Fericitul secret al unei munci mai bune

Credem că ar trebui să lucrăm pentru a fi fericiţi, dar oare nu e invers? Într-un discurs în ritm rapid şi incitand de la TEDxBloomington, psihologul Shawn Achor susţine că, de fapt, fericirea susţine productivitatea.

Când aveam șapte ani
și sora mea, doar cinci,

ne jucam în partea de sus
a unui pat suprapus.

Pe atunci eram cu doi ani
mai mare decât ea,

adică sunt și acum mai mare cu doi ani,

(Râsete)

dar atunci însemna că trebuia
să facă tot ce făceam eu,

iar eu voiam să mă joc de-a războiul.

Deci eram pe patul nostru suspendat,

iar o parte a patului

îmi pusesem toți soldățeii și armamentul.

Pe partea cealaltă,
erau toți poneii surorii mele,

pregătiți pentru un atac al cavaleriei.

Sunt două variante a ceea ce
s-a întâmplat în acea după-amiază,

dar pentru că sora mea nu e aici,

am să vă spun povestea adevărată.

(Râsete)

Și anume că sora mea e cam împiedicată,

și cumva, fără să fie ajutată
sau împinsă de fratele mai mare,

brusc, Amy a dispărut de pe patul de sus

și a aterizat cu o bușitură pe podea.

Am privit temător peste marginea patului

să văd ce se întâmplase cu sora mea căzută

și am văzut că aterizase dureros
pe palme și genunchi,

în patru labe pe podea.

Mi-a fost teamă,
căci părinții îmi dăduseră sarcina

să mă asigur că eu şi sora mea

ne jucăm frumos şi cât mai liniştiţi.

Având în vedere că îi rupsesem
accidental mâna lui Amy

doar cu o săptămână mai înainte...

(Râsete)

...împingând-o eroic din fața

unui glonţ tras de un lunetist imaginar,

(Râsete)

pentru care nici acum nu mi-a mulțumit,

am încercat din răsputeri.

(Râsete)

Nici ea nu l-a văzut venind.

Încercam din răsputeri
să fiu cât mai cuminte.

Am văzut chipul surorii mele,

acel val de durere,
suferință și surprindere

amenințând să erupă din gura ei
și să-i trezească pe părinți

din somnul lung de iarnă în care se aflau.

Am făcut singurul lucru

la care mintea mea disperată de șapte ani
s-a putut gândi ca să evite tragedia.

Dacă aveți copii,
ați văzut asta de sute de ori.

Am spus: „Amy, stai! Nu plânge!

Ai văzut cum ai aterizat?

Niciun om nu aterizează aşa în patru labe.

(Râsete)

Amy, cred că asta înseamnă
că ești un unicorn."

(Râsete)

Trișam căci sora mea
își dorea cel mai mult

să nu fie Amy, sora rănită de cinci ani,

ci Amy, unicornul special.

Desigur, această opțiune nu se ivise
în creierul ei până atunci.

Vă imaginați ce conflict se ivise
în biata mea soră manipulată,

căci micuțul ei creier încerca
să dedice resurse

ca să simtă durerea, suferința
și surpriza pe care le trăise

sau să se gândească la nou-descoperita
identitate de unicorn.

(Râsete)

Și cea de-a doua a câștigat.

În loc să plângă și să nu se mai joace,

să-i trezească pe părinţi,

cu toate consecințele negative
pe care le-aș fi suportat,

i-a răsărit un zâmbet

și s-a urcat înapoi în pat cu grația
unui pui de unicorn.

(Râsete)

Cu un picior rupt.

Ce am descoperit

la această fragedă vârstă
de cinci sau șapte ani,

habar nu aveam pe atunci.

Era ceva ce va deveni avangarda
revoluției științifice

ce s-a petrecut după două decenii
a felul cum privim creierul uman.

Descoperisem psihologia pozitivă,

motivul pentru care mă aflu azi aici

și motivul pentru care mă trezesc
în fiecare zi.

Când am început să vorbesc
despre aceste cercetări

în afara mediului academic,

primul lucru pe care mi-au spus
să nu-l fac

e să începi discursul cu un grafic.

Vreau să încep discursul cu un grafic.

Graficul pare plictisitor,

dar e motivul care mă încântă
și pentru care mă trezesc zilnic.

Acest grafic nu înseamnă nimic;
sunt date false.

Ceea ce am descoperit...

(Râsete)

Dacă le-aș fi obținut studiindu-vă pe voi,
aș fi fost încântat,

pentru că e clar că apare un tipar,

iar asta înseamnă că voi fi publicat,

şi asta contează cu adevărat.

(Râsete)

Faptul că e un punct ciudat
deasupra curbei

înseamnă că e un ciudat în încăpere.

Știu cine ești, te-am văzut mai devreme.

(Râsete)

Nu-i nicio problemă.

După cum știți cu toții,
pot șterge acel punct.

(Râsete)

Căci sigur e o eroare de măsurătoare.

Ştim că e o eroare de măsurătoare,

căci îmi dă datele peste cap.

(Râsete)

Unul dintre primele lucruri
pe care le predăm

la cursurile de economie,
statistică, afaceri și psihologie

e cum eliminăm ciudații
într-un mod valabil statistic.

Cum eliminăm valorile diferite

ca să găsim linia cea mai potrivită?

Ceea ce e minunat dacă vrei să afli

câte pastile Advi
ia în medie o persoană, adică două.

Dar, dacă sunt interesat
de potențialul vostru,

de fericire sau productivitate,

energie sau creativitate,

creăm cultul mediei prin știință.

Dacă pun întrebarea:

„Cât de repede poate învăța
un copil să citească?”

oamenii de știință pot schimba
întrebarea la:

„Cât de repede poate un copil mediu
să învețe să citească?"

și adaptăm clasa spre medie.

Dacă esti sub media acelei curbe,

psihologii sunt încântaţi,

căci înseamnă că ai depresie
sau altă boală

sau, să sperăm, pe amândouă.

(Râsete)

Sperăm să fie ambele căci modelul
nostru de afaceri

e să pleci de la noi cu zece probleme

chiar dacă ai venit la noi doar cu una.

ca să revii iar şi iar.

Ne întoarcem până în copilărie
dacă e necesar,

dar, până la urmă,
vrem să te facem din nou normal.

Dar normalitatea nu înseamnă media.

Ceea ce eu și psihologia pozitivă propunem

e că dacă studiem
ceea ce e aproape de medie,

vom rămâne aproape de medie.

Și în loc să ștergem valorile diferite,

ar trebui să intervenim
într-o astfel de populație

şi să spunem "De ce?"

De ce unii dintre voi sunt așa mult
deasupra curbei

în materie de capacitate intelectuală,
atletică, muzicală,

creativitate, energie,

rezistență în fața schimbării,
simțul umorului?

Orice ar fi, în loc să vă șterg,
vreau să vă studiez.

Deoarece poate putem strânge informații,

nu doar despre cum să aducem
oamenii spre medie,

ci cum putem ridica întreaga medie

în școlile și companiile din toată lumea.

Acest grafic e important pentru mine

deoarece când mă uit la știri
majoritatea informațiilor

nu sunt pozitive, ci negative.

Majoritatea sunt despre crime,
corupție, boli, dezastre naturale.

Şi, foarte repede,
creierul meu începe să creadă

că asta e proporția dintre negativ
și pozitiv în lume.

Creează ceea ce numim
sindromul facultății de medicină.

Dacă știți persoane
care au fost la Medicină

în primul an de pregătire medicală,

citind o listă cu toate simptomele
și bolile ce pot apărea,

îți dau brusc seama că le au pe toate.

(Râsete)

Am un cumnat pe nume Bobo -
e cu totul altă poveste.

(Râsete)

Bobo s-a căsătorit cu Amy-unicornul.

Bobo m-a sunat

de la Facultatea de Medicină din Yale

şi a spus: "Shawn, am lepră."

(Râsete)

Care, chiar şi la Yale, e extraordinar de rară.

Dar nu aveam idee cum să-l consolez pe bietul Bobo,

căci tocmai trecuse de o săptămână de menopauză.

(Râsete)

Ceea ce descoperim nu e neapărat realitatea care ne conturează,

ci lentila prin care creierul vede lumea care conturează realitatea.

Dacă putem schimba lentila, nu doar că ne putem schimba fericirea,

putem, în acelaşi timp, schimba orice rezultat educaţional sau de afaceri.

Când am aplicat la Harvard, a fost o provocare.

Nu mă aşteptam să intru, iar familia mea nu avea bani pentru colegiu.

Am primit o bursă militară peste două săptămâni şi mi-a permis să merg.

Brusc, ceva ce nu era nici măcar o posibilitate a devenit realitate.

Când am mers acolo, credeam că şi ceilalţi o văd ca pe un privilegiu,

că sunt bucuroşi să se afle acolo.

Chiar dacă eşti într-o clasă plină de oameni mai deştepţi decât tine,

te bucuri doar să fii în acea clasă, eu aşa mă simţeam.

Dar am descoperit acolo

că, în timp ce unii simt asta,

când am terminat după patru ani

şi am petrecut următorii opt ani dormind în căminele studenţilor...

Mi-a cerut Harvardul asta, nu eram cel tip.

(Râsete)

Eram funcţionar Harvard, consiliam studenţii pe parcursul celor patru ani grei.

Cât am predat şi din cercetări am descoperit

că aceşti studenţi, indiferent de cât sunt de fericiţi

de succesul lor iniţial de a intra la această şcoală,

după două săptămâni creierul lor nu se concentra pe privilegiul de a fi acolo,

nici pe filozofia sau fizica lor.

Creierul se concentra asupra concurenţei, volumului de muncă,

a greutăţilor, stresului, să se plângă.

Când am fost prima dată acolo, am intrat în sala de mese a bobocilor,

unde prietenii mei din Waco, Texas, locul unde am crescut eu...

Ştiu că unii dintre voi aţi auzit de el.

Când veneau în vizită, se uitau în jur

şi spuneau: "Această sală de mese seamănă cu ceva

de la Hogwarts, din filmul Harry Potter", şi aşa este.

Aici este Hogwarts din "Harry Potter" şi acesta este Harvardul.

Când vedeau asta,

spuneau: "Shawn, de ce îţi iroseşti timpul studiind fericirea la Harvard?

De ce un student la Harvard

ar fi nefericit?"

În această întrebare

este cheia înţelegerii ştiinţei fericirii.

Căci întrebarea presupune

că lumea noastră exterioară determină nivelul de fericire,

când, în realitate, dacă ştiu totul despre lumea ta externă

pot prevedea doar 10% din nivelul tău de fericire pe termen lung.

90% din fericirea pe termen lung

nu este determinată de lumea exterioară,

ci de felul în care creierul nostru procesează lumea.

Şi, dacă îl schimbăm,

dacă schimbăm formula pentru fericire şi succes,

putem schimba felul

în care putem influenţa realitatea.

Am descoperit că doar 25% din succesele la locul de muncă

sunt determinate de I.Q.

75% din succesele joburilor

sunt influenţate de nivelul de optimism, susţinere socială

şi abilitatea de a vedea stresul ca o provocare, nu o ameninţare.

Vorbeam cu probabil cel mai prestigios internat din New England

şi au spus: "Ştim deja asta.

Aşa că, anual, nu doar le predăm elevilor, avem o săptămână pentru starea de bine.

Şi suntem foarte entuziasmaţi. Luni seara expertul mondial

vine să vorbească despre depresia la adolescenţi.

Marţi seara e despre violenţa în şcoli şi acte de intimidare.

Miercuri seara e despre tulburări de alimentaţie.

Joi seara este despre consumul de droguri.

Şi vineri seara alegem între sex neprotejat şi fericire."

(Râsete)

Am spus: "Aşa sunt serile de vineri pentru toată lumea."

(Râsete)

(Aplauze)

Mă bucur că v-a plăcut, dar lor nu le-a plăcut deloc.

Linişte la telefon.

În acea tăcere, am spus: "Ar fi o plăcere să vorbesc la şcoala voastră,

dar să ştiţi că nu-i o săptămână despre starea de bine, ci despre starea de rău.

Aţi subliniat lucrurile negative care se pot întâmpla,

dar nu aţi vorbit despre cele pozitive."

Lipsa bolii nu înseamnă sănătate.

Iată cum ajungem la sănătate:

Trebuie să inversăm formula pentru fericire şi succes.

În ultimii trei ani, am călătorit în 45 de ţări diferite,

colaborând cu şcoli şi companii

în mijlocul unui declin economic.

Am descoperit că majoritatea companiilor şi şcolilor

urmează următoarea formulă a succesului:

Dacă muncesc mai mult, voi avea mai mult succes.

Şi, dacă am mai mult succes, voi fi mai fericit.

Pe asta se bazează stilul de a creşte copiii, de management,

modul cum ne motivăm comportamentul.

Problema e că este nesusţinut ştiinţific şi invers din două motive.

Primul, de fiecare dată când creierul are un succes,

doar ridici ştacheta referitoare la aspectul succesului.

Luăm note bune, acum trebuie să luăm note şi mai bune,

ai intrat la o şcoală bună şi apoi intri la o şcoală şi mai bună,

ai o slujbă bună, trebuie să obţii una şi mai bună,

atingi targetul de vânzări, îţi vei schimba targetul de vânzări.

Dacă fericirea e de partea opusă a succesului, creierul tău nu ajunge nicicând acolo.

Ceea ce am făcut e să împingem fericirea

dincolo de orizontul cognitiv, ca societate.

Asta e pentru că noi credem că trebuie să avem succes

şi atunci vom fi fericiţi.

Dar creierul nostru funcţionează invers, asta e problema reală.

Dacă poţi creşte nivelul pozitivităţii cuiva în prezent,

creierul lor trăieşte ceea ce am numit avantajul fericirii,

creierul tău, la pozitiv,

evoluează mult mai bine

decât la negativ, neutru sau stresat.

Inteligenţa, creativitatea şi nivelul de energie cresc.

De fapt, am descoperit

că orice rezultat al ocupaţiei tale se îmbunătăţeşte.

Pozitiv, creierul e cu 31% mai eficient

decât negativ, neutru sau stresat.

Eşti cu 37% mai bun la vânzări.

Doctorii sunt cu 19% mai rapizi, mai precişi

la găsirea diagnosticului corect

la pozitiv, faţă de negativ, neutru sau stresat.

Ceea ce înseamnă că putem inversa formula.

Dacă putem găsi o cale de a deveni pozitivi în prezent,

creierele noastre vor funcţiona cu mai mult succes

căci putem munci mai repede, mai mult şi mai inteligent.

Pentru a putea face acest lucru, trebuie să inversăm formula,

ca să putem vedea de ce sunt creierele noastre în stare.

Căci dopamina, care pluteşte în sistemul nostru când suntem pozitivi,

are două funcţii.

Nu vă face doar mai fericiţi,

activează toate centrele de învăţare din creier,

permiţându-vă să vă adaptaţi diferit la lume.

Am descoperit că sunt întotdeauna modalităţi de a vă antrena creierul

pentru a putea deveni mai pozitiv.

În doar două minute, timp de 21 de zile la rând,

vă puteţi reconfigura creierul,

permiţând creierului să funcţioneze cu adevărat

mai optimist şi cu mai mult succes.

Am făcut aceste lucruri în cercetări

la fiecare companie la care am lucrat,

punându-i să scrie trei lucruri noi pentru care sunt recunoscători,

timp de 21 de zile la rând, trei lucruri noi în fiecare zi.

La final,

creierul începe să reţină un model

de a explora lumea, nu pentru ce e negativ, ci pentru ce e pozitiv mai întâi.

Ţinând un jurnal despre o experienţă pozitivă pe care ai avut-o în ultimele 24 de ore

permiţi creierului să o trăiască din nou.

Exerciţiul îţi învaţă creierul că comportamentul tău contează.

Am aflat că meditaţia permite creierului

că treacă de ADHD-ul cultural pe care l-am creat

încercând să facă mai multe sarcini în acelaşi timp

şi permiţând creierului să se concentreze asupra sarcinii actuale.

În sfârşit, faptele bune la întâmplare sunt fapte bune conştiente.

Îi punem pe oameni, când îşi deschid căsuţele de e-mail,

să scrie un mesaj pozitiv,

lăudând sau mulţumind cuiva din reţeaua lor de susţinere socială.

Făcând aceste activităţi,

antrenând creierul aşa cum ne antrenăm corpurile,

am descoperit că putem inversa formula fericirii şi a succesului

şi, făcând acest lucru, nu doar creăm unde de pozitivitate,

creăm o adevărată revoluţie.

Mulţumesc mult!

(Aplauze)