Ce duce la o viață bună? Învățăminte trase din cel mai îndelungat studiu despre fericire

Ce ne menține fericiți și sănătoși pe măsură ce înaintăm în vârstă? Dacă crezi că e vorba de faimă și bani, nu ești singurul, dar psihiatrul Robert Waldinger consideră că te înșeli. Ca director al unui studiu întins pe o perioadă de 75 de ani, despre dezvoltarea adulților, Waldinger are acces fără precedent la informații referitoare la fericirea reală și la satisfacție. În acest discurs el ne prezintă trei învățăminte importante, reieșite din acest studiu, precum și sfaturi vechi de când lumea despre cum să-ți clădești o viață împlinită și îndelungată.

Ce ne menține sănătoși și fericiți
pe parcursul vieții?

Dacă ar fi să investești acum
în cea mai bună versiune a ta viitoare,

în ce ți-ai investi timpul și energia?

Un sondaj recent a întrebat
persoane de 25–35 de ani

care sunt țelurile lor
cele mai importante în viață.

Peste 80% au spus că un scop major

e să se îmbogățească.

Alți 50% din aceiași tineri adulți

au spus că un alt scop major în viață
e să devină celebri.

(Râsete)

Ni se spune constant
să ne aplecăm asupra muncii,

să ne străduim și să realizăm mai mult.

Ni se dă impresia că asta trebuie
să urmărim pentru o viață bună.

Imagini ale unor vieți întregi,

cu alegerile făcute și cu rezultatele lor,

astfel de imagini
sunt aproape imposibil de găsit.

Majoritatea lucrurilor
pe care le știm despre viață

le aflăm cerându-le oamenii
să-și amintească trecutul.

Și știm bine că trecutul
nu se vede deloc clar.

Uităm enorm din ce ni se întâmplă
pe parcursul vieții

și uneori memoria e de-a dreptul creativă.

Dar ce-ar fi
dacă am putea vedea vieți întregi

desfășurându-se
de-a lungul timpului?

Dacă am putea studia oamenii

de la vremea adolescenței
până la bătrânețe,

să vedem ce îi menține
fericiți și sănătoși?

Am făcut asta.

Studiul Harvard al dezvoltării adulților

ar putea fi cel mai lung studiu
efectuat vreodată despre viața adulților.

Timp de 75 de ani, am urmărit viețile

a 724 de bărbați,

An după an i-am întrebat despre munca lor,
despre viața de acasă, despre sănătate,

și desigur i-am întrebat pe parcurs

fără să știm
cum avea să li se desfășoare viața.

Studii ca acesta sunt extrem de rare.

Aproape toate proiectele de acest fel
se destramă într-un deceniu,

deoarece prea mulți oameni
se retrag din studiu,

sau se termină fondurile
alocate cercetării,

sau cercetătorii pierd interesul, sau mor,

și nimeni nu preia ștafeta.

Dar printr-o combinație între noroc

și tenacitatea câtorva
generații de cercetători,

acest studiu a supraviețuit.

Cam 60 din cei 724 de bărbați
de la început sunt încă în viață,

încă participă la studiu,
majoritatea având peste 90 de ani.

Iar acum începem să studiem

cei peste 2000 de copii
ai acestor bărbați.

Eu sunt al patrulea director al studiului.

Începând din 1938, am urmărit viețile
a două grupuri de bărbați.

Primul grup a început când erau
studenți în anul doi la Harvard.

Toți au absolvit în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial

și apoi majoritatea s-au dus la război.

Al doilea grup pe care l-am urmărit

a fost un grup de băieți din cartierele
cele mai sărace din Boston,

care fuseseră aleși special pentru studiu

pentru că făceau parte din familiile
cele mai problematice și dezavantajate

din Bostonul anilor 1930.

Majoritatea locuiau înghesuiți,
mulți fără apă curentă, rece sau caldă.

Când au intrat în studiu,

toți acești adolescenți
au fost intervievați și examinați medical.

Am fost la ei acasă
și le-am intervievat părinții.

Apoi adolescenții au crescut
și au devenit adulți,

ducând tot felul de vieți.

Au devenit muncitori în fabrică,
avocați, zidari, doctori,

unul – președinte al Statelor Unite.

Unii au devenit alcoolici,
câțiva au făcut schizofrenie.

Unii au urcat pe scara socială
de jos până sus de tot,

iar alții au parcurs drumul
în direcție opusă.

Fondatorii acestui studiu

nu și-ar fi imaginat
nici în cele mai îndrăznețe vise

că eu voi sta azi aici, după 75 de ani,

spunându-vă că studiul continuă și acum.

La fiecare doi ani, cercetătorii noștri
răbdători și pasionați,

îi sună pe subiecți,
întrebându-i dacă le pot trimite

încă un set de întrebări
despre viețile lor.

Mulți dintre cei din Boston ne întreabă:

„De ce tot vreți să mă studiați?
Viața mea nu e atât de interesantă.”

Cei de la Harvard nu pun
niciodată întrebarea asta.

(Râsete)

Pentru o imagine cât mai clară
despre viața lor,

nu le trimitem doar chestionare.

Îi intervievăm în casa lor,

obținem fișele medicale
de la doctorii lor,

le luăm sânge, le scanăm creierele,
vorbim cu copiii lor.

Îi filmăm vorbind cu nevestele lor
despre grijile lor cele mai mari.

Când, acum vreun deceniu,
am întrebat în sfârșit soțiile

dacă vor să participe și ele la studiu,

multe femei au spus:
„Era și timpul.”

(Râsete)

Deci ce am învățat?

Ce învățături reies

din zecile de mii de pagini de informații

pe care le-am produs despre aceste vieți?

Învățămintele nu-s despre bogăție,
faimă sau muncă din greu.

Cel mai clar mesaj al acestui studiu,
lung de 75 de ani, este acesta:

relațiile bune ne mențin mai fericiți
și mai sănătoși.

Punct.

Am învățat trei mari lecții
despre relații.

Prima e că legăturile sociale
ne fac bine și că singurătatea ucide.

Se pare că oamenii
cu legături sociale mai bune

cu familia, prietenii, comunitatea,

sunt mai fericiți, mai sănătoși
și trăiesc mai mult

decât cei cu legături mai slabe.

Experiența singurătății
se pare că e toxică.

Oamenii ce sunt mai izolați
decât vor să fie de ceilalți

găsesc că sunt mai puțin fericiți,

sănătatea lor decade mai devreme
la mijlocul vieții,

capacitatea cerebrală le scade mai curând

și trăiesc vieți mai scurte
decât oamenii ce nu sunt singuri.

Trist e că, în orice moment,

mai mult de 1 din 5 americani
spun că se simt singuri.

Știm că poți fi singur într-o mulțime
și că poți fi singur într-o căsnicie.

Așa că doua mare lecție învățată

e că nu contează doar numărul de prieteni

sau dacă ești sau nu
într-o relație stabilă,

ce contează e calitatea
relațiilor tale apropiate.

A trăi în conflict
e foarte dăunător sănătății noastre.

Căsniciile cu conflicte mari, de exemplu,
fără prea multă afecțiune,

se dovedesc a dăuna mult sănătății,
mai mult chiar decât divorțul.

A trăi în relații bune și calde
este protectiv.

Odată ce i-am urmărit pe
bărbații noștri până la 80 de ani,

am vrut ca, privind înapoi
la vârsta mijlocie,

să vedem dacă am putea prezice

cine avea să ajungă un octogenar
fericit și sănătos, și cine nu.

Analizând tot ce știam
despre ei la 50 de ani,

nu nivelul colesterolului e acela
care a prezis cum urmau să îmbătrânească.

E nivelul de mulțumire în relațiile lor.

Oamenii cei mai satisfăcuți
cu relațiile lor la vârsta de 50 de ani,

au fost cei mai sănătoși
la vârsta de 80 de ani.

Relațiile bune și apropiate
par să ne protejeze

de unele dintre greutățile bătrâneții.

Cele mai fericite cupluri
– atât bărbații cât și femeile –

au declarat la 80–90 de ani

că în zilele în care durerile fizice
erau mai mari,

dispoziția lor rămânea la fel de bună.

Însă cei aflați în relații nefericite,

în zilele în care aveau
dureri fizice mai mari,

ele erau amplificate
de suferința emoțională.

A treia mare lecție
despre relații și sănătatea noastră

e că relațiile bune nu ne protejează
doar corpul, ne protejează și creierul.

Găsim că faptul de a te afla
într-o relație unită și stabilă

cu cineva, la 80–90 de ani,
îți oferă protecție.

Oamenii în astfel de relații,

care simt că se pot baza cu adevărat
pe celălalt la nevoie,

au memoria bună un timp mai îndelungat.

Oamenii aflați în relații în care simt
că nu pot conta pe celălalt,

aceia vor resimți mai devreme
un declin al memoriei.

Iar relațiile bune
nu trebuie să fie mereu calme.

Unele cupluri octogenare
se pot ciondăni cât e ziua de lungă.

Dar câtă vreme simt că pot se pot baza
cu adevărat pe celălalt la greu

acele certuri nu le afectează memoria.

Dar acest mesaj,

că relațiile bune și apropiate sunt bune
pentru sănătatea și bunăstarea noastră,

asta e înțelepciune veche de când lumea.

De ce e atât de greu de înțeles
și atât de ușor de ignorat?

Ei bine, suntem oameni.

Ce ne-ar plăcea cu adevărat
e un truc rapid,

un hap care să ne facă viața mai bună
și s-o mențină așa.

Relațiile sunt încurcate, sunt complicate,

și efortul de a te îngriji
de rude și de prieteni

nu e atrăgător sau fascinant.

Și apoi durează toată viața,
nu se termină niciodată.

Cei din studiul nostru de 75 de ani
care au fost cei mai fericiți la pensie

au fost cei ce s-au străduit activ
să înlocuiască colegii de serviciu

cu noi parteneri de distracție.

Ca și tinerii din sondajul acela recent,

mulți dintre bărbații noștri, în timp ce
porneau la drum ca tineri adulți,

chiar credeau că faima și bogăția
și marile realizări

sunt ce trebuie să obțină
pentru o viață bună.

Dar în acești 75 de ani,
studiul nostru a demonstrat repetat

că persoanele care au ajuns cel mai bine
sunt cele care au prețuit relațiile

cu familia, cu prietenii, cu comunitatea.

Dar voi?

Să zicem că aveți 25, sau 40,
sau 60 de ani.

Ce înseamnă să prețuiești relațiile?

Ei bine, posibilitățile
sunt practic nelimitate.

Ar putea fi ceva simplu, de exemplu
în loc de televizor să stai cu cineva,

sau să reînvigorezi o relație amorțită
făcând ceva nou împreună,

plimbări lungi sau ieșiri la întâlnire,

sau luând legătura cu ruda aceea
cu care n-ai mai vorbit de ani întregi,

pentru că prea obișnuitele
învrăjbiri familiale

au un efect groaznic
asupra celor care stau supărați.

Aș dori să închei
cu un citat de-al lui Mark Twain.

Acum mai bine de un secol

își privea viața retrospectiv

și iată ce a scris:

„Nu e timp – atât de scurtă e viața –

pentru ciorovăieli, scuze,
ranchiune, reproșuri.

E timp doar pentru iubire,

și nici pentru ea nu e decât o clipă,
ca să spun așa.”

Viața bună se construiește
cu relații bune.

Mulțumesc.