Înţelegerea diferenţelor culturale prin trei cuvinte: Elisa Hörhager la TEDxStrasbourgUniversité

Elisa, licenţiată în ştiinţe politice şi pasionată de cultura chineză, vorbeşte despre diferenţele culturale şi căutarea propriei identităţi, din perspectiva unei vieţi într-o altă ţară, a străinului, referindu-se în mod special la câteva caractere chinezeşti.

Bună tuturor!

Fiți atenți, vă voi vorbi despre chineză.

Poate fi complicat pe alocuri, dar...

Vom căuta împreună
elementele culturale dintr-o limbă.

Cred că astfel putem depăşi limitele
impuse de diferenţele dintre culturi.

Am ales limba chineză pentru că o studiez.

Când ne gândim la caracterele chinezeşti

ne gândim la imagini simple,
reprezentând lucrul semnificat,

dat fiind că limba chineză
nu are alfabet fonetic.

Dacă priviţi această ideogramă,
puteţi încerca să îi ghiciţi înţelesul.

Cine s-a gândit la „apă" a avut dreptate.

Ideograma pentru „apă"
e un desen ce reprezintă apa.

Însă sunt multe caractere chinezeşti

care au un înţeles
mult mai profund şi mai poetic,

dat de contextul cultural-istoric
în care au apărut.

De pildă, aveţi aici cuvântul „xiang",
care înseamnă „a-ţi fi dor de cineva".

E compus din trei caractere diferite.

Cel de jos înseamnă „inimă".
Normal, doar vorbim despre dor.

În stânga, sus, avem „copac",
iar în dreapta, „ochi".

Ciudat, de „copac" şi „ochi",

lemnul şi văzul, într-un cuvânt
care desemnează dorul de cineva ?

Pentru a afla, ne întoarcem
cu circa 3.000 de ani în urmă

şi deschidem o carte vizionară
a chinezilor, „I Jing"

sau „Cartea schimbărilor".

Sunt sigură că mulţi aţi auzit de ea.

În ea găsim o propoziţie simplă
în care apar ambele cuvinte menţionate.

Sună cam aşa:
„Pe pământ vedem îndeobşte copaci."

E o propoziţie banală.

Însă datorită ei,
cele două caractere s-au combinat

în diverse cuvinte chinezeşti,
însemnând „a vedea".

Pornind de la asta,

haideţi să descoperim povestea
acestui caracter.

În inima mea e o persoană.
Îmi e dor de ea.

Mă duc la fereastră şi mă uit afară,
sperând să văd acea persoană,

dar nu văd decât copaci.

Înainte să trec la următorul caracter,
vreau să vă vorbesc despre memorie.

Memoria joacă un rol important
în relaţie cu gândirea şi cu limbajul.

Pe când studiam intensiv chineza,
am observat

cum memoria mea suferea schimbări.

Atunci am dezvoltat memoria fotografică.

Adică atunci când îmi aminteam cuvinte,
vedeam cum arătau pe pagină.

Înainte nu puteam face asta.

Apoi, am început să visez în chineză,

cam la un an după ce m-am apucat
s-o învăţ şi m-am mutat în China.

Visele mele au căpătat o altă compoziţie,

care genera
senzaţii şi imagini diferite.

Sunt doar câteva exemple

ale procesului neurologic şi psihologic

ce are loc în creierul nostru
atunci când învăţăm o nouă limbă.

S-au făcut multe studii ştiinţifice
în acest sens,

concluzia fiind aceea că limba e
fundamentul memoriei noastre.

Astfel, învăţând o limbă nouă,

învăţăm şi un mod nou de memorare

şi dezvoltăm o nouă perspectivă
asupra a ceea ce reţinem.

Următorul caracter despre care voi vorbi

se referă la individualitate,
fiindcă înseamnă „eu".

Înainte de a vi-l explica,
vreau să vă întreb ceva.

De ce China,

de ce oamenii de ştiinţă,
cercetătorii şi artiştii chinezi,

au luat atât de puţine
premii Nobel ?

Chinei i-a revenit
un număr infim de premii Nobel,

raportat la populaţia avută.

Practic, le numeri pe degete.

Care să fie motivul ?
Nu e o ţară inovatoare ?

Exclus! Motivul e altul.

Iată un exemplu: în anii '60,

cercetătorii chinezi au găsit un nou mod
de a produce insulină sintetică

şi trebuiau să fie nominalizaţi
pentru premiul Nobel.

Comisia pentru decernarea premiului
a cerut institutului chinez în cauză

să îi trimită numele cercetătorilor
care au făcut descoperirea.

A primit o listă cu 230 de nume.

Era trecut tot personalul
institutului de cercetări,

de la director până la femeia de serviciu.

Astfel, nu au mai fost nominalizaţi
şi au pierdut premiul.

Iată o perspectivă diferită
asupra reuşitei individuale

şi felului în care efortul personal
contribuie la succesul grupului.

În prezent, întâlnim asta în politică,
atunci când se face apel la armonie,

sau în lumea ştiinţei,

unde e dificil să atribui
drepturile de proprietate intelectuală,

aşa cum se întâmplă în China.

În esenţă, ideograma reflectă
toate ideile astea.

E compusă din două caractere.

În stânga e o mână
care vrea să apuce ceva,

iar în dreapta, nu ştiu
dacă vă daţi seama, e un topor.

Toporul poate fi o armă,
dar şi un instrument, o unealtă.

Interpretarea mea e
aceea că individul, „eu",

se defineşte
prin contribuţia adusă grupului,

prin munca pentru grup
sau prin protejarea grupului.

Pentru a explica spiritul comunitar,
fac apel la un alt exemplu,

şi anume luarea mesei.

Putem vorbi până la cină despre mâncare,
căci e importantă pentru asiatici,

dar vă voi da un exemplu simplu:
nimeni nu mănâncă singur în China.

Dacă stăm să ne gândim,
noi facem asta destul de des.

Un sendviş pe fugă, o gustare,
mâncăm de unii singuri.

În China, există o zicală,

„吃獨食",

care, cuvânt cu cuvânt,
înseamnă „a mânca singur".

Însă dacă spui asta despre o persoană,

dacă zici „Cutare mănâncă singur",

spui că persoana aceea e foarte egoistă
şi se gândeşte numai la ea.

Dacă vă gândiţi la asta vă daţi seama
că mâncatul împreună e o responsabilitate,

că exprimă grija pentru ceilalţi,
fiind şi o premisă a plăcerilor culinare:

ca să te bucuri de mâncare,
trebuie să iei masa cu cineva.

De asta majoritatea meselor chinezeşti
au formă rotundă.

Chiar şi achitarea mesei la restaurant,
când e servită în grup,

se face de o singură persoană
pentru toată lumea.

Regula e că data viitoare
altcineva va plăti pentru toţi.

Poate vi se pare banal, dar asta
defineşte relaţia mea cu grupul,

presupunând o continuitate,
conferind stabilitate şi sustenabilitate

relaţiei pe care o am cu grupul respectiv.

Am ajuns şi la al treilea caracter
despre care vreau să vă vorbesc,

şi anume „iubire",
care înglobează toate sentimentele.

Ştim că iubirea e universală,
că se poate recunoaşte oriunde

şi că are puterea
de a depăşi orice obstacol.

Însă dacă ne gândim
cum e trăită şi percepută iubirea

de indivizi în diferite culturi,

e o diferenţă majoră
faţă de cum o înţelegem noi.

În Occident, 83% dintre americani cred

că iubirea adevărată e posibilă
şi fără a fi împlinită în plan fizic.

Totuşi, numai 34% dintre francezi
sunt de acord cu asta.

În Franţa, cuvintele romantice, limbajul,
literatura contează foarte mult în iubire.

Revenind la China, aş spune
că lucrurile sunt la polul opus.

Acolo, multe cupluri,
chiar şi cele căsătorite,

nu şi-au spus niciodată
cuvintele magice „Te iubesc."

Dacă privim caracterul ăsta...

Apropo, dacă eşti prea romantic,
eşti considerat fals, în China.

Ţineţi minte, s-ar putea să vă fie util.

Revenind la caracterul nostru...

Aţi văzut alte două anterior.

Sus, avem reprezentată o mână,
deasupra unui acoperiş.

Sub acoperiş, e un caracter
pe care-l recunoaştem.

Apare din nou inima.

Sub inimă e semnul grafic
pentru „prietenie",

alcătuit din două mâini una într-alta.

Dacă abordăm caracterul cu seriozitate,

deducem că pentru chinezi
conceptul iubirii,

înglobat în acest cuvânt,

înseamnă sentimentul
de a trăi împreună ca o familie,

ce devine tot mai valoros
cu trecerea timpului.

E relevant, fiindcă noi ne gândim
la iubirea romantică în termeni opuşi,

ca fiind ceva special doar la început.

De asta, cuplurile tinere din China

vor să se căsătorească la scurt timp
după cei doi s-au cunoscut,

chiar în decurs de două-trei luni
de la prima întâlnire.

Un cuplu de chinezi nu va împărţi
nota de plată niciodată,

fiecare plătindu-şi propria consumaţie.

Fiindcă deja asociază conceptul de iubire
cu cel al uniunii familiale.

Înainte să închei,
voi vorbi despre certuri,

fiindcă cearta ocupă un loc important
în plan emoţional.

Ei bine, există un mod aproape...

Multe cupluri chineze au
un mod aparte de a se certa,

numit „几天不说话",
care înseamnă „a nu vorbi zile întregi".

Adică a nu-i vorbi partenerului.
Altfel spus, tăcerea ca pedeapsă.

Am văzut asta la un cuplu
de vârstă mijlocie.

Cei doi nu şi-au mai vorbit după o ceartă,
timp de şapte zile.

Timp de şapte zile, au pregătit împreună
masa pentru copii

şi au făcut totul ca de obicei,
însă fără să-şi vorbească.

După şapte zile,
brusc şi-au vorbit din nou,

ca şi cum nimic nu se întâmplase

şi n-au mai adus vorba
despre ceartă sau despre trecut.

Fenomenul pe care vi l-am descris

demonstrează că, de fapt,
cuvintele şi limba

ne influenţează emoţiile.

Cuvintele sunt la fel de importante
ca şi obiectele,

au la fel de multă însemnătate
şi greutate pentru ceilalţi.

Trebuie să avem aceeaşi grijă
când folosim cuvinte

ca atunci când folosim
obiecte materiale.

Pentru final, am ales această imagine.

E o pictogramă din ideograma chineză
care însemnă „tu".

E doar o parte a cuvântului.

Ca să o descifrăm,
facem apel la imaginaţie.

Sunt nişte iţe pe un război de ţesut,
care se întreţes alcătuind un model.

Eu văd imaginea asta ca pe un simbol
al personalităţii noastre,

alcătuită din nenumărate iţe diferite,
ţesute pentru a forma un model anume,

după cum a crescut fiecare
în familia şi cultura cărora le aparţinem.

În esenţă, a învăţa o limbă străină
îţi dă şansa de a descâlci iţele

şi de a le întreţese din nou,
formând propriul model, nou şi autentic.

Ce trebuie să reţinem e
că dacă înveţi o limbă străină,

nu doar câştigi
încă o competenţă profesională,

ci îţi oferi şansa de a te schimba.

Eu, de exemplu,
sunt de origine germano-americană

şi trăiesc în Franţa şi în China.

Când trec de la o limbă la alta,
de la un loc la altul,

scot la iveală o nouă latură
a personalităţii mele.

Contactul cu o altă cultură,
învăţarea unei limbi străine

sunt prilej pentru schimbare.

Vreau să ştiţi că,
dacă învăţaţi o limbă exotică,

asta poate fi calea

către un mod nou de a visa,
mânca şi iubi.

Vă mulţumesc!

(Aplauze)