Civilizația pe Lună – și ce înseamnă pentru viața pe Pământ

Am putea vedea în mod realist oameni care încep să lucreze și să trăiască pe Lună în următorul deceniu – și cum o facem contează, spune cercetătoarea de politică spațială Jessy Kate Schingler. În acest discurs fascinant, ea discută problemele critice care apar când considerăm civilizația în spațiul cosmic – precum guvernarea, drepturile de proprietate și managementul de resurse – și ne arată cum Luna poate fi un model pentru a rezolva cele mai mari provocări de pe Pământ.

În acest moment,
se petrec multe lucruri cu Luna.

China și-a anunțat planurile
pentru o stație populată la Polul Sud

până în anul 2030,

iar Statele Unite ale Americii
au un plan oficial

ce urmărește ca un număr mare de oameni

să trăiască și să muncească în spațiu.

Asta va începe cu programul NASA Artemis,

un program internațional care va trimite
prima femeie și următorul bărbat

pe Lună în acest deceniu.

Miliardarii și sectorul privat se implică

în moduri fără precedent.

Sunt peste o sută
de companii de lansare în lume

și aproape o duzină de companii private
de transport pe Lună,

ce pregătesc misiuni robotice
către suprafața lunară.

Avem rachete reutilizabile
pentru prima dată în istoria omenirii.

Asta ne va permite
să dezvoltăm infrastructura

și utilizarea de resurse.

Deși estimările variază,
oamenii de știință cred

că ar putea fi până la un miliard
de tone metrice de gheață pe Lună.

Asta e mai mult decât mărimea lacului Erie

și îndeajuns de multă apă pentru a susține
poate sute de mii de oameni

ce trăiesc și muncesc pe Lună.

Chiar dacă planurile oficiale
evoluează mereu,

există motive reale să credem
că am putea vedea oameni

începând să trăiască
și să muncească pe Lună

în următorul deceniu.

Cu toate acestea, Luna are aproximativ
mărimea continentului Africa

și începem să vedem că resursele cheie

ar putea fi concentrate în zone mici

aproape de poli.

Asta ridică întrebări despre coordonarea
accesului către resursele limitate.

Și sunt întrebări legitime
despre a merge pe Lună:

colonialism, patrimoniu cultural

și reproducerea inegalităților sistematice
ale capitalismului de astăzi.

Și încă un punct...

Nu avem deja destule
provocări mari pe Pământ?

Guvernarea Internetului, pandemii,
terorism și poate cel mai important,

criza climatică
și pierderea biodiversității.

Într-un anumit sens,

ideea de Lună doar ca destinație

întruchipează aceste
calități problematice.

Invocă o atitudine de cucerire

de frontieră,

rachete mari și proiecte costisitoare,

competiție și câștig.

Dar ce e cel mai interesant despre Lună

nu sunt miliardarii cu rachetele lor

sau aceeași luptă învechită dintre state.

De fapt, nu e hardware-ul.

Este software-ul.

Sunt normele, obiceiurile și legile.

Sunt tehnologiile noastre sociale.

Și e oportunitatea să ne actualizăm
instituțiile democratice

și statul de drept,

pentru a răspunde unei noi ere
de schimbări de dimensiuni planetare.

Vă voi spune
cum Luna poate deveni o schiță

pentru rezolvarea unora dintre
cele mai mari provocări de pe Pământ.

Am fost obsedată de acest subiect
de când eram adolescentă.

Am petrecut ultimele două decenii lucrând
la politicile spațiului internațional,

dar și la mici proiecte comunitare
cu design guvernamental ascendent.

Când aveam 17 ani,

am participat la o conferință ONU
despre utilizările pașnice

ale spațiului cosmic, la Viena.

Timp de două săptămâni,
160 de tineri din peste 60 de țări

au fost adunați într-un hotel mare
de lângă clădirea ONU.

Am fost invitați să facem recomandări

statelor membre

despre rolul spațiului
în viitorul umanității.

După conferință,

unii dintre noi am fost atât de inspirați,

încât am decis
să continuăm să locuim împreună.

Să locuiești cu 20 de oameni
ar putea suna nebunesc,

dar, în timp, am reușit să creăm un grup
cu un nivel înalt de încredere,

care ne-a permis să experimentăm
cu aceste tehnologii sociale.

Am dezvoltat sisteme de guvernare
care variau de la a alege un CEO

la folosirea unui proces cu jurați.

Și cu cât am avansat în carierele noastre

și am trecut de la institutele din DC
la a lucra pentru NASA

și la a înființa propriile companii,

aceste experimente ne-au permis să vedem

cum grupuri mici de oameni
ar putea fi un vas Petri

pentru importante întrebări sociale
precum reprezentarea,

sustenabilitatea sau oportunitatea.

Oamenii deseori se referă
la Lună ca la un vas Petri

sau chiar ca fiind o coală albă.

Dar datorită acordurilor legale
care guvernează Luna,

de fapt are ceva foarte important în comun

cu provocările globale de pe Pământ.

Amândouă presupun probleme ce ne cer
să depășim teritoriul și granițele,

însemnând că Luna e mai mult ca un model

decât o coală albă.

Semnat în 1967, Tratatul Spațiului Cosmic
e tratatul definitoriu

ce guvernează activitățile din spațiu,

incluzând și Luna.

Și are două elemente cheie

care schimbă în mod radical baza
pe care legile pot fi construite.

Primul e garantarea accesului liber
la toate zonele unui corp celest.

Iar al doilea e că Luna
și celelalte corpuri celeste

nu pot fi revendicate de un stat.

Asta e o nebunie,

pentru că tot sistemul
internațional pământesc,

ONU,

sistemul de tratate
și acorduri internaționale

este construit pe ideea
de suveranitate statală,

pe revendicarea pământurilor
și a resurselor din interiorul granițelor

și pe autonomia de a controla
accesul liber în cadrul acelor granițe.

Prin eliminarea amândurora,

creăm condițiile
pentru ceea ce numim „bunuri comune.”

Bazate pe lucrarea lui Elinor Ostrom,
câștigătoarea premiului Nobel pe economie,

bunurile comune globale
sunt acele resurse pe care le împărțim,

ce ne cer să lucrăm împreună
pentru a gestiona și proteja

aspecte importante pentru supraviețuirea
și bunăstarea noastră,

precum climatul sau oceanele.

Abordările bazate pe bunuri comune
oferă un teren neexplorat

pentru design-ul de instituții,

care abia începe să fie explorat

la nivel global și interplanetar.

Cum arată drepturile de proprietate?

Și cum gestionăm resursele

când metodele tradiționale de autoritate
externă și proprietate privată

nu se aplică?

Cu toate că nu avem toate răspunsurile,

climatul, guvernarea internetului,
autoritarismul...

toate acestea sunt amenințări
profund existențiale

pe care n-am reușit să le combatem
cu metodele curente de gândire.

Metodele de succes viitoare
ne vor cere să dezvoltăm noi instrumente.

Deci, cum încorporăm
logica bazată pe bunuri comune

în instituțiile noastre globale
și spațiale?

Aceasta e o încercare provenită
dintr-o sursă neașteptată.

Ca tânăr activist
în cel de-al Doilea Război Mondial,

Arvid Pardo a fost arestat pentru
organizarea de mișcări anti-fasciste

și condamnat la moarte de către Gestapo.

După război,

a ajuns în corpurile diplomatice,

devenind apoi primul reprezentat
permanent al Maltei

în Organizația Națiunilor Unite.

Pardo a văzut că legea internațională
nu avea instrumentele

pentru a gestiona resursele globale comune

precum oceanele.

A observat și oportunitatea de a susține
o împărțire echitabilă între națiuni.

În 1967, Pardo a ținut un discurs faimos
la Națiunile Unite,

introducând ideea

că oceanele și resursele lor
sunt „patrimoniul comun al omenirii.”

Sintagma a fost apoi adoptată
ca o parte a Tratului Legii Mării,

probabil cel mai sofisticat regim
de organizare de bunuri comune

de pe planetă astăzi.

A fost văzut ca un moment istoric,

o constituție a mărilor.

Dar limbajul s-a dovedit
a fi atât de controversat,

încât a durat peste 12 ani
să primească destule semnături

ca tratatul să fie aplicat,

iar câteva state încă refuză să-l semneze.

Obiecția nu era atât de mult
despre împărțire în sine,

cât despre obligația de a împărți.

Statele au simțit că principiul
de egalitate le subminează autonomia

și suveranitatea statului,

aceleași pe care se sprijină
legea internațională.

Deci, în multe feluri,

povestea patrimoniului comun

este o tragedie.

Dar e puternică pentru că transformă
într-o formă simplă

metodele prin care ordinea
lumii curente se va apăra

și va rezista încercărilor
de reformă structurală.

Dar aici este ideea:

Tratatul Spațiului Cosmic a realizat
deja aceste reforme structurale.

La apogeul Războiului Rece,

speriate că fiecare dintre ele
ar putea ajunge prima pe Lună,

Statele Unite ale Americii și URSS

au făcut echivalentul din Westfalia
al pactului cu diavolul.

Prin cererea accesului liber
și prevenirea revendicărilor teritoriale,

suntem nevoiți să regândim
cele mai de bază instituții ale noastre,

iar poate că prin asta

vom învăța ceva nou
pe care să-l folosim aici pe Pământ.

Deci cu toate că Luna ar putea părea
puțin cam departe uneori,

cum răspundem acum întrebărilor de bază

va seta un precedent
pentru cine are un loc la masă

și cum arată consensul.

Iar acestea sunt întrebări
despre tehnologia socială,

nu despre rachete și hardware.

De fapt, aceste conversații
încep să aibă loc chiar acum.

Comunitatea spațială discută
despre acorduri comune de bază,

precum cum gândim zonele lunare
ca situri patrimoniale

și cum obținem permisiunea
de a ateriza undeva,

când autoritatea externă tradițională

nu se aplică?

Cum impunem cereri pentru cooperare

când e împotriva regulilor
să le zici oamenilor unde să meargă?

Și cum organizăm
accesul la resursele limitate

precum apa, mineralele

sau chiar vârfurile luminii eterne,

cratere care se află
la latitudinea perfectă,

fiind expuse aproape constant
la lumina solară,

deci oferind energie?

Unii oameni cred
că lipsa de reguli de pe Lună

este periculoasă.

Și sunt într-adevăr niște elemente
cu adevărat înfricoșătoare în asta.

Dacă nu există reguli pe Lună,

nu o să ajungem într-o situație de tipul
primul venit, primul servit?

Și am putea ajunge acolo,

dacă ratăm acest moment.

Dar nu dacă suntem dispuși să fim
îndrăzneți și să acceptăm provocarea.

Cum am învățat în comunitățile noastre
de auto-guvernare,

e mult mai simplu să creezi ceva nou
decât să încerci să modifici ceva vechi.

Și unde în altă parte decât pe Lună

am putea crea prototipurile
unor noi instituții la scară globală

într-un mediu autonom,
cu exact aceleași limitări de design

necesare pentru cele mai mari provocări
de pe Pământ?

În 1999,

Organizația Națiunilor Unite a arătat
unui grup de tineri tocilari

că putem gândi mai ambițios,

că putem influența națiuni dacă ne dorim.

Astăzi, scena este pregătită
pentru următorul pas:

să ne imaginăm ce urmează
după teritorii și granițe.

Vă mulțumesc!