Dalia Mogahed: Atitudinile care au declanșat Primăvara Arabă.

Experta în sondaje Dalia Mogahed împărtăşeşte date surprinzătoare despre atitudinea egiptenilor şi speranţele lor înainte de Primăvara Arabă - cu o atenţie deosebită la rolul femeilor în iniţierea schimbării.

Prezentarea mea are un subiect

despre care câțiva ați auzit deja.

Se numeşte Primăvara Arabă.

A auzit cineva despre ea?

(Aplauze)

În 2011, puterea a trecut

de la cei puţini la cei mulţi,

din birouri ovale în pieţe centrale,

de la unde radio atent supravegheate

la reţele Internet deschise tuturor.

Dar înainte ca Tahrir să devină un simbol global al eliberării,

erau deja sondaje reprezentative

care făceau auzită vocea oamenilor

în moduri mai tăcute, totuşi puternice.

Studiez societăţile musulmane din lume la Gallup.

Din 2001,

am intervievat sute şi mii de oameni -

tineri, bătrâni, bărbaţi şi femei,

educaţi şi analfabeţi.

Discursul meu de astăzi se bazează pe această cercetare

despre motivul răzvrătirii arabilor

şi ce doresc ei acum.

Această regiune e foarte diversă,

fiecare ţară e unică.

Dar cei care s-au revoltat

au împărtășit un set comun de plângeri

şi au cereri similare astăzi.

Am să-mi axez povestea pe Egipt.

Nu are nimic de-a face cu faptul că acolo m-am născut, desigur.

Dar e cea mai mare ţară arabă,

de asemenea una cu influenţă mare.

Dar o să lărgesc focalizarea pe întreaga regiune

ca să vedeţi subiectele mondene

ale părerilor arabe despre religie şi politică

şi ce impact au asupra femeilor,

dezvăluind câteva surprize în același timp.

Analizând mormane de date,

am descoperit următoarele:

şomajul şi sărăcia, singure,

nu au condus la revoltele arabe din 2011.

Dacă un act disperat al unui precupeţ de fructe tunisian

a constituit scânteia pentru aceste revoluţii,

de fapt, diferenţa dintre cum trăiau arabii

şi aşteptările lor

a furnizat combustibilul.

Ca să înţelegeţi,

gândiţi-vă la această tendinţă în Egipt.

Pe hârtie ţara o ducea bine.

De fapt, a fost distinsă

de către companii multinaţionale

pentru creşterea economică.

Dar sub această aparenţă exista o realitate diferită.

În 2010, chiar înainte de revoluţie,

deşi PIB-ul pe cap de locuitor

creştea cu câteva procente de câţiva ani,

egiptenii nu fuseseră niciodată mai nemulţumiţi de vieţile lor.

Asta este foarte neobişnuit,

pentru că la scară mondială, fără a fi o surpriză,

oamenii se simt mai bine pe măsură ce ţara prosperă.

Iar asta pentru că au oportunităţi de muncă mai bune

iar statul le oferă servicii sociale mai bune.

Dar în Egipt era exact pe dos.

Cu cât ţara o ducea mai bine,

şomajul creştea de fapt,

iar mulţumirea oamenilor faţă de

locuinţe şi educaţie a scăzut dramatic.

Dar mânia nu privea doar nedreptăţile economice.

Oamenii tânjeau după libertate.

Contrar teoriei conflictului dintre civilizaţii,

arabii nu dispreţuiau libertăţile vestului,

ci le doreau.

Încă din 2001,

am întrebat arabii şi musulmanii din toată lumea,

ce admirau cel mai mult la vestici.

Printre cele mai frecvente răspunsuri

erau libertatea şi dreptatea.

Cu cuvintele lor, la o întrebare deschisă

am auzit: "Sistemul lor politic e transparent

şi urmăreşte democraţia în sensul ei real."

Altul a spus: "Libertatea și dreptul

să avem o minte deschisă unul cu celălalt".

Majoritatea, adică 90% sau chiar mai mult

din Egipt, Indonezia şi Iran

ne-au spus în 2005

că dacă ar fi să scrie o constituţie nouă

pentru o ţară teoretic nouă

ar garanta libertatea de exprimare

ca pe un drept fundamental,

mai ales în Egipt.

88% au spus că mai multă democraţie

ar ajuta musulmanii să progreseze -

e cel mai mare procent în fiecare ţară din studiu.

Dar contrar acestor aspiraţii democratice

experienţa de zi cu zi era foarte diferită,

mai ales în Egipt.

Aspirând cel mai mult către democraţie,

erau populaţia cu cea mai mică probabilitate din lume

de a spune că și-au făcut auzită opinia

în faţa vreunei oficialităţi în ultima lună -

la doar 4%.

În timp ce dezvoltarea economică a îmbogăţit pe câţiva,

pe mulţi i-a lăsat mai rău.

Pe măsură ce oamenii se simţeau mai puţin liberi

simţeau că scade şi grija pentru ei.

În loc să privească fostele regimuri

ca pe nişte părinţi generoşi deși supraprotectivi,

îi priveau ca şi pe nişte directori de închisoare.

Acum că au pus capăt regimului de 30 de ani al lui Mubarak,

egiptenii ar putea reprezenta

un potențial exemplu pentru regiune.

Dacă Egiptul va reuşi

să clădească o societate bazată pe litera legii,

ar putea deveni un model.

Dacă însă problemele fundamentale

care au propulsat revoluţia nu sunt abordate,

consecinţele ar putea fi catastrofice -

nu doar pentru Egipt,

ci pentru întreaga regiune.

Semnele nu sunt bune, au spus unii.

Islamiştii, nu tinerii liberali care au pornit revoluţia,

au câştigat majoritatea parlamentară.

Consiliul militar a clacat

sub presiunea civilă şi a protestelor

iar economia ţării continuă să sufere.

Evaluând Egiptul doar din acest aspect, totuşi,

ignoră adevărata revoluţie.

Pentru că egiptenii sunt mai optimişti

decât au fost ani de zile,

mult mai puţin divizaţi pe considerente religioase ancestrale

decât am crede

şi pregătiţi pentru cerinţele democraţiei.

Fie că sprijină islamiştii sau liberalii

priorităţile egiptenilor pentru acest guvern sunt identice:

slujbe, stabilitate şi educaţie,

nu poliţie morală.

Dar cel mai mult,

pentru prima oară în decenii,

se aşteaptă să participe activ, nu ca spectatori,

la treburile ţării.

M-am întâlnit cu un grup de parlamentari nou-aleşi

din Egipt şi Tunisia

acum câteva săptămâni.

Ce m-a surprins la ei

a fost că nu erau doar optimişti,

dar m-au surprins ca fiind neliniștiți,

ca să spun așa.

Unul mi-a spus,

"Oamenii noştri obişnuiau să se adune în cafenele

să se uite la fotbal,

acum se adună să se uite la Parlament".

(Râsete)

Ne supraveghează,

şi nu putem decât să ne îngrijorăm

că nu ne vom ridica la nivelul aşteptărilor lor".

Şi ce m-a impresionat

este că acum 24 de luni,

oamenii erau cei îngrijorați

că sunt supravegheaţi de către guvernul lor.

Motivul pentru care au aşteptări mari

este pentru că au o nouă speranţă pentru viitor.

Înainte de revoluţie spuneam că

egiptenii nu se simțiseră niciodată așa rău în viața lor,

dar nu numai atât, ei credeau că nici viitorul nu va fi mai bun.

Adevărata schimbare după înlăturarea lui Mubarak

nu a fost că viaţa a devenit mai uşoară.

Chiar a devenit mai grea.

Dar aşteptările oamenilor pentru viitor

au crescut semnificativ.

Şi această speranţă, acest optimism,

a îndurat un an de tranziţie turbulentă.

Un motiv pentru acest optimism,

contrar celor spuse de mulţi, majoritatea egiptenilor

cred că lucrurile s-au schimbat în multe privinţe.

În timp ce numărul la vot al egiptenilor

se ştia că era numărat pe degete

la alegerile de dinaintea revoluţiei,

la alegerile trecute au votat cam 70% -

bărbaţi şi femei.

Doar un sfert credeau în onestitatea alegerilor în 2010 -

am fost surprinsă că au fost un sfert -

90% au crezut că aceste alegeri au fost corecte.

Asta contează pentru că

am descoperit o legătură

între încrederea oamenilor în procesul democratic

şi încrederea că oamenii oprimaţi

îşi pot schimba situaţia

doar prin mijloace paşnice.

(Aplauze)

Ştiu că unii credeţi că

egiptenii

şi mulţi alţi arabi care s-au revoltat şi sunt în tranziţie,

au aşteptări foarte mari de la guvernele lor.

Sunt doar victime ale unei autocraţii de lungă durată,

aşteptând un stat paternal

să le rezolve problemele.

Dar această concluzie ar ignora

o schimbare cutremurătoare care are loc în Egipt

departe de camerele de filmat din Piaţa Tahrir.

Anume că aşteptările sporite ale egiptenilor

se referă la ei înşişi.

Într-o ţară cunoscută odată pentru resemnarea ei pasivă,

unde, oricât de rău mergeau treburile,

numai 4% îşi exprimau părerea unui oficial public,

astăzi 90% ne spun că

dacă există o problemă în comunitatea lor,

este treaba lor să o rezolve.

(Aplauze)

Şi trei pătrimi cred

nu doar că au responsabilităţi,

ci că au puterea de a face schimbări.

Şi această împuternicire

se aplică şi femeilor,

al căror rol în revolte

nu poate fi subestimat.

Au fost doctori şi dizidenţi,

artişti şi organizatori.

O treime din cei care au înfruntat tancuri şi gaze lacrimogene

pentru a cere libertate şi dreptate în Egipt

au fost femei.

(Aplauze)

Oamenii au ridicat motive serioase de îngrijorare

privitor la ce însemna victoria partidelor islamiste pentru femei.

Ce am aflat despre rolul religiei în cadrul legislaţiei

şi despre rolul religiei în societate

este că nu există un consens al femeilor.

Am descoperit că femeile dintr-o ţară

seamănă mai mult cu bărbaţii din acea ţară

decât cu omoloagele lor de dincolo de graniţă.

Asta sugerează că

felul în care femeile privesc rolul religiei în societate

e dat de cultura propriei lor ţări şi de context

decât părerea monolitică cum că

pur şi simplu religia face rău femeilor.

Totuşi femeile sunt toate de acord

în ce priveşte rolul lor,

şi anume că el trebuie să fie central şi activ.

Aici există cea mai mare diferenţă dintre sexe într-o ţără -

pe tema drepturilor femeilor.

Ce cred bărbaţii despre drepturile femeilor

contează pentru viitorul acestei regiuni.

Pentru că am descoperit o legătură

între susţinerea de către bărbaţi a angajării femeilor

şi numărul femeilor angajate

în domenii profesionale în acea ţară.

Problema devine:

"Ce îi determină pe bărbaţi să susţină drepturile femeilor?

Cum rămâne cu părerea bărbaţilor despre religie şi lege?

Opinia unui bărbat despre

rolul religiei în politică

influențează părerea despre drepturile femeilor?

Răspunsul este "Nu".

Nu am găsit absolut nicio corelaţie,

niciun fel de impact,

între aceste două variabile.

Ce determină sprijinul bărbaţilor pentru angajarea femeilor

este angajarea bărbaţilor,

nivelul lor de educaţie

cât şi un scor bun al ţării lor

în Human Development Index al Naţiunilor Unite.

Asta înseamnă că

dezvoltarea umană,

nu secularizarea,

e cheia pentru rolul femeilor

în transformarea Orientului Mijlociu.

Şi transformarea continuă.

De pe Wall Street până pe Mohammed Mahmoud Street,

niciodată nu a fost mai important

să înţelegem aspiraţiile

oamenilor obişnuiţi.

Vă mulţumesc.

(Aplauze)