Proiectaţi cu orbii în minte

Cum ar fi un oraş proiectat pentru orbi? Chris Downey este un architect care a orbit brusc în 2008; el pune în contrast vlaţa de dinainte în iubitul său San Francisco cu cea de după orbire -- şi arată cum proiectele bine gândite care îi fac viaţa mai uşoară acum ar putea, de fapt, să înbunătăţească viaţa tuturor, a celor cu sau fără vedere.

Aşa, dându-mă jos din autobuz,

m-am îndreptat spre colţ

s-o iau spre vest către o lecţie de braille.

Era în iarna lui 2009,

şi orbisem de aproape un an.

Lucrurile mergeau destul de bine.

Am ajuns cu bine pe partea cealaltă,

m-am întors spre stânga,

am apăsat butonul de avertizare sonoră traversare pietoni

şi am aşteptat.

Când s-a auzit, am pornit

şi am ajuns cu bine pe partea cealaltă.

Păşind pe trotuar,

Am auzit sunetul unui scaun de oţel

alunecând pe pavaj în faţa mea.

Ştiu că e o cafenea pe colţ,

şi că au scaune afară în faţa ei,

aşa că mi-am reglat direcţia spre stânga

ca să ajung mai aproape de stradă.

Între timp, scaunul a alunecat și el.

Mi-am închipuit că am greşit

şi am revenit la dreapta,

iar scaunul a glisat la fel, perfect sincronizat.

Începeam să mă îngrijorez.

Am dat înapoi spre stânga,

şi scaunul la fel,

blocându-mi drumul.

Acum chiar m-am speriat.

Aşa că am strigat,

„Cine dracu e acolo? Ce se întâmplă?

Chiar atunci, în timp ce strigam,

am auzit altceva, un zornăit familiar.

Suna cunoscut,

şi imediat m-am gândit la altă posibilitate,

şi am întins mâna stângă,

iar degetele mi s-au atins de ceva pufos,

și am dat peste o ureche,

urechea unui câine, poate un golden retriever,

Lesa îi fusese legată de scaun

până când stăpânul îşi lua o cafea dinăuntru,

iar câinele tot încerca să mă salute,

poate vroia să fie scărpinat după ureche,

Cine ştie, poate vroia să-şi ofere serviciile.

(Râsete)

Dar această istorioară este, de fapt,

despre temerile şi erorile de interpretare asociate

ideii de a te deplasa prin oraş

fără vedere,

apparent neglijând mediul

şi oamenii din jurul tău.

Daţi-mi voie să revin şi să aranjez decorul puţin.

De Sf. Patrick în 2008,

m-am prezentat la spital pentru o operaţie

de îndepartare a unei tumori pe creier.

Operaţia a reuşit.

Două zile mai târziu, am început să-mi pierd vederea.

În a treia zi o pierdusem cu totul.

Imediat am fost covârşit de un sentiment

de teamă, confuzie şi vulnerabilitate,

pe care oricine l-ar încerca.

Dar având timp să mă opresc şi să mă gândesc,

Am început să înţeleg că, de fapt,

că aveam multe pentru care să fiu recunoscător.

Îndeosebi m-am gândit la tatăl meu,

care murise în urma complicaţiilor

unei operaţii pe creier.

Avea 36 de ani, eu 7 când s-a întâmplat.

Aşa că, deşi aveam toate motivele

să mă tem de ceea ce avea să urmeze,

şi nu aveam idee de ce avea să se întâmple,

traiam.

Fiul meu încă îşi mai avea tatăl.

Şi, în plus, nu eram prima persoană

care îşi pierduse vreodată vederea.

Ştiam că trebuie să existe tot felul de sisteme

şi tehnici şi cursuri de pregătire

ca să trăieşti o viaţă activă, împlinită,

fără vedere.

Când m-au trimis acasă de la spital

peste câteva zile, plecam cu o misiune,

să ies în lume, să primesc cel mai bun training

cât mai rapid şi să trec la refacerea vieţii mele.

În şase luni mă reîntorceam la muncă.

Instruirea mea incepuse.

Am început chiar să merg pe o bicicletă tandem

cu vechii mei tovarăşi de ciclism,

şi făceam naveta la serviciu neînsoţit,

mergând pe jos prin oraş şi luând autobuzul.

Multă muncă şi grea.

Dar ce nu anticipasem

prin acea tranziţie rapidă

a fost experienţa incredibilă a juxtapunerii

experienţei mele de când vedeam cu cea de nevăzător

a aceloraşi locuri şi oameni

într-o perioadă de timp atât de scurtă.

De aici am căpătat multă înţelepciune prin introspecţie

sau extrospecţie cum am numit eu

ceea ce am învăţat de când mi-am pierdut vederea.

Aceste descoperiri variau de la fleacuri

la profund,

de la banal la umoristic.

Ca architect, simpla juxtapunere

a experienţelor mele de văzător şi nevăzător

ale acelorlaşi locuri şi oraşe

într-o perioadă de timp atât de scurtă

mi-a dat tot felul de idei extrospecte minunate

despre oraşul însuşi.

Dintre care lucrul suprem

a fost înţelegerea faptului că, de fapt,

oraşele sunt locuri fantastice pentru orbi.

Şi apoi am mai fost surprins

de predispoziţia oraşului spre blândeţe şi amabilitate

în contrast cu indiferenţa sau mai rău.

Şi apoi am început să-mi dau seama că

se părea că orbii au o influenţă

pozitivă asupra oraşului însuşi.

Asta a fost puţin ciudat pentru mine.

Daţi-mi voie să fac un pas înapoi şi să văd

de ce este oraşul aşa de bun pentru nevăzători.

În instruirea de recuperare după pierderea vederii este inerent

să înveţi să te bazezi pe toate simţurile non-vizuale,

lucruri pe care altfel le-ai ignora poate.

E ca şi cum o întreagă lume nouă de informaţii senzoriale

ţi se deschide.

Am fost realmente şocat de simfonia

sunetelor subtile din jurul meu în oraş

pe care le auzi şi cu care poţi lucra

pentru a înţelege unde te afli,

cum trebuie să te mişti şi unde să mergi.

La fel, doar ţinând bastonul,

poţi simţi diferenţele de textură ale suprafeţei pe care calci

şi, în timp, îţi formezi un model al locului în care te afli

şi al celui încotro te îndrepţi.

Similar, doar faptul că soarele îţi încălzeşte un obraz

sau ca vântul îţi sulfă pe ceafă

îţi dă indicii despre ce poziţie ai

şi cum avansezi printr-o porţiune

şi despre mişcarea ta în timp şi spaţiu.

Dar şi simţul mirosului.

Unele cartiere şi oraşe îşi au mirosul lor,

la fel ca locurile şi lucrurile din jurul tău,

şi dacă ai noroc poţi chiar să-ţi urmezi nasul

până la noua brutărie pe care o căutai.

Toate acestea m-au surprins

pentru că am început să înţeleg

că experienţa mea de nevăzător

era nebănuit de multi-senzorială

față de viața mea pe când vedeam.

M-a mai frapat cât de mult se schimba

oraşul în jurul meu.

Când vezi,

fiecare îşi cam vede de treaba lui,

nu te preocupi de alţii.

Când nu mai vezi

e cu totul altă poveste.

Şi nu ştiu cine urmăreşte pe cine,

dar bănuiesc că multă lume
mă urmăreşte pe mine.

Şi nu sunt paranoic, dar oriunde aş merge,

primesc tot felul de sfaturi:

Du-te aici, mişcă-te încolo, fereşte asta.

Multe din informaţii sunt bune.

Unele sunt utile. Multe cam dimpotrivă.

Trebuie să înţelegi la ce se referă.

Unele sunt greşite și nu ajută.

Dar toate sunt bune în marea schemă a lucrurilor.

Dar odată eram în Oakland,

mergând pe Broadway, când am ajuns la un colț.

Aşteptam un semnal audio de trecere pietoni

şi când s-a declanşat eram pe punctul de a
păşi în stradă

când, dintr-o dată, mâna dreaptă

mi-a fost apucată de un tip,

care mi-a înşfăcat braţul
şi m-a tras pe zebră

trăgându-mă pe partea cealaltă a străzii

şi vorbindu-mi chinezeşte.

(Râsete)

N-aveam cum scăpa
din înşfăcarea acestui om,

dar m-a dus dincolo în siguranţă.

Ce puteam să fac?

Dar credeţi-mă, sunt moduri mai politicoase

de a da ajutor.

Nu ştim că sunteţi acolo

aşa că e mai amabil dacă spui mai întâi „Bună ziua"

„Vreţi să vă ajut?"

Dar când eram În Oakland am fost chiar şocat

de cât s-a schimbat oraşul

când mi-am pierdut vederea.

Îmi plăcea când vedeam. Era ca lumea.

E un oraş chiar frumos.

Dar odată ce mi-am pierdut vederea

şi am mers pe jos pe Broadway,

eram binecuvantat la fiecare colţ de stradă.

„Dumnezeu să te binecuvânteze, omule."

„Doamne ajută, frate."

„Să-ţi ajute Dumnezeu."

Nu primeam aşa ceva când vedeam.

(Râsete)

Şi chiar nevăzător fiind,
nu mi se întâmplă în San Francisco.

Şi ştiu că îi deranjează pe unii din prietenii mei orbi,

nu doar eu observ asta.

Deseori se crede că

asta e o reacție care vine din milă.

Tind să cred că vine din umanitatea noastră împărtăşită.

din sentimentul nostru de comuniune
şi cred că e plăcut.

De fapt, dacă mă simt deprimat,

o iau pe Broadway în centru în Oakland,

fac o plimbare şi mă simt mai bine aşa,

cât ai clipi din ochi.

Dar asta ilustrează şi

cum disabilitatea şi orbirea

traversează cumva categoriile etnice, sociale,

rasiale şi economice.

Disabilitatea e o sursă de şanse egale.

Oricine este binevenit.

De fapt, am auzit spunându-se în comunitatea celor cu disabilităţi

că există de fapt doar două tipuri de oameni:

Cei cu disabilităţi,

şi cei care încă nu şi le-au găsit pe ale lor.

E un mod diferit de a te gândi,

dar cred că e frumos,

pentru că cu siguranţă este mult mai incluziv

decât „noi contra lor”

sau „apţi contra infirmi”,

şi e un mod mult mai onest şi mai respectuos

de a trata fragilitatea vieţii.

Aşa că lecţia mea de luat acasă

este că nu numai oraşul e bun pentru orbi,

ci şi orașul are nevoie de noi.

Şi sunt atât de sigur de asta încât

doresc să vă propun astăzi

ca orbii să fie luaţi în calcul ca locuitorii prototip ai oraşelor

atunci când se imaginează oraşe noi şi minunate

şi nu ca oamenii la care se gândeşte

după ce s-a turnat deja tiparul.

Atunci e prea târziu.

Dacă proiectaţi un oraş având orbii în minte,

veţi avea o reţea bogată de trotuare pe care să se meargă pe jos

cu o densitate mare de opţiuni si alternative

toate disponibile la nivelul străzii.

Dacă proiectaţi un oraş având în vedere orbii,

trotuarele vor fi previzibile şi generoase.

Spaţiul dintre clădiri va fi bine echilibrat

între oameni şi maşini.

De fapt, cine are nevoie de maşini_

dacă ești orb nu conduci. (Râsete)

Nu le place să conduci. (Râsete)

Dacă proiectaţi un oraş cu orbii în minte,

veţi proiecta un oraş cu un transport public

accesibil, bine conectat,

care leagă toate zonele oraşului

şi cele suburbane.

Dacă proiectaţi un oraş cu orbii în minte,

vor fi posturi, multe posturi.

Orbii vor şi ei să lucreze.

Vor să-și câstige existenţa.

Aşa că, proiectând un oraş pentru orbi,

sper că începeţi să înţelegeţi

că de fapt ar fi un oraş mai incluziv,

mai echitabli, mai drept pentru toţi.

Şi pe baza experienţei mele anterioare de văzător

pare a fi un oraş foarte ca lumea,

fie că eşti orb, fie că ai altă disabilitate

sau încă nu ţi-ai găsit-o pe a ta.

Aşa că vă mulţumesc.

(Apauze)