Ed Gavagan: O poveste despre noduri și chirurgi

Într-o zi, Ed Gavagan se afla în metrou, privind doi tineri studenți la Medicină cum își exersează nodurile. L-a inundat o amintire puternică, a unui moment șocant care i-a schimbat viața pentru totdeaua. O poveste de neuitat despre crimă, excelență în profesie și recunoștință.

Ne trezim dimineața,

ne îmbrăcăm, ne încălțăm

și pornim în lume.

Ai de gând să te întorci, să te dezbraci,

să mergi la culcare,

să te trezești și s-o iei de la capăt,

iar acea anticipare, acel ritm

ne conferă o structură

la cum ne organizăm viețile

și ne dă un sentiment de predictibilitate.

Să trăiești, ca mine, în orașul New York,

e ca și cum, fiind cu atât de mulți oameni
care fac mii de lucruri

în același timp, aproape unul de altul,

e ca și cum viața îți oferă niște mâini în plus

din pachetul ei de cărți.

Juxtapunerile, alăturările independente, sunt posibile,

dar nu te gândești că se vor întâmpla.

Nu crezi că viața ta se va schimba

numai pentru că mergi pe stradă

și într-o zi alegi să mergi

pe partea cealaltă.

Într-o seară, merg cu trenul spre suburbii.

Mă urc. Am tendința să fiu atent

când mă urc în metrou.

Nu sunt genul care bântuie cu căști

sau citind cărți.

Mă urc în vagon, mă uit

și observ un cuplu de tineri

ce par studenți,

un băiat și o fată, așezați alături.

Ea avea piciorul atârnat peste genunchiul lui

și țin în mână ceva improvizat

și fac noduri

cu o singură mână.

Le fac foarte rapid cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă.

Ea îi întinde improvizația lui, ca să continue.

Nu mai văzusem așa ceva.

E ca și cum ai vedea prestidigitație.

La următoarea stație, intră în metrou un domn

ce părea să fie profesor universitar în vizită.

Poartă o geantă îndesată de piele,

o servietă dreptunghiulară și o geantă de laptop,

într-o tunică tipică peticită cu piele.

(Râsete)

Îi privește și, într-o clipită,

îngenunchează în fața lor

și spune:

„Iată cum trebuie să faceți. Priviți,

dacă faceți așa...”, luându-le șnurul din mână

și începând imediat să înnoade,

remarcabil, chiar mai bine decât cei doi.

Se pare că sunt studenți la medicină

pe drum spre un curs despre ultimele

tehnici de sutură, iar domnul e cel care ține cursul.

(Râsete)

Începe să le vorbească,

„Nu, e foarte important: știți,

când o să aveți nevoie să faceți nodurile astea

o să se întâmple mii de lucruri simultan,

o să fie un fluviu de informație

revărsat peste voi,

o să vă împiedicați de organe,

o să vă alunece degetele

și-i foarte important

ca nodurile astea să fie

a doua natură, pentru fiecare mână, stânga sau dreapta,

trebuie să le puteți face fără să vă uitați la degete.”

În momentul în care am auzit asta,

am fost catapultat afară din metrou, într-o noapte

în care mergeam cu ambulanța

de la trotuarul unde fusesem înjunghiat

spre camera de urgențe a spitalului Sf. Vincent din Manhattan.

Se întâmplase că

o bandă a venit în oraș din Brooklin.

O parte a inițierii a trei membri ai bandei

era să omoare pe cineva, așadar

s-a întâmplat să fiu eu cel care mergea pe strada Bleecker

în acea noapte.

Au sărit pe mine fără nicio reținere.

Am avut mare noroc,

că eram în echipa de box a Notre Dame

așa că am ridicat pe loc garda, instinctiv.

Tipul din dreapta avea un cuțit cu lamă de 25 cm,

așa că m-a lovit în coaste,

reușind să-mi taie vena cavă inferioară.

Dacă știți puțină anatomie,

știți că nu e un lucru bine de tăiat,

ca niciun alt lucru de deasupra ei.

Aveam încă garda sus.

A scos cuțitul și l-a îndreptat spre gâtul meu,

înfigându-l până la mâner,

dar, cu o directă,

am reușit să-l dărâm pe tipul din mijloc.

Celălalt era în continuare asupra mea,

lucrând la celălalt plămân,

așa că am reușit, lovindu-l și pe el, să câștig un minut.

Am alergat de acolo, apoi m-am prăbușit,

iar cei de pe ambulanță mi-au făcut intubație oro-traheală

chiar pe trotuar, anunțând la camera de urgență

că ne îndreptăm acolo.

Unul dintre efectele

pierderii masive de sânge

e că ai vedere tubulară,

așa că-mi amintesc că eram pe targă

și vedeam ca printr-un con cât o monedă,

priveam în jur și,

ajungând la Sf. Vincent,

alergam pe holul spitalului,

văzând luminile trecând.

Amintirile astea capătă un efect special.

Nu ajung în locul obișnuit de depozitare a memoriei.

Ajung într-o sferă în care se păstrează cu înaltă definiție

cu efecte sonore făcute de George Lucas. (Râsete)

Uneori, când mi-aduc aminte,

nu e ca și cum aș rememora niște amintiri normale.

Am ajuns la urgențe,

mă așteptau, erau multe lumini.

Puteam să respir mai bine acum,

pentru că se scursese sângele care îmi inundase plămânii

și nu mă lăsa să respir.

Ajunsese pe targă.

Am întrebat, „Pot să ajut cu ceva?”

și — (Râsete) —

asistenta a râs isteric. Am întors capul,

încercând să-i văd pe toți,

și mi-am amintit ceva ciudat: eram în facultate

și strângeam bani

pentru victimele inundațiilor din Bangladesh,

iar când l-am văzut pe anestezist

punându-mi masca, m-am gândit,

„Parcă e din Bangladesh” — (Râsete) —

aveam două informații la îndemână, m-am gândit

„Asta ar putea să funcționeze.” (Râsete)

Apoi mi s-a tăiat filmul.

M-au operat toată noaptea,

având nevoie de 20 de litri de sânge ca să mă țină în viață

în timp ce încercau să mă slaveze.

Chirurgul mi-a scos o treime din intestine,

cecum-ul, organe pe care nu știam că le am,

iar mai târziu mi-a spus că unul dintre ultimele lucruri

a fost să-mi scoată și apendicele,

ceea ce era excelent,

e bine să faci puțină curățenie la final. (Râsete)

M-am trezit dimineața

din anestezie. Le spusese că vrea să fie acolo

când mă trezesc; îmi dăduse

2% șanse de supraviețuire.

Așa că era acolo când m-am trezit.

Să te trezești din asta e ca și cum

ai sparge gheața dintr-un lac înghețat al durerii.

Mă împresura

și era un singur loc care nu durea

mai rău decât mi-a fost dat să simt,

și anume în talpă,

așa că-mi ținea arcul piciorului

și apăsa cu degetul mare.

Am privit în sus și mi-a zis

„Mă bucur să te văd”,

iar eu încercam să-mi amintesc ce se întâmplase

și să văd ce se întâmplă în jur.

Durerea mă copleșea, iar el a zis

„Nu ți-am tuns părul. M-am gândit

că ai putea să-ți iei puterea din păr, ca Samson,

și ai nevoie de orice strop de putere acum.”

Pe atunci, aveam părul până la brâu,

eram motociclist, neînsurat,

proprietarul unui bar. Erau alte vremuri. (Râsete)

Dar

am avut trei zile de terapie intensivă

și din cauza muncii enorme

pe care au trebuit să o facă, cu toții se așteptau

să nu supraviețuiesc.

Așa că, timp de trei zile,

toată lumea aștepta fie să mor, fie să fac pe mine

— (Râsete) —

iar când, în final, am făcut pe mine, atunci,

din punct de vedere chirurgical, era ca și cum am trecut un prag.

(Râsete)

În acea zi, chirurgul a venit

și m-a șters la fund.

Veniseră și trei-patru prieteni de-ai lui,

și a făcut-o în văzul lor.

Nu era nicio infecție

și erau aplecați deasupra mea, înțepându-mă și palpându-mă

spunând că „Nu sunt cheaguri de sânge, bla bla,

uite ce culoare are.” Vorbesc între ei,

iar eu mă simțeam ca un automobil reînviat,

în timp ce medicul spunea: „Da, eu am făcut asta.” (Râsete)

Pur și simplu

era uluitor, pentru că oamenii aceia băteau palma

pentru progresul meu. (Râsete)

E cusătura mea

și încă am agrafele în ea.

Mai târziu,

când am ieșit din spital

și amintirile și coșmarurile

îmi dădeau de furcă,

am mers înapoi la el

ca să-l întreb

ce pot să fac?

Și el mi-a zis, ca orice chirurg,

„Copile, ți-am salvat viața.

De-acum poți face orice vrei,

asta este.

E ca și cum ți-aș fi dat o mașină nouă

și vii să te plângi că nu-i găsești parcare.

Mergi mai departe și dă tot ce poți.

Ești viu. Asta e important.”

Apoi aud bing-bong și ușile metroului se-nchid.

Cobor la următoarea stație, îi privesc pe acei tineri

și plec, gândindu-mă

„Ar trebui să-mi ridic cămașa

și să le arăt” — (Râsete) —

apoi mă gândesc, „Nu, sunt în metroul din orașul New York,

cu asta aș da în alte chestii.” (Râsete)

Dar mă gândeam: ei trebuie să meargă la curs,

eu cobor din metrou, stau pe peron

și-mi simt degetul arătător

în prima cicatrice

din viața mea,

în buric.

În jurul ei, se simte

ultima cicatrice din viața mea

de la chirurgul meu

și cred că, acea întâlnire întâmplătoare

cu acei tineri de pe stradă, care m-au înjunghiat,

m-a condus

la o echipă de chirurgie

a cărei pregătire

și îndemânare

cu puțin noroc, ca întotdeauna,

s-au împotrivit și au făcut ordine în haos.

Vă mulțumesc!

(Aplauze)

Vă mulțumesc, sunt norocos să fiu aici. Mulțumesc!
(Aplauze)