Călătoria mea disperată cu un traficant de persoane

Fotojurnalistul Barat Ali Bator a locuit în Afganistan până când repercursiunile muncii sale l-au forțat să părăsească țara. Iar pentru Batoor, membrul unui grup etnic evacuat, numit Hazara, schimbarea domiciliului în Pakistan a fost deasemenea plină de pericole. Găsirea un loc mai sigur nu a fost la fel de simplă ca rezervarea un bilet de avion. În schimb, a fost nevoit să plătească bani unui traficant de persoane și să se alăture valul de imigranți care solicită azil după ce sosesc cu bărcile. El însoțește această prezentare a chinuitoarei călătorii pe mare cu imagini impactante.

Sunt un Hazara,

iar patria poporului meu este Afganistan.

Ca sute de alți copii Hazara

m-am născut în exil.

Sistemul actual și persecuțiile
neîncetate împotriva etniei Hazara

i-au forțat pe părinții mei
să părăsească Afganistanul.

Această persecuție are o istorie lungă
care datează de la sfârșitul anilor 1800,

din timpul regimului regelui Abdur Rahman

care a ucis 63% din populația Hazara

și a construit minarete cu capetele lor.

Mulți membrii etniei Hazara
au fost vânduți ca sclavi,

și mulți alții au fugit
în țările vecine Iran și Pakistan.

Părinții mei au fugit
de asemenea în Pakistan

și s-au stabilit în Quetta,
unde m-am născut.

După atacurile din 11 septembrie
asupra turnurilor gemene

am avut ocazia să merg în Afganistan
pentru prima dată, cu jurnaliștii străini.

Aveam doar 18 ani şi obținusem
un loc de muncă ca interpret.

După 4 ani,

am simțit că situația era destul de sigură
ca să mă mut în Afganistan definitiv

și am început să lucrez acolo
ca fotograf de documentare

publicând multe istorii.

Unul dintre cele mai importante
documentare pe care le-am făcut

a fost cel despre tinerii
dansatori afgani.

E o poveste tragică
despre o tradiție teribilă,

despre băieții tineri care dansează
pentru dictatorii militari

și alți bărbați influenți din societate.

Acești copii sunt adeseori răpiți
sau cumpărați de la părinții lor săraci,

și înrobiți ca lucrători sexuali.

Acesta e Shukur.

A fost răpit în Kabul
de un dictator militar,

mutat în altă provincie,

și forțat să fie sclavul său sexual
și al prieteniilor săi.

Când s-a publicat această poveste
în Washington Post,

am început să primesc
amenințări cu moartea

și a trebuit să părăsesc Afganistanul,
ca şi părinții mei.

M-am întors înapoi la Quetta
împreună cu familia.

Situația din Quetta se schimbase
dramatic de când am plecat în 2005.

Fostul refugiu pentru etnia Hazara

devenise cel mai periculos oraș
din Pakistan.

Hazarii sunt obligați
să locuiască în două zone restrânse

și sunt marginalizați
și pedepsiți social și educativ.

Acesta e Nadir.
Îl cunosc din copilărie.

A fost rănit într-o ambuscadă
teroristă asupra camionului său în Quetta.

A murit din cauza rănilor.

În jur de 1.600 de membri ai etniei
au murit în diferite atacuri,

iar în jur de 3.000 au fost răniți

şi dintre ei, mulţi au rămas
cu handicapuri permanente.

Atacurile împotriva comunității Hazara
se înteţeau, aşa că mulţi doreau să plece.

După Afganistan, Iran și Pakistan,

Australia adăpostește cea de-a patra
și cea mai mare populație Hazara din lume.

Când ne-am hotărât să părăsim Pakistanul,
Australia părea cea mai potrivită alegere.

Financiar, doar unul din noi putea pleca,
iar alesul am fost eu,

cu speranța că dacă ajung
în siguranță la destinație

aș putea lucra ca să-mi aduc familia.

Toți ştiam riscurile,
cât de înfricoșătoare era călătoria,

și că mulți i-au pierdut pe cei dragi
în largul mării.

A fost o decizie disperată
să lăsăm totul în urmă.

Nimeni nu ia uşor aşa o decizie.

Dacă aș fi putut să iau un avion
până în Australia,

ar fi durat mai puțin de 24 de ore.

Dar era imposibil să obțin viza.

Călătoria mea a fost mult mai lungă

mult mai complicată
și cu siguranță mult mai periculoasă.

Am mers cu avionul până în Thailanda,

apoi cu mașina și barca
până în Malaezia și Indonezia.

A trebuit să-i plătesc mereu
pe traficanții de persoane

și am petrecut mult timp ascuns
de teama de a nu fi prins.

În Indonezia, m-am alăturat
unui grup de 7, care au cerut azil.

Dormeam toţi în aceeași cameră,

într-un oraș de la periferia
Jakartei, numit Bogor.

După o săptămână în Bogor

3 din colegii mei de cameră
s-au aventurat să plece

și am aflat, două zile mai târziu,

că o navă s-a scufundat
pe drum spre insula Crăciunului.

Am aflat că 3 dintre ei: Nowruz, Jaffar
și Shabbir fuseseră printre naufragiați.

Doar Jaffar a fost salvat,

de Shabbir și de Nawroz
nu s-a mai auzit niciodată.

Asta m-a pus pe gânduri:
luasem hotărârea corectă?

Nu-mi rămânea decât să continui.

După câteva săptămâni,
ne-a sunat traficantul de persoane

să ne anunţe că nava era gata de plecare.

Am ajuns noaptea la nava principală
cu o barcă cu motor veche,

un vas de pescuit deja supraîncărcat.

Eram în total 93, toţi băgaţi sub punte.

Nimeni nu avea voie sus pe punte.

Plătisem 6000 de dolari fiecare
doar pentru traseul ăsta pe mare.

Prima noapte și prima zi
au trecut fără probleme,

dar în a doua noapte s-a schimbat vremea.

Barca de lemn gemea sub valurile
care o zdruncinau din plin

iar oamenii de sub punte plângeau,
se rugau și se gândeau la cei dragi.

Țipam cu toții.
A fost un moment îngrozitor.

Era ca o scenă a judecății de apoi

ca în filmele de la Hollywood
unde totul se face zob

și vine sfârșitul lumii.

Nouă ni s-a întâmplat cu-adevărat.

Pierdusem orice speranță.

Barca noastră plutea pe apă
ca o cutie de chibrituri, fără control.

Valurile erau mult mai înalte decât ea

iar apa intra înăuntru mai rapid
decât puteam s-o pompăm afară.

Pierdusem orice speranță.

Credeam că totul s-a terminat.

Ne vedeam moartea cu ochii,
iar eu făceam poze.

Căpitanul a spus că nu vom scăpa cu viață
și că trebuie să ne întoarcem.

Am urcat pe punte
ca să aprindem și să stingem torțe

ca să atragem atenția bărcilor în trecere.

Încercam să atragem atenția
fluturând vestele de salvare și fluierând.

Am ajuns până la urmă lângă o insuliță.

Barca s-a izbit de stânci
şi când am căzut în apă

mi-am distrus aparatul foto
și tot ce aveam în el.

Din fericire, cardul de memorie
a rămas intact.

Era o pădure deasă.

Ne-am separat în câteva grupuri
în timp ce discutam ce să facem.

Toți eram speriați și confuzi.

După o noapte pe plajă

am descoperit un debarcader
și niște nuci de cocos.

Semnalizasem unei bărci din apropiere

care ne-a predat imediat
poliției indoneziene.

În centrul de detenție din Serang

am fost percheziționați pe ascuns
de un ofițer de la imigrare

care mi-a luat mobilul,
cei 3.000 de dolari în numerar

și chiar și pantofii ca să nu fugim.

Monitorizam gardienii
și toate mișcările lor

iar în jurul orei 4 dimineața
când s-au așezat în jurul unui foc,

am scos două foi de sticlă
din fereastra care dădea afară

și am ieșit pe acolo.

Ne-am urcat în copacul de lîngă zidul
exterior acoperit cu cioburi de sticlă.

Am folosit o pernă

și ne-am înfășurat brațele
cu lenjeria de pat ca să escaladăm zidul.

Am fugit desculți.

Eram liber, cu un viitor incert,
fără bani.

Tot ce aveam era cardul de memorie
cu pozele și înregistrările făcute.

Când documentarul meu
s-a difuzat pe SBS Dateline

mulți prieteni, aflînd despre situație,
au încercat să mă ajute.

Nu m-au lăsat să iau altă barcă
și să-mi risc viața din nou.

M-am decis să rămân în Indonezia
cât să-mi rezolv situaţia prin UNHCR,

dar mi-era frică să nu rămân acolo
mulţi ani, fără servici, ca orice azilant.

Dar cazul meu a fost un pic diferit.

Am avut noroc.

Cunoștințele mele au grăbit
rezolvarea cazului meu prin UNHCR,

și m-au ajutat să plec
în Australia în mai, 2013.

Nu toți solicitanții de azil
au norocul meu.

E foarte greu să trăiești o viață
cu un destin incert, în uitare.

Problema solicitanților
de azil în Australia

a fost politizată în așa măsură
că a pierdut orice semn de omenie.

Solicitanții de azil sunt un stigmat
și prezentați ca atare în societate.

Sper ca povestea mea
și a altora din etnia Hazara

să arunce puţină lumină asupra alor mei,
ca oamenii să înţeleagă

ce suportăm şi cum suferim
în ţările noastre de origine

și de ce ne riscăm viața
ca să cerem azil.

Mulțumesc.

(Aplauze)