Annie Murphy Paul: Ce învăţăm înainte de a ne naşte

Întrebare-fulger: când începe învăţarea? Răspuns: înainte de a ne naşte. Scriitoarea de cărţi ştiinţifice, Annie Murphy Paul, vorbeşte despre noile descoperiri care dezvăluie cât de multe învăţăm în uter - de la ritmul limbii materne la mâncărurile noastre preferate.

Azi voi vorbi despre învățare.

De aceea, vreau să pun o întrebare-fulger.

Sunteţi pregătiți?

Când începe învăţarea?

În timp ce reflectaţi la întrebare,

poate vă gândiţi la prima zi
ca preșcolari

sau de la grădiniţă,

prima oară când copiii sunt în clasă
cu o educatoare.

Sau poate v-aţi amintit
de primii ani de viaţă

când copiii învaţă să meargă, să vorbească

şi să folosească furculiţa.

Poate aţi auzit
de mişcarea „De la zero la trei”,

care susţine că cei mai importanţi ani
pentru învăţare

sunt primii ani de viaţă.

Așadar, răspunsul la întrebarea mea ar fi:

Învăţarea începe la naştere.

Astăzi vreau să vă prezint

o idee surprinzătoare,

și care poate părea chiar neverosimilă,

susţinută, însă, de ultimele descoperiri

din psihologie şi biologie.

Mai exact, învățăm
cele mai importante lucruri

înainte de a ne naşte,

când încă ne aflăm în uter.

Sunt reporter ştiinţific.

Scriu cărţi şi articole de revistă.

Şi mai sunt și mamă.

Iar aceste două roluri se întâlnesc

în cartea pe care am scris-o, „Origini.”

„Origini” e un raport din linia întâi

dintr-un domeniu nou și interesant,

numit originile fetale.

E o disciplină ştiinţifică,

apărută în urmă cu circa două decenii

şi bazată pe teoria

conform căreia sănătatea
şi bunăstarea noastră

sunt

de cele nouă luni pe care le petrecem în uter.

Această teorie mi-a stârnit mai mult decât interesul intelectual.

Eu însămi eram însărcinată

când făceam cercetarea pentru cartea mea.

Una dintre cele mai fascinante lecţii

pe care le-am învățat atunci

e că învăţăm despre lume

chiar înainte de a păși în ea.

Când ne ţinem copiii în braţe prima dată,

probabil ne imaginăm că sunt pagini goale,

nemarcate de viaţă,

dar ei au fost deja conturaţi de noi

şi de lumea în care trăim.

Azi vreau să vă împărtăşesc câteva lucruri uimitoare

descoperite de oamenii de știință

în legătură cu ce învaţă fetuşii

când sunt în pântecele mamelor.

Mai întâi,

învaţă sunetul vocii mamei lor.

Fiindcă sunetele din exterior

străbat ţesutul abdominal al mamei

şi lichidul amniotic din jurul fătului,

vocile pe care fetuşii le aud,

începând cu luna a patra de sarcină,

sunt suprimate şi înăbuşite.

Unul dintre cercetători afirmă că,

probabil, vocile sună ca cea a profesoarei lui Charlie Brown

din desenul animat „Peanuts”

Dar vocea femeii însărcinate

reverberează prin corpul ei,

ajungând la făt mult mai clar.

Şi pentru că fătul e cu ea tot timpul,

îi aude adesea vocea.

Odată născut, bebeluşul îi recunoaşte vocea

şi preferă să o asculte

în defavoarea altor voci.

Cum putem şti asta?

Nou-născuţii nu pot face multe,

dar se pricep să sugă.

Cercetătorii profită de acest lucru

introducând voci în două sfârcuri de cauciuc,

și dacă bebeluşul suge dintr-unul,

aude o înregistrare cu vocea mamei sale

într-o pereche de căşti,

şi dacă suge din celălalt sfârc,

aude o înregistrare cu vocea unei femei necunoscute.

Rapid, bebeluşii îşi arată preferinţa

alegându-l pe primul.

Oamenii de ştiinţă profită şi de faptul

că bebeluşii îşi încetinesc suptul

când ceva le atrage atenţia

şi îşi reiau suptul rapid

când se plictisesc.

În acest fel, cercetătorii au descoperit

că, după ce femeile citesc cu voce tare, în mod repetat,

o secţiune din Dr. Seuss „The cat in the hat” în timpul sarcinii,

nou-născuţii recunosc acel pasaj

când îl aud în afara uterului.

Experimentul meu favorit

e acela care a demonstrat că bebeluşii

femeilor ce au urmărit o anumită telenovelă

în fiecare zi a sarcinii lor

recunosc coloana sonoră a serialului

după ce se nasc.

Deci, fetuşii învaţă chiar şi

despre limba care se vorbește

în lumea în care se vor naşte.

Un studiu publicat anul trecut

arată că din momentul naşterii,

bebeluşii plâng cu accentul

limbii materne.

Bebeluşii francezi plâng pe o notă înaltă

în timp ce bebeluşii germani - pe o notă joasă,

imitând contururile muzicale

ale acelor limbi.

De ce această învăţare fetală

e folositoare?

E posibil să fi evoluat să-l ajute pe bebeluş să supravieţuiască.

Din momentul naşterii,

bebeluşul e receptiv cel mai mult la vocea

persoanei care e cel mai probabil să-l iubească -

mama sa.

Îşi modelează chiar şi plânsetele

pentru a suna ca limba mamei sale,

care ar determina-o să-şi îndrăgească copilul mai mult

şi i-ar oferi bebeluşului un avantaj

în sarcina dificilă

de a învăţa cum să înţeleagă şi să vorbească

limba maternă.

Dar fetușii nu învață

doar despre sunete.

Învață despre gusturi şi mirosuri.

După șapte luni de sarcină,

papilele gustative ale fătului sunt complet dezvoltate

şi receptorii săi olfactivi, care îi permit să miroasă,

funcţionează.

Aromele hranei consumate de femeia însărcinată

pătrund în lichidul amniotic,

care e constant înghiţit

de fǎt.

Bebeluşii par să-şi amintească şi preferă aceste arome

odată veniţi pe lume.

Într-un experiment, unui grup de femei însărcinate

i s-a cerut să bea mult suc de morcov

în al treilea trimestru de sarcină,

în timp ce un alt grup

a băut numai apă.

Şase luni mai târziu, copiii au primit

cereale amestecate cu suc de morcov,

iar expresiile lor faciale au fost studiate în timp ce mâncau.

Copiii femeilor care au băut suc de morcovi

au mâncat mai multe cereale cu aromă de morcov,

şi, se pare,

că le-a plăcut mai mult.

O variantă franceză a experimentului

a avut loc în Dijon, Franţa,

unde cercetătorii au descoperit

că mamele care au consumat mâncăruri şi băuturi

cu aromă de anason în timpul sarcinii

au preferat anasonul

în prima zi de viaţă,

şi, la fel și mai târziu,

în cea de-a patra zi de viaţă.

Bebeluşii ai căror mame nu au mâncat anason în timpul sarcinii

au prezentat o reacţie care s-a tradus prin „câh”.

Asta înseamnă

că fetuşii sunt învăţaţi de mamele lor

ce e sigur să mănânce şi ce nu.

Fetuşii sunt învăţaţi

despre cultura din care vor face parte

prin una dintre cele mai puternice expresii culturale -

mâncarea.

Li se prezintă aromele şi mirodeniile caracteristice

bucătăriei culturii lor

chiar înainte de naştere.

Se pare că bebeluşii învaţă lecţii și mai importante.

Dar, înainte de a vorbi despre asta,

vreau să vă explic o noțiune la care probabil vă gândiți.

Noţiunea de învăţare fetală

cuprinde încercările voastre de a dezvolta fătul -

cum ar fi ascultarea muzicii lui Mozart la căştile

puse pe burta unei femei însărcinate.

Dar procesul de nouă luni

de formare şi modelare din uter

e mult mai profund şi mai important decât asta.

Lucrurile pe care o femeie însărcinată le trăiește zilnic -

aerul pe care-l respiră,

mâncarea şi băutura consumate,

chimicalele la care e expusă,

chiar şi emoţiile pe care le trăiește -

sunt împărtăşite şi fătului ei.

Se formează un amestec de influenţe

la fel de unice şi idiosincrasice

ca femeia însăşi.

Fătul încorporează aceste date

în propriul organism,

în carnea și sângele său.

Adesea, face mai mult decât atât.

Consideră aceste contribuţii materne

ca fiind informaţii -

îmi place să le numesc cărţi poştale biologice -

din lumea exterioară.

Deci, în uter, fătul nu învaţă

„Flautul fermecat” al lui Mozart,

ci răspunsuri la întrebări vitale pentru supravieţuirea sa.

Se va naşte într-o lume a abundenţei

sau a sărăciei?

Va fi în siguranţă şi protejat,

sau va înfrunta pericole şi ameninţări constante?

Va avea o viaţă lungă şi împlinită

sau una scurtă şi chinuită?

Dieta şi nivelul de stres al femeii însărcinate

oferă indicii importante asupra condiţiilor principale,

ca un deget ridicat în vânt.

Reglările şi adaptările

creierului şi ale altor organe ale fătului

ne oferă nouă, oamenilor,

enorma noastră flexibilitate,

abilitatea noastră de a prospera

în medii extrem de variate,

de la ţară la oraş,

de la tundră la deşert.

La final, vreau să vă spun două poveşti

despre cum mamele îşi învaţă copiii despre lume

chiar înaintea naşterii lor.

În toamna anului 1944,

în al Doilea Război Mondial,

trupele germane au blocat vestul Olandei

și toate transporturile cu mâncare.

Debutul asediului nazist

a fost urmat de o iarnă extrem de aprigă -

apa din canale a îngheţat bocnǎ.

Curând, mâncarea a devenit insuficientǎ

numeroşi danezi supravieţuind cu doar 500 de calorii pe zi -

un sfert din ceea ce consumau înainte de rǎzboi.

Pe mǎsurǎ ce sǎptǎmânile de lipsuri deveneau luni,

unii au recurs la a mânca bulbi de lalea.

La începutul lunii mai,

rezerva naţionalǎ, raţionalizatǎ cu grijǎ,

a fost pe deplin epuizatǎ.

Spectrul foametei plana.

Iar apoi, pe 5 mai 1945,

asediul a luat sfârşit pe neaşteptate,

când Olanda a fost eliberatǎ

de Aliaţi.

„Iarna Foametei”, cum e cunoscutǎ,

a ucis circa 10.000 de oameni

şi a îmbolnǎvit alte mii.

Dar a mai fost o populaţie afectatǎ -

acei 40,000 de fetuşi

aflaţi în utere în timpul asediului.

Unele efecte ale malnutriţiei din timpul sarcinii

s-au vǎzut imediat

în numǎrul mare de copii născuți morți,

în anomaliile la naştere, greutatea scǎzutǎ a copiilor

şi mortalitatea infantilǎ.

Dar alte efecte vor fi descoperite abia peste ani.

Dupǎ decenii de la „Iarna Foametei”,

cercetǎtorii au descoperit

cǎ persoanele ale cǎror mame fuseserǎ însǎrcinate în timpul asediului

prezintǎ riscuri mai mari de obezitate, diabet

şi boli de inimǎ pe parcursul vieţii

decât persoanele ale cǎror mame au avut o sarcinǎ în condiţii normale.

Experienţa prenatalǎ a înfometǎrii trǎitǎ de aceşti indivizi

se pare cǎ le-a schimbat organismul

în foarte multe feluri.

Au tensiunea arterialǎ mai ridicatǎ,

niveluri scǎzute de colesterol

şi toleranţǎ scǎzutǎ la glucozǎ -

precursoare a diabetului.

De ce subnutriţia din uter

are ca rezultat bolile de mai târziu?

O explicaţie

e cǎ fetuşii se adaptează în funcție de condiții.

Când mâncarea e insuficientǎ,

ei canalizeazǎ nutrienţii spre creier,

îndepǎrtând-o de alte organe,

ca inima sau ficatul.

Asta menţine fǎtul în viaţǎ pe termen scurt,

dar nota de platǎ vine mai târziu în viaţǎ

când celelalte organe, defavorizate la început,

devin mai sensibile la boli.

Dar asta s-ar putea să nu fie tot.

Se pare cǎ fetuşii preiau indicii

din mediul lor intrauterin

croindu-şi fiziologia conform acestora.

Se pregǎtesc

pentru lumea pe care o vor întâlni

de cealaltǎ parte a uterului.

Fǎtul îşi adapteazǎ metabolismul

şi alte procese fiziologice

anticipând mediul care-l aşteaptǎ.

Iar baza predicţiilor fǎtului

e hrana mamei.

Hrana unei femei însǎrcinate

constituie un fel de poveste,

un basm al abundenţei

sau o cronicǎ macabrǎ a lipsurilor.

Aceastǎ poveste oferǎ informaţii

folosite de fǎt

pentru a-şi organiza corpul şi funcţiile lui -

o adaptare la circumstanţele predominante

care-i faciliteazǎ viitoarea supravieţuire.

Confruntat cu resurse drastic limitate,

un copil mai mic, care are nevoie de mai puţinǎ energie

va avea mai multe șanse

să ajungă la maturitate.

Adevǎrata problemǎ apare

când femeile gravide nu sunt naratori de încredere,

când fetuşii sunt fǎcuţi

sǎ întrevadǎ o lume de lipsuri

şi se nasc într-o lume a abundenţei.

Asta li s-a întâmplat copiilor danezi din „Iarna Foametei.”

Iar predispoziția lor

spre diabet şi boli de inimǎ

e rezultatul.

Corpurile create pentru a economisi fiecare calorie

s-au trezit în avalanșa de calorii

a dietei occidentale postbelice.

Lumea despre care au învǎţat în uter

nu semǎna

cu lumea în care se nǎscuserǎ.

Iatǎ o altǎ poveste.

La 8:46 a.m. pe 11 septembrie 2001,

zeci de mii de oameni se aflau

în apropierea World Trade Center,

în New York -

navetiştii coborau din trenuri,

ospǎtǎriţele pregǎteau mesele pentru ora de vârf a dimineţii,

brokerii modelau Wall Street-ul.

1.700 dintre oamenii aceştia erau femei însǎrcinate.

Când avioanele au lovit și turnurile s-au prăbușit,

multe din aceste femei au trăit aceleaşi orori

ca și ceilalți supraviețuitori ai dezastrului -

copleşitorul haos şi confuzia,

norii ce se rostogoleau,

plini de praf toxic şi moloz,

teama care fǎcea inima sǎ batǎ cu putere.

La un an de la 9/11

cercetǎtorii au examinat un grup de femei

gravide în momentul

atacurilor de la World Trade Center.

Copiii acelor femei,

care au dezvoltat sindromul stresului posttraumatic, sau SSTP

dupǎ chinul trăit,

prezentau un indiciu biologic

de predispoziţie la SSPT -

care era mai pronunţat

la copiii ai cǎror mame au trăit catastrofa

în al III-lea trimestru de sarcinǎ.

Cu alte cuvinte,

mamele cu sindromul de stres posttraumatic

au transmis o vulnerabilitate sǎnǎtǎţii

copiilor când aceştia se aflau încǎ în uter.

Gândiți-vă la urmǎtorul lucru:

sindromul de stres posttraumatic

se pare cǎ e o reacţie anormală la stres,

cauzând victimelor o enormǎ suferinţǎ nefondatǎ.

Dar mai e un mod de a aborda SSPT-ul.

Ceea ce noi considerǎm a fi patologic,

poate fi, de fapt, o adaptare utilǎ

în anumite situaţii.

Într-un mediu foarte periculos,

manifestǎrile specifice SSPT-ului -

hiper-conştientizarea propriului mediu,

rǎspuns rapid la pericole -

pot salva viaţa cuiva.

Teoria că transmiterea prenatalǎ a riscului SSPT ține de adaptare

e încǎ o speculaţie,

dar cred că e interesantǎ.

Ar însemna cǎ, înainte de naştere,

mamele îşi avertizeazǎ copiii

cǎ lumea e dură,

spunându-le, „Aveţi grijǎ.”

Sǎ clarific.

Cercetarea originilor fetale nu învinovǎţește femeile

pentru lucrurile petrecute de-a lungul sarcinii.

Ea cercetează cum putem asigura mai bine

sǎnǎtatea şi bunǎstarea noii generaţii.

Acest efort trebuie să se îndrepte și

spre ceea ce învaţǎ fetuşii

în cele nouǎ luni petrecute în uter.

Învǎţarea e una din activitǎţile esenţiale ale vieţii

şi începe mult mai devreme

decât ne-am fi imaginat vreodatǎ.

Vǎ mulţumesc!

(Aplauze)