Ne trezim dimineața,
ne îmbrăcăm, ne încălțăm
și pornim în lume.
Ai de gând să te întorci, să te dezbraci,
să mergi la culcare,
să te trezești și s-o iei de la capăt,
iar acea anticipare, acel ritm
ne conferă o structură
la cum ne organizăm viețile
și ne dă un sentiment de predictibilitate.
Să trăiești, ca mine, în orașul New York,
e ca și cum, fiind cu atât de mulți oameni
care fac mii de lucruri
în același timp, aproape unul de altul,
e ca și cum viața îți oferă niște mâini în plus
din pachetul ei de cărți.
Juxtapunerile, alăturările independente, sunt posibile,
dar nu te gândești că se vor întâmpla.
Nu crezi că viața ta se va schimba
numai pentru că mergi pe stradă
și într-o zi alegi să mergi
pe partea cealaltă.
Într-o seară, merg cu trenul spre suburbii.
Mă urc. Am tendința să fiu atent
când mă urc în metrou.
Nu sunt genul care bântuie cu căști
sau citind cărți.
Mă urc în vagon, mă uit
și observ un cuplu de tineri
ce par studenți,
un băiat și o fată, așezați alături.
Ea avea piciorul atârnat peste genunchiul lui
și țin în mână ceva improvizat
și fac noduri
cu o singură mână.
Le fac foarte rapid cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă.
Ea îi întinde improvizația lui, ca să continue.
Nu mai văzusem așa ceva.
E ca și cum ai vedea prestidigitație.
La următoarea stație, intră în metrou un domn
ce părea să fie profesor universitar în vizită.
Poartă o geantă îndesată de piele,
o servietă dreptunghiulară și o geantă de laptop,
într-o tunică tipică peticită cu piele.
(Râsete)
Îi privește și, într-o clipită,
îngenunchează în fața lor
și spune:
„Iată cum trebuie să faceți. Priviți,
dacă faceți așa...”, luându-le șnurul din mână
și începând imediat să înnoade,
remarcabil, chiar mai bine decât cei doi.
Se pare că sunt studenți la medicină
pe drum spre un curs despre ultimele
tehnici de sutură, iar domnul e cel care ține cursul.
(Râsete)
Începe să le vorbească,
„Nu, e foarte important: știți,
când o să aveți nevoie să faceți nodurile astea
o să se întâmple mii de lucruri simultan,
o să fie un fluviu de informație
revărsat peste voi,
o să vă împiedicați de organe,
o să vă alunece degetele
și-i foarte important
ca nodurile astea să fie
a doua natură, pentru fiecare mână, stânga sau dreapta,
trebuie să le puteți face fără să vă uitați la degete.”
În momentul în care am auzit asta,
am fost catapultat afară din metrou, într-o noapte
în care mergeam cu ambulanța
de la trotuarul unde fusesem înjunghiat
spre camera de urgențe a spitalului Sf. Vincent din Manhattan.
Se întâmplase că
o bandă a venit în oraș din Brooklin.
O parte a inițierii a trei membri ai bandei
era să omoare pe cineva, așadar
s-a întâmplat să fiu eu cel care mergea pe strada Bleecker
în acea noapte.
Au sărit pe mine fără nicio reținere.
Am avut mare noroc,
că eram în echipa de box a Notre Dame
așa că am ridicat pe loc garda, instinctiv.
Tipul din dreapta avea un cuțit cu lamă de 25 cm,
așa că m-a lovit în coaste,
reușind să-mi taie vena cavă inferioară.
Dacă știți puțină anatomie,
știți că nu e un lucru bine de tăiat,
ca niciun alt lucru de deasupra ei.
Aveam încă garda sus.
A scos cuțitul și l-a îndreptat spre gâtul meu,
înfigându-l până la mâner,
dar, cu o directă,
am reușit să-l dărâm pe tipul din mijloc.
Celălalt era în continuare asupra mea,
lucrând la celălalt plămân,
așa că am reușit, lovindu-l și pe el, să câștig un minut.
Am alergat de acolo, apoi m-am prăbușit,
iar cei de pe ambulanță mi-au făcut intubație oro-traheală
chiar pe trotuar, anunțând la camera de urgență
că ne îndreptăm acolo.
Unul dintre efectele
pierderii masive de sânge
e că ai vedere tubulară,
așa că-mi amintesc că eram pe targă
și vedeam ca printr-un con cât o monedă,
priveam în jur și,
ajungând la Sf. Vincent,
alergam pe holul spitalului,
văzând luminile trecând.
Amintirile astea capătă un efect special.
Nu ajung în locul obișnuit de depozitare a memoriei.
Ajung într-o sferă în care se păstrează cu înaltă definiție
cu efecte sonore făcute de George Lucas. (Râsete)
Uneori, când mi-aduc aminte,
nu e ca și cum aș rememora niște amintiri normale.
Am ajuns la urgențe,
mă așteptau, erau multe lumini.
Puteam să respir mai bine acum,
pentru că se scursese sângele care îmi inundase plămânii
și nu mă lăsa să respir.
Ajunsese pe targă.
Am întrebat, „Pot să ajut cu ceva?”
și — (Râsete) —
asistenta a râs isteric. Am întors capul,
încercând să-i văd pe toți,
și mi-am amintit ceva ciudat: eram în facultate
și strângeam bani
pentru victimele inundațiilor din Bangladesh,
iar când l-am văzut pe anestezist
punându-mi masca, m-am gândit,
„Parcă e din Bangladesh” — (Râsete) —
aveam două informații la îndemână, m-am gândit
„Asta ar putea să funcționeze.” (Râsete)
Apoi mi s-a tăiat filmul.
M-au operat toată noaptea,
având nevoie de 20 de litri de sânge ca să mă țină în viață
în timp ce încercau să mă slaveze.
Chirurgul mi-a scos o treime din intestine,
cecum-ul, organe pe care nu știam că le am,
iar mai târziu mi-a spus că unul dintre ultimele lucruri
a fost să-mi scoată și apendicele,
ceea ce era excelent,
e bine să faci puțină curățenie la final. (Râsete)
M-am trezit dimineața
din anestezie. Le spusese că vrea să fie acolo
când mă trezesc; îmi dăduse
2% șanse de supraviețuire.
Așa că era acolo când m-am trezit.
Să te trezești din asta e ca și cum
ai sparge gheața dintr-un lac înghețat al durerii.
Mă împresura
și era un singur loc care nu durea
mai rău decât mi-a fost dat să simt,
și anume în talpă,
așa că-mi ținea arcul piciorului
și apăsa cu degetul mare.
Am privit în sus și mi-a zis
„Mă bucur să te văd”,
iar eu încercam să-mi amintesc ce se întâmplase
și să văd ce se întâmplă în jur.
Durerea mă copleșea, iar el a zis
„Nu ți-am tuns părul. M-am gândit
că ai putea să-ți iei puterea din păr, ca Samson,
și ai nevoie de orice strop de putere acum.”
Pe atunci, aveam părul până la brâu,
eram motociclist, neînsurat,
proprietarul unui bar. Erau alte vremuri. (Râsete)
Dar
am avut trei zile de terapie intensivă
și din cauza muncii enorme
pe care au trebuit să o facă, cu toții se așteptau
să nu supraviețuiesc.
Așa că, timp de trei zile,
toată lumea aștepta fie să mor, fie să fac pe mine
— (Râsete) —
iar când, în final, am făcut pe mine, atunci,
din punct de vedere chirurgical, era ca și cum am trecut un prag.
(Râsete)
În acea zi, chirurgul a venit
și m-a șters la fund.
Veniseră și trei-patru prieteni de-ai lui,
și a făcut-o în văzul lor.
Nu era nicio infecție
și erau aplecați deasupra mea, înțepându-mă și palpându-mă
spunând că „Nu sunt cheaguri de sânge, bla bla,
uite ce culoare are.” Vorbesc între ei,
iar eu mă simțeam ca un automobil reînviat,
în timp ce medicul spunea: „Da, eu am făcut asta.” (Râsete)
Pur și simplu
era uluitor, pentru că oamenii aceia băteau palma
pentru progresul meu. (Râsete)
E cusătura mea
și încă am agrafele în ea.
Mai târziu,
când am ieșit din spital
și amintirile și coșmarurile
îmi dădeau de furcă,
am mers înapoi la el
ca să-l întreb
ce pot să fac?
Și el mi-a zis, ca orice chirurg,
„Copile, ți-am salvat viața.
De-acum poți face orice vrei,
asta este.
E ca și cum ți-aș fi dat o mașină nouă
și vii să te plângi că nu-i găsești parcare.
Mergi mai departe și dă tot ce poți.
Ești viu. Asta e important.”
Apoi aud bing-bong și ușile metroului se-nchid.
Cobor la următoarea stație, îi privesc pe acei tineri
și plec, gândindu-mă
„Ar trebui să-mi ridic cămașa
și să le arăt” — (Râsete) —
apoi mă gândesc, „Nu, sunt în metroul din orașul New York,
cu asta aș da în alte chestii.” (Râsete)
Dar mă gândeam: ei trebuie să meargă la curs,
eu cobor din metrou, stau pe peron
și-mi simt degetul arătător
în prima cicatrice
din viața mea,
în buric.
În jurul ei, se simte
ultima cicatrice din viața mea
de la chirurgul meu
și cred că, acea întâlnire întâmplătoare
cu acei tineri de pe stradă, care m-au înjunghiat,
m-a condus
la o echipă de chirurgie
a cărei pregătire
și îndemânare
cu puțin noroc, ca întotdeauna,
s-au împotrivit și au făcut ordine în haos.
Vă mulțumesc!
(Aplauze)
Vă mulțumesc, sunt norocos să fiu aici. Mulțumesc!
(Aplauze)