Sunt un Hazara, iar patria poporului meu este Afganistan. Ca sute de alți copii Hazara m-am născut în exil. Sistemul actual și persecuțiile neîncetate împotriva etniei Hazara i-au forțat pe părinții mei să părăsească Afganistanul. Această persecuție are o istorie lungă care datează de la sfârșitul anilor 1800, din timpul regimului regelui Abdur Rahman care a ucis 63% din populația Hazara și a construit minarete cu capetele lor. Mulți membrii etniei Hazara au fost vânduți ca sclavi, și mulți alții au fugit în țările vecine Iran și Pakistan. Părinții mei au fugit de asemenea în Pakistan și s-au stabilit în Quetta, unde m-am născut. După atacurile din 11 septembrie asupra turnurilor gemene am avut ocazia să merg în Afganistan pentru prima dată, cu jurnaliștii străini. Aveam doar 18 ani şi obținusem un loc de muncă ca interpret. După 4 ani, am simțit că situația era destul de sigură ca să mă mut în Afganistan definitiv și am început să lucrez acolo ca fotograf de documentare publicând multe istorii. Unul dintre cele mai importante documentare pe care le-am făcut a fost cel despre tinerii dansatori afgani. E o poveste tragică despre o tradiție teribilă, despre băieții tineri care dansează pentru dictatorii militari și alți bărbați influenți din societate. Acești copii sunt adeseori răpiți sau cumpărați de la părinții lor săraci, și înrobiți ca lucrători sexuali. Acesta e Shukur. A fost răpit în Kabul de un dictator militar, mutat în altă provincie, și forțat să fie sclavul său sexual și al prieteniilor săi. Când s-a publicat această poveste în Washington Post, am început să primesc amenințări cu moartea și a trebuit să părăsesc Afganistanul, ca şi părinții mei. M-am întors înapoi la Quetta împreună cu familia. Situația din Quetta se schimbase dramatic de când am plecat în 2005. Fostul refugiu pentru etnia Hazara devenise cel mai periculos oraș din Pakistan. Hazarii sunt obligați să locuiască în două zone restrânse și sunt marginalizați și pedepsiți social și educativ. Acesta e Nadir. Îl cunosc din copilărie. A fost rănit într-o ambuscadă teroristă asupra camionului său în Quetta. A murit din cauza rănilor. În jur de 1.600 de membri ai etniei au murit în diferite atacuri, iar în jur de 3.000 au fost răniți şi dintre ei, mulţi au rămas cu handicapuri permanente. Atacurile împotriva comunității Hazara se înteţeau, aşa că mulţi doreau să plece. După Afganistan, Iran și Pakistan, Australia adăpostește cea de-a patra și cea mai mare populație Hazara din lume. Când ne-am hotărât să părăsim Pakistanul, Australia părea cea mai potrivită alegere. Financiar, doar unul din noi putea pleca, iar alesul am fost eu, cu speranța că dacă ajung în siguranță la destinație aș putea lucra ca să-mi aduc familia. Toți ştiam riscurile, cât de înfricoșătoare era călătoria, și că mulți i-au pierdut pe cei dragi în largul mării. A fost o decizie disperată să lăsăm totul în urmă. Nimeni nu ia uşor aşa o decizie. Dacă aș fi putut să iau un avion până în Australia, ar fi durat mai puțin de 24 de ore. Dar era imposibil să obțin viza. Călătoria mea a fost mult mai lungă mult mai complicată și cu siguranță mult mai periculoasă. Am mers cu avionul până în Thailanda, apoi cu mașina și barca până în Malaezia și Indonezia. A trebuit să-i plătesc mereu pe traficanții de persoane și am petrecut mult timp ascuns de teama de a nu fi prins. În Indonezia, m-am alăturat unui grup de 7, care au cerut azil. Dormeam toţi în aceeași cameră, într-un oraș de la periferia Jakartei, numit Bogor. După o săptămână în Bogor 3 din colegii mei de cameră s-au aventurat să plece și am aflat, două zile mai târziu, că o navă s-a scufundat pe drum spre insula Crăciunului. Am aflat că 3 dintre ei: Nowruz, Jaffar și Shabbir fuseseră printre naufragiați. Doar Jaffar a fost salvat, de Shabbir și de Nawroz nu s-a mai auzit niciodată. Asta m-a pus pe gânduri: luasem hotărârea corectă? Nu-mi rămânea decât să continui. După câteva săptămâni, ne-a sunat traficantul de persoane să ne anunţe că nava era gata de plecare. Am ajuns noaptea la nava principală cu o barcă cu motor veche, un vas de pescuit deja supraîncărcat. Eram în total 93, toţi băgaţi sub punte. Nimeni nu avea voie sus pe punte. Plătisem 6000 de dolari fiecare doar pentru traseul ăsta pe mare. Prima noapte și prima zi au trecut fără probleme, dar în a doua noapte s-a schimbat vremea. Barca de lemn gemea sub valurile care o zdruncinau din plin iar oamenii de sub punte plângeau, se rugau și se gândeau la cei dragi. Țipam cu toții. A fost un moment îngrozitor. Era ca o scenă a judecății de apoi ca în filmele de la Hollywood unde totul se face zob și vine sfârșitul lumii. Nouă ni s-a întâmplat cu-adevărat. Pierdusem orice speranță. Barca noastră plutea pe apă ca o cutie de chibrituri, fără control. Valurile erau mult mai înalte decât ea iar apa intra înăuntru mai rapid decât puteam s-o pompăm afară. Pierdusem orice speranță. Credeam că totul s-a terminat. Ne vedeam moartea cu ochii, iar eu făceam poze. Căpitanul a spus că nu vom scăpa cu viață și că trebuie să ne întoarcem. Am urcat pe punte ca să aprindem și să stingem torțe ca să atragem atenția bărcilor în trecere. Încercam să atragem atenția fluturând vestele de salvare și fluierând. Am ajuns până la urmă lângă o insuliță. Barca s-a izbit de stânci şi când am căzut în apă mi-am distrus aparatul foto și tot ce aveam în el. Din fericire, cardul de memorie a rămas intact. Era o pădure deasă. Ne-am separat în câteva grupuri în timp ce discutam ce să facem. Toți eram speriați și confuzi. După o noapte pe plajă am descoperit un debarcader și niște nuci de cocos. Semnalizasem unei bărci din apropiere care ne-a predat imediat poliției indoneziene. În centrul de detenție din Serang am fost percheziționați pe ascuns de un ofițer de la imigrare care mi-a luat mobilul, cei 3.000 de dolari în numerar și chiar și pantofii ca să nu fugim. Monitorizam gardienii și toate mișcările lor iar în jurul orei 4 dimineața când s-au așezat în jurul unui foc, am scos două foi de sticlă din fereastra care dădea afară și am ieșit pe acolo. Ne-am urcat în copacul de lîngă zidul exterior acoperit cu cioburi de sticlă. Am folosit o pernă și ne-am înfășurat brațele cu lenjeria de pat ca să escaladăm zidul. Am fugit desculți. Eram liber, cu un viitor incert, fără bani. Tot ce aveam era cardul de memorie cu pozele și înregistrările făcute. Când documentarul meu s-a difuzat pe SBS Dateline mulți prieteni, aflînd despre situație, au încercat să mă ajute. Nu m-au lăsat să iau altă barcă și să-mi risc viața din nou. M-am decis să rămân în Indonezia cât să-mi rezolv situaţia prin UNHCR, dar mi-era frică să nu rămân acolo mulţi ani, fără servici, ca orice azilant. Dar cazul meu a fost un pic diferit. Am avut noroc. Cunoștințele mele au grăbit rezolvarea cazului meu prin UNHCR, și m-au ajutat să plec în Australia în mai, 2013. Nu toți solicitanții de azil au norocul meu. E foarte greu să trăiești o viață cu un destin incert, în uitare. Problema solicitanților de azil în Australia a fost politizată în așa măsură că a pierdut orice semn de omenie. Solicitanții de azil sunt un stigmat și prezentați ca atare în societate. Sper ca povestea mea și a altora din etnia Hazara să arunce puţină lumină asupra alor mei, ca oamenii să înţeleagă ce suportăm şi cum suferim în ţările noastre de origine și de ce ne riscăm viața ca să cerem azil. Mulțumesc. (Aplauze)