemplu, dacă interpretezi un F şi apoi interpretezi alt F mai sus sau mai jos pe claviatură, vei observa că sună cam la fel în comparaţie cu B, de exemplu. Revenind la portativ, fiecare linie şi fiecare spaţiu dintre două linii reprezintă o notă distinctă. Dacă plasăm o notă pe una din aceste linii sau pe unul din aceste spaţii, indică interpretului să cânte acea notă. Cu cât nota e plasată pe portativ mai sus, cu atât mai sus e înălțimea notei. Dar există evident mult mai multe tonalități decât aceste nouă linii şi spaţii disponibile. Un pian mare, de exemplu, poate cânta 88 de note separate. Deci cum condensăm 88 de note într-un singur portativ? Folosim ceva numit cheie. O cheie e un semn ciudat plasat la începutul portativului şi joacă rolul unui punct de referinţă, care ne spune că o anume linie sau spaţiu corespunde unei note specifice de pe instrument. Dacă vrem să cântăm note care nu sunt pe portativ, trişăm un pic şi desenăm mici linii în plus numite linii suplimentare şi plasăm notele pe ele. Dacă trebuie să desenăm multe linii încât devine confuz, atunci trebuie să schimbăm într-o cheie diferită. Pentru a indica interpretului când să cânte notele, două elemente principale determină asta: măsura şi ritmul. Măsura unei piese muzicale este prin ea însăşi, cam plictisitoare. Sună în felul ăsta. Observaţi că nu se schimbă, îi dă înainte monoton. Poate fi înceată sau rapidă sau oricum îţi place. Aşa cum secundarul ceasului împarte un minut în 60 de secunde, cu fiecare secundă egală cu celelalte, măsura împarte o piesă muzicală în fragmente mici de timp, toate de aceeaşi lungime, măsuri. Menținând măsura constantă, putem începe să adăugăm ritm pe portativ, şi atunci începe cu adevărat muzica. Iată un sfert de notă. E unitatea de bază a ritmului şi valorează o bătaie. Asta-i o jumătate de notă şi valorează două bătăi. Această notă întreagă durează patru bătăi, şi ăştia mici aici sunt optimi, valorând jumătate de bătaie fiecare. „Minunat" vei spune, „Cum le folosesc?" Poate ai observat că de-a lungul portativului, există liniuțe care-l împart în mici secţiuni. Acestea delimitează măsurile. Vom numi fiecare secţiune, o măsură. La începutul fiecărei piese muzicale, imediat după cheie, e ceva numit semnătura timpului, care indică interpretului câte bătăi sunt în fiecare măsură. Aici sunt două bătăi în fiecare măsură, aici sunt trei, aici patru, şi aşa mai departe. Numărul de jos ne indică ce notă va fi folosită ca unitate de bază a măsurii. 1 corespunde notei întregi, 2, unei jumătăţi de notă, 4, unui sfert de notă, 8, unei optimi de notă, şi aşa mai departe. Deci această semnătură indică faptul că sunt patru sferturi de note în fiecare măsură, unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru, şi aşa mia departe. Dar aşa cum am mai spus, dacă doar menținem bătăile, devine cam plictisitor, aşa că înlocuim unele pătrimi de note cu ritmuri diferite. Observaţi, chiar dacă numărul notelor de pe fiecare măsură se schimbă, numărul total de bătăi din fiecare măsură nu se schimbă. Deci, cum sună creaţia noastră muzicală? Sună OK, dar poate cam monoton, nu? Să adăugăm alt instrument, cu propria măsură şi propriul ritm. Acum sună a muzică. Desigur, e nevoie de ceva practică să te obişnui să citeşti repede şi să cânți ce vezi cu instrumentul, dar, cu puţin timp şi răbdare, vei putea fi următorul Beethoven sau Justin Bieber.