Prezentarea mea are un subiect
despre care câțiva ați auzit deja.
Se numeşte Primăvara Arabă.
A auzit cineva despre ea?
(Aplauze)
În 2011, puterea a trecut
de la cei puţini la cei mulţi,
din birouri ovale în pieţe centrale,
de la unde radio atent supravegheate
la reţele Internet deschise tuturor.
Dar înainte ca Tahrir să devină un simbol global al eliberării,
erau deja sondaje reprezentative
care făceau auzită vocea oamenilor
în moduri mai tăcute, totuşi puternice.
Studiez societăţile musulmane din lume la Gallup.
Din 2001,
am intervievat sute şi mii de oameni -
tineri, bătrâni, bărbaţi şi femei,
educaţi şi analfabeţi.
Discursul meu de astăzi se bazează pe această cercetare
despre motivul răzvrătirii arabilor
şi ce doresc ei acum.
Această regiune e foarte diversă,
fiecare ţară e unică.
Dar cei care s-au revoltat
au împărtășit un set comun de plângeri
şi au cereri similare astăzi.
Am să-mi axez povestea pe Egipt.
Nu are nimic de-a face cu faptul că acolo m-am născut, desigur.
Dar e cea mai mare ţară arabă,
de asemenea una cu influenţă mare.
Dar o să lărgesc focalizarea pe întreaga regiune
ca să vedeţi subiectele mondene
ale părerilor arabe despre religie şi politică
şi ce impact au asupra femeilor,
dezvăluind câteva surprize în același timp.
Analizând mormane de date,
am descoperit următoarele:
şomajul şi sărăcia, singure,
nu au condus la revoltele arabe din 2011.
Dacă un act disperat al unui precupeţ de fructe tunisian
a constituit scânteia pentru aceste revoluţii,
de fapt, diferenţa dintre cum trăiau arabii
şi aşteptările lor
a furnizat combustibilul.
Ca să înţelegeţi,
gândiţi-vă la această tendinţă în Egipt.
Pe hârtie ţara o ducea bine.
De fapt, a fost distinsă
de către companii multinaţionale
pentru creşterea economică.
Dar sub această aparenţă exista o realitate diferită.
În 2010, chiar înainte de revoluţie,
deşi PIB-ul pe cap de locuitor
creştea cu câteva procente de câţiva ani,
egiptenii nu fuseseră niciodată mai nemulţumiţi de vieţile lor.
Asta este foarte neobişnuit,
pentru că la scară mondială, fără a fi o surpriză,
oamenii se simt mai bine pe măsură ce ţara prosperă.
Iar asta pentru că au oportunităţi de muncă mai bune
iar statul le oferă servicii sociale mai bune.
Dar în Egipt era exact pe dos.
Cu cât ţara o ducea mai bine,
şomajul creştea de fapt,
iar mulţumirea oamenilor faţă de
locuinţe şi educaţie a scăzut dramatic.
Dar mânia nu privea doar nedreptăţile economice.
Oamenii tânjeau după libertate.
Contrar teoriei conflictului dintre civilizaţii,
arabii nu dispreţuiau libertăţile vestului,
ci le doreau.
Încă din 2001,
am întrebat arabii şi musulmanii din toată lumea,
ce admirau cel mai mult la vestici.
Printre cele mai frecvente răspunsuri
erau libertatea şi dreptatea.
Cu cuvintele lor, la o întrebare deschisă
am auzit: "Sistemul lor politic e transparent
şi urmăreşte democraţia în sensul ei real."
Altul a spus: "Libertatea și dreptul
să avem o minte deschisă unul cu celălalt".
Majoritatea, adică 90% sau chiar mai mult
din Egipt, Indonezia şi Iran
ne-au spus în 2005
că dacă ar fi să scrie o constituţie nouă
pentru o ţară teoretic nouă
ar garanta libertatea de exprimare
ca pe un drept fundamental,
mai ales în Egipt.
88% au spus că mai multă democraţie
ar ajuta musulmanii să progreseze -
e cel mai mare procent în fiecare ţară din studiu.
Dar contrar acestor aspiraţii democratice
experienţa de zi cu zi era foarte diferită,
mai ales în Egipt.
Aspirând cel mai mult către democraţie,
erau populaţia cu cea mai mică probabilitate din lume
de a spune că și-au făcut auzită opinia
în faţa vreunei oficialităţi în ultima lună -
la doar 4%.
În timp ce dezvoltarea economică a îmbogăţit pe câţiva,
pe mulţi i-a lăsat mai rău.
Pe măsură ce oamenii se simţeau mai puţin liberi
simţeau că scade şi grija pentru ei.
În loc să privească fostele regimuri
ca pe nişte părinţi generoşi deși supraprotectivi,
îi priveau ca şi pe nişte directori de închisoare.
Acum că au pus capăt regimului de 30 de ani al lui Mubarak,
egiptenii ar putea reprezenta
un potențial exemplu pentru regiune.
Dacă Egiptul va reuşi
să clădească o societate bazată pe litera legii,
ar putea deveni un model.
Dacă însă problemele fundamentale
care au propulsat revoluţia nu sunt abordate,
consecinţele ar putea fi catastrofice -
nu doar pentru Egipt,
ci pentru întreaga regiune.
Semnele nu sunt bune, au spus unii.
Islamiştii, nu tinerii liberali care au pornit revoluţia,
au câştigat majoritatea parlamentară.
Consiliul militar a clacat
sub presiunea civilă şi a protestelor
iar economia ţării continuă să sufere.
Evaluând Egiptul doar din acest aspect, totuşi,
ignoră adevărata revoluţie.
Pentru că egiptenii sunt mai optimişti
decât au fost ani de zile,
mult mai puţin divizaţi pe considerente religioase ancestrale
decât am crede
şi pregătiţi pentru cerinţele democraţiei.
Fie că sprijină islamiştii sau liberalii
priorităţile egiptenilor pentru acest guvern sunt identice:
slujbe, stabilitate şi educaţie,
nu poliţie morală.
Dar cel mai mult,
pentru prima oară în decenii,
se aşteaptă să participe activ, nu ca spectatori,
la treburile ţării.
M-am întâlnit cu un grup de parlamentari nou-aleşi
din Egipt şi Tunisia
acum câteva săptămâni.
Ce m-a surprins la ei
a fost că nu erau doar optimişti,
dar m-au surprins ca fiind neliniștiți,
ca să spun așa.
Unul mi-a spus,
"Oamenii noştri obişnuiau să se adune în cafenele
să se uite la fotbal,
acum se adună să se uite la Parlament".
(Râsete)
Ne supraveghează,
şi nu putem decât să ne îngrijorăm
că nu ne vom ridica la nivelul aşteptărilor lor".
Şi ce m-a impresionat
este că acum 24 de luni,
oamenii erau cei îngrijorați
că sunt supravegheaţi de către guvernul lor.
Motivul pentru care au aşteptări mari
este pentru că au o nouă speranţă pentru viitor.
Înainte de revoluţie spuneam că
egiptenii nu se simțiseră niciodată așa rău în viața lor,
dar nu numai atât, ei credeau că nici viitorul nu va fi mai bun.
Adevărata schimbare după înlăturarea lui Mubarak
nu a fost că viaţa a devenit mai uşoară.
Chiar a devenit mai grea.
Dar aşteptările oamenilor pentru viitor
au crescut semnificativ.
Şi această speranţă, acest optimism,
a îndurat un an de tranziţie turbulentă.
Un motiv pentru acest optimism,
contrar celor spuse de mulţi, majoritatea egiptenilor
cred că lucrurile s-au schimbat în multe privinţe.
În timp ce numărul la vot al egiptenilor
se ştia că era numărat pe degete
la alegerile de dinaintea revoluţiei,
la alegerile trecute au votat cam 70% -
bărbaţi şi femei.
Doar un sfert credeau în onestitatea alegerilor în 2010 -
am fost surprinsă că au fost un sfert -
90% au crezut că aceste alegeri au fost corecte.
Asta contează pentru că
am descoperit o legătură
între încrederea oamenilor în procesul democratic
şi încrederea că oamenii oprimaţi
îşi pot schimba situaţia
doar prin mijloace paşnice.
(Aplauze)
Ştiu că unii credeţi că
egiptenii
şi mulţi alţi arabi care s-au revoltat şi sunt în tranziţie,
au aşteptări foarte mari de la guvernele lor.
Sunt doar victime ale unei autocraţii de lungă durată,
aşteptând un stat paternal
să le rezolve problemele.
Dar această concluzie ar ignora
o schimbare cutremurătoare care are loc în Egipt
departe de camerele de filmat din Piaţa Tahrir.
Anume că aşteptările sporite ale egiptenilor
se referă la ei înşişi.
Într-o ţară cunoscută odată pentru resemnarea ei pasivă,
unde, oricât de rău mergeau treburile,
numai 4% îşi exprimau părerea unui oficial public,
astăzi 90% ne spun că
dacă există o problemă în comunitatea lor,
este treaba lor să o rezolve.
(Aplauze)
Şi trei pătrimi cred
nu doar că au responsabilităţi,
ci că au puterea de a face schimbări.
Şi această împuternicire
se aplică şi femeilor,
al căror rol în revolte
nu poate fi subestimat.
Au fost doctori şi dizidenţi,
artişti şi organizatori.
O treime din cei care au înfruntat tancuri şi gaze lacrimogene
pentru a cere libertate şi dreptate în Egipt
au fost femei.
(Aplauze)
Oamenii au ridicat motive serioase de îngrijorare
privitor la ce însemna victoria partidelor islamiste pentru femei.
Ce am aflat despre rolul religiei în cadrul legislaţiei
şi despre rolul religiei în societate
este că nu există un consens al femeilor.
Am descoperit că femeile dintr-o ţară
seamănă mai mult cu bărbaţii din acea ţară
decât cu omoloagele lor de dincolo de graniţă.
Asta sugerează că
felul în care femeile privesc rolul religiei în societate
e dat de cultura propriei lor ţări şi de context
decât părerea monolitică cum că
pur şi simplu religia face rău femeilor.
Totuşi femeile sunt toate de acord
în ce priveşte rolul lor,
şi anume că el trebuie să fie central şi activ.
Aici există cea mai mare diferenţă dintre sexe într-o ţără -
pe tema drepturilor femeilor.
Ce cred bărbaţii despre drepturile femeilor
contează pentru viitorul acestei regiuni.
Pentru că am descoperit o legătură
între susţinerea de către bărbaţi a angajării femeilor
şi numărul femeilor angajate
în domenii profesionale în acea ţară.
Problema devine:
"Ce îi determină pe bărbaţi să susţină drepturile femeilor?
Cum rămâne cu părerea bărbaţilor despre religie şi lege?
Opinia unui bărbat despre
rolul religiei în politică
influențează părerea despre drepturile femeilor?
Răspunsul este "Nu".
Nu am găsit absolut nicio corelaţie,
niciun fel de impact,
între aceste două variabile.
Ce determină sprijinul bărbaţilor pentru angajarea femeilor
este angajarea bărbaţilor,
nivelul lor de educaţie
cât şi un scor bun al ţării lor
în Human Development Index al Naţiunilor Unite.
Asta înseamnă că
dezvoltarea umană,
nu secularizarea,
e cheia pentru rolul femeilor
în transformarea Orientului Mijlociu.
Şi transformarea continuă.
De pe Wall Street până pe Mohammed Mahmoud Street,
niciodată nu a fost mai important
să înţelegem aspiraţiile
oamenilor obişnuiţi.
Vă mulţumesc.
(Aplauze)