Edith Widder: Cum am găsit calmarul gigant

Oamenii au căutat mult timp calmarul gigant (Architeuthis), începând cu primele poze făcute sub apă. Dar obscurul prădător de adâncime nu a putut fi niciodată filmat. Oceanografa și inventatoarea Edith Widder prezintă ideile-cheie și munca de echipă care au dus la capturarea pe peliculă a calmarului pentru prima dată.

Kraken. O bestie atât de înfiorătoare,

încât se spune că înghițea oameni, vase, balene;

atât de mare încât putea fi confundată cu o insulă.

Pentru a evalua calitatea unor astfel de povești,

e bine să ne amintim că bătrânii marinari

vedeau o singură diferență între
un basm și o poveste marinărească:

basmul începe cu „A fost odată”,

iar povestea marinărească cu
„Asta-i pe bune”.

Fiecare pește scăpat

crește în dimensiuni cu fiecare repovestire.

Totuși, există uriași în ocean

și acum avem dovezi video,

așa cum, fără-îndoială, știu cei care au văzut
documentarul de pe Discovery.

Am fost unul dintre cei trei cercetători
care au participat la această expediție

vara trecută, în Japonia.

Eu sunt cea scundă.

Ceilalţi doi sunt dr. Tsunemi Kubodera şi dr. Steve O'Shea.

Participarea mea la acest eveniment istoric

o datorez lui TED.

În 2010, a avut loc un eveniment TED
numit Misiunea Albastră,

ținut la bordul Lindblad Explorer, în Galapagos,

parte a dorinței de la TED a Sylviei Earle.

Am vorbit despre o nouă metodă
de a explora oceanul,

care își propunea să atragă animalele,
nu să le sperie.

A fost invitat și Mike deGruy

și a vorbit cu pasiune despre iubirea lui față de ocean.

De asemenea, m-a încurajat să-mi aplic abordarea

într-un domeniu în care era implicat de multă vreme,

vânătoarea de calmari giganți.

Mike m-a invitat la conferința despre despre calmari,

o adunare de experți în domeniu, la Discovery,

în vara aceea, în timpul Săptămânii rechinilor.
(Râsete)

Am ținut un discurs despre observația discretă

și ademenirea optică a calmarului de apă adâncă,

în care am evidențiat importanța

platformelor silențioase, discrete, în explorare.

Asta a rezultat din sutele de scufundări
pe care le-am făcut

momind în întuneric,

folosind aceste platforme.

Am avut impresia că am văzut mai multe animale

lucrând de pe submersibil,

decât atunci când mă foloseam
de vehiculele teleghidate.

Dar asta poate pentru că submersibilul
are un câmp vizual mai mare.

Dar de asemenea, am avut impresia
că am văzut mai multe animale

când lucram cu Tiburon, nu cu Ventana,

două vehicule cu același câmp vizual,

dar cu sisteme de propulsie diferite.

Așa că am bănuit că ar putea fi legat
de zgomotul pe care îl fac acestea.
.

Așa că am montat un hidrofon pe fundul oceanului

și am făcut incursiuni identice
ca viteză și distanță,

înregistrând sunetele care se făceau.

Johnson Sea-Link – (Bâzâit) –

pe care probabil de-abia îl auziți acum,

are propulsoare electrice – extrem de silențios.

Tiburon are și el propulsoare electrice.

Silențios și el, dar ceva mai zgomotos.
(Bâzâit mai puternic)

Dar acum ROV-urile care ajung
la mari adâncimi,

sunt hidraulice și sună ca Ventana.
(Bâzâit puternic)

Cred că acest zgomot a speriat multe animale.

Pentru vânătoarea de calmar,

am propus folosirea unei momeli optice

atașate de o platformă cu aparat de filmare,

fără propulsoare, fără motoare,

doar o cameră de filmat pe baterii.

Lumina ei era roșie,

invizibilă pentru majoritatea
animalelor de mare adâncime

adaptate să vadă în principal albastrul.

Aceasta e vizibilă pentru noi,

dar în adâncuri e ca pentru noi infraroșul.

Această platformă de filmare,
pe care am denumit-o Meduza,

putea fi aruncată peste bord,

legată de o baliză cu o funie
de peste 650 de metri.

Plutea pasivă, purtată de curenți

și singura lumină vizibilă pentru animalele din adâncuri

era cea albastră, momeala optică,

pe care o numim meduza electronică sau e-jelly,

pentru că a fost proiectată

să imite bioluminiscența

meduzei Atolla, foarte răspândită în adâncuri.

Corola luminoasă produsă de Atolla

e cunoscută ca sistem
de semnalizare a pericolului,

fiind o formă de apărare.

Meduza electronică
a funcționat ca momeală

nu pentru că gigantul calmar consumă meduze,

ci pentru că meduza recurge la această iluminare

când este prinsă de un prădător

și singura sa șansă de a scăpa

e atragerea unui prădător mai mare

care să-i atace atacatorul,

oferindu-i astfel șansa de a fugi.

E un strigăt de ajutor, o ultimă încercare de a scăpa,

o formă de apărare des întâlnită în adâncuri.

Abordarea a funcționat.

În timp ce toate expedițiile anterioare au eșuat

în înregistrarea unei singure imagini a gigantului,

noi am reușit să-l prindem de șase ori,
prima filmare declanșând un entuziasm sălbatic.

Edith Widder (în video): „Doamne!
Glumiți?” Alți cercetători: „Ohoho! E acolo.”

EW: Parcă făcea mișto de noi
cu un fel de dans al evantaiului –

mă vedeți, nu mă vedeți –

și am prins patru astfel de apariții.

Apoi, la a cincea, a venit și ne-a încântat cu totul.

(Muzică) Narator: (Vorbește în japoneză)

Cercetători: „Ooo. Zbang! Doamne! Uau!”

(Aplauze)

EW: Tot tacâmul.

M-a încântat în special

modul în care a venit la e-jelly

și a atacat momeala enormă

pe care cred că a confundat-o cu un consumator de e-jelly.

Dar și mai incredibilă a fost secvența

filmată de pe submersibilul Triton.

În documentarul Discovery nu s-a menționat

că acel calmar-momeală folosit de dr. Kubodera,

un calmar spate-de-diamant de un metru,

avea o lumină, o momeală de calmar

de tipul celei folosite de pescarii de adâncime.

Cred că această lumină

a atras calmarul.

Ce vedeți acum

e imaginea de lumină roșie de la camera intensă

și e tot ce vedea dr. Kubodera când a apărut gigantul.

A fost atât de entuziasmat,

încât și-a aprins lanterna pentru că vroia să vadă mai bine.

Gigantul nu a fugit,

așa că a riscat aprinzând luminile albe ale submersibilului,

prezentând astfel o creatură legendară,

de istorie încețoșată, într-un video de bună calitate.

A fost absolut uluitor.

Cu tentaculele întregi și întinse la maximum,

animalul ar fi mare

cât o clădire cu două etaje.

Cum a putut trăi ceva atât de mare în ocean

și totuși să rămână nefilmat până acum?

Am explorat doar circa 5% din ocean.

Marile descoperiri ne așteaptă.

Creaturi fantastice reprezentând
milioane de ani de evoluție

și producând posibile substanțe bioactive

ce ne-ar putea aduce beneficii
pe care încă nu ni le putem imagina.

Totuși, pe explorarea oceanelor

cheltuim doar un mic procent

din suma pe care o cheltuim
pe explorarea spațiului cosmic.

Avem nevoie de organizații tip NASA
pentru explorarea oceanelor

pentru că trebuie să cercetăm și să protejăm

sistemele biovitale aici pe Pământ.

Avem nevoie – mulțumesc. (Aplauze)

Explorarea e motorul inovației.

Inovația duce la creștere economică.

Deci, hai să explorăm cu toții,

dar s-o facem într-un mod
care să nu sperie animalele

sau, cum a spus odată Mike deGruy:

„Dacă vrei să fugi în lume

și să vezi ce n-ai mai văzut niciodată,

sau să ai norocul fantastic să vezi
ceva ce nu a mai văzut nimeni,

bagă-te într-un submarin.”

Ar fi trebuit să fie cu noi în această aventură.

Ne este dor de el.

(Aplauze)