Cum funcționează prejudecățile rasiale - și cum să le eliminăm

Creierul nostru creează categorii pentru a da sens lumii, a recunoaște tipare și pentru a lua decizii rapide. Dar această abilitate de a clasifica poate deveni și o povară grea sub forma prejudecăților inconștiente. În această discuție psihologul Jennifer L. Eberhardt explorează modul în care prejudecățile noastre vizează în mod nedrept oamenii negri de la toate nivelurile societății - de la școli și social media, la poliție și justiție penală - și discută modul în care crearea de puncte de fricțiune ne poate ajuta să ne oprim și sa abordăm această problemă tulburătoare.

Acum câțiva ani,

eram în avion cu fiul meu
care avea doar cinci ani.

Era atât de entuziasmat
că zbura cu avionul cu mami!

Își arunca privirea peste tot,
verifica orice lucru

și analiza lumea din jurul său.

Vede un bărbat și zice:

„Hei, tipul ăla seamănă cu tati!”

Mă uit la acel bărbat

și nu seamăna deloc cu soțul meu,

absolut deloc.

După care mă uit la lumea din avion

și observ că acest bărbat
era singurul de culoare din avion.

Și îmi zic:

„Bine.

E timpul să îi explic fiului meu

că nu toți oamenii de culoare
arată la fel”.

Fiul meu se uită la mine și îmi zice:

„Sper să nu jefuiască avionul”.

Îi zic: „Cum? Ce ai zis?”

Și repetă: „Sper ca acel om
nu o să jefuiască avionul”.

Îl întreb: „Bine, dar de ce crezi asta?

Știi că tati nu ar jefui avionul”.

Și răspunde: „Da, da, știu”.

Îl întreb: „Dar atunci de ce spui asta?”

Și el se uită la mine
cu o față foarte tristă

și zice:

„Nu știu de ce am zis așa.

Nu știu de ce am gândit așa”.

Trăim cu o stratificare rasială
atât de severă,

încât și un copil de cinci ani
ne poate spune ce urmează să se întâmple,

chiar în absența unui răufăcător,

chiar în absența urii.

Această asociere între infracțiune
și culoarea pielii

a pătruns în mintea copilului meu.

Și a atins toți copiii noștri.

Și pe noi toți.

Mințile ne sunt modelate
de disparitățile rasiale

pe care le observăm

și de relatările care ne ajută
să înțelegem aceste disparități:

„Oamenii aceia sunt răufăcători”.

„Oamenii aceia sunt violenți”.

„Să te ferești de oamenii aceia”.

Când echipa mea de cercetare
i-a adus pe oameni în laborator

și le-au fost arătate diferite fețe,

am constatat că expunerea la fețele negre
îi face să vadă imagini estompate cu arme

cu o mai mare claritate și viteză.

Prejudecata controlează nu doar ce vedem,

ci și unde privim.

Am constatat că îndemnând oamenii
să se gândească la o faptă violentă

îi determină să-și îndrepte privirea
spre o față neagră,

îndepărtându-se de o față albă.

Îndemnând polițiștii să se gândească
la capturarea cuiva, la folosirea armei

și la arest,

îi face să-și îndrepte privirea
spre fețele negre, de asemenea.

Prejudecățile pot infecta fiecare aspect
al sistemului nostru de justiție.

Într-un set mare de date
al condamnaților la moarte,

am descoperit că trăsăturile negre
îți cresc de peste două ori riscul

de a primi o sentință la moarte,

cel puțin în cazul
în care victimele erau albe.

Acest efect este semnificativ,

chiar dacă am comparat infracțiuni
de o gravitate asemănătoare

și inculpați cu o atractivitate
asemănătoare.

Și indiferent ce variabile am eliminat,

am descoperit că oamenii de culoare
au fost pedepsiți

direct proporțional
cu trăsăturile fizice specifice negrilor:

cu cât era mai negru,

cu atât a fost pedepsit mai dur.

Prejudecățile ne pot influența și modul
în care profesorii disciplinează elevii.

Eu și colegii mei am descoperit
că profesorii manifestă o dorință

să disciplineze un elev de gimnaziu
negru mai aspru

decât un elev alb

pentru același comportament
deviant repetat.

Într-un studiu recent,

am descoperit că profesorii
tratează elevii negri ca pe un grup,

iar pe elevii albi ca indivizi.

Dacă, de exemplu, un elev negru greșește,

apoi un alt elev negru
greșește câteva zile mai târziu,

profesorul reacționează
în cazul celui de-al doilea elev negru

ca și cum ar fi greșit de două ori.

Este ca și cum păcatele unui copil

se transmit următorului.

Creăm categorii pentru a înțelege lumea,

pentru a revendica
un anumit control și coerență

asupra stimulilor cu care
suntem bombardați constant.

Categorizarea și prejudecățile
pe care le însămânțează

permit creierului nostru să raționeze
mai rapid și mai eficient,

și facem asta instinctiv,
bazându-ne pe tipare

care par previzibile.

Deși categoriile pe care le creăm
ne permit să luăm decizii rapide,

ele ne întăresc și prejudecățile.

Aceleași lucruri care ne ajută
să înțelegem lumea

ne pot și orbi.

Categoriile ne fac alegerile ușoare,

fără efort.

Cu toate acestea,
ele presupun o povară grea.

Deci ce putem face?

Cu toții suntem vulnerabili
la prejudecăți,

dar nu suntem părtinitori tot timpul.

Există anumite condiții
care pot ajuta la apariția prejudecăților

și alte condiții care le pot reprima.

Să vă dau un exemplu.

Mulți oameni cunosc
compania de tehnologie Nextdoor.

Întregul lor scop e să creeze cartiere
mai puternice, mai sănătoase, mai sigure.

Ei oferă un spațiu online

unde vecinii se pot aduna
și împărtăși informații.

Totuși, Nextdoor a descoperit imediat
că are o problemă

cu profilarea rasială.

Într-un caz obișnuit,

oamenii privesc în afara ferestrei lor

și văd un bărbat negru
în cartierul lor alb

și se gândesc rapid
că nu are intenții bune,

chiar și atunci când nu există semne
de infracționalitate.

În multe feluri, cum ne comportăm online

reflectă modul
în care ne comportăm în lume.

Dar ce nu vrem să facem e
să creăm un sistem ușor de utilizat

care poate amplifica prejudecățile
și adânci disparitățile rasiale,

în loc să le demonteze.

Cofondatorul Nextdoor
m-a contactat pe mine și pe alții

pentru a-și da seama ce să facă.

Și și-au dat seama că pentru a limita
profilarea rasială pe platformă,

va fi nevoie să adauge fricțiune;

adică să încetinească oamenii.

Nextdoor a avut de ales,

și împotriva oricărui impuls,

au decis să adauge fricțiune.

Și au făcut asta adăugând o simplă listă.

Pe ea erau trei puncte.

În primul rând, au cerut utilizatorilor
să facă o pauză

și să se gândească: „Ce făcea
această persoană ca să fie suspectă?”

Categoria „bărbat negru”
nu constituie temei pentru suspiciuni.

Apoi au cerut utilizatorilor să descrie
caracteristicile fizice ale persoanei,

nu doar rasa și sexul.

În al treilea rând, și-au dat seama
că o mulțime de oameni

nu păreau să știe
ce înseamnă profilarea rasială,

și nici că o foloseau.

Nextdoor le-a furnizat o definiție

și le-a spus că e strict interzisă.

Majoritatea dintre voi ați văzut
aceste anunțuri în aeroporturi

și în stațiile de metrou:
„Dacă vezi ceva, spune ceva”.

Nextdoor a încercat să modifice asta.

„Dacă vezi ceva suspect,

spune ceva specific.”

Și folosind această strategie,
prin încetinirea oamenilor,

Nextdoor a reușit să scadă
profilarea rasială cu 75 la sută.

Oamenii îmi spun adesea:

„Nu puteți adăuga fricțiune
în fiecare situație, în fiecare context,

și mai ales pentru persoanele
care iau mereu decizii rapide”.

Dar se dovedește că putem adăuga fricțiune

la mai multe situații decât credem.

Lucrând cu Departamentul
de Poliție din Oakland

în California,

eu și câțiva colegi
am putut ajuta departamentul

să reducă numărul de opriri
pe care le-au făcut

în cazul unor oameni care nu săvârșeau
nicio infracțiune gravă.

Și am făcut asta presând polițiștii

să-și pună o întrebare înainte de fiecare
oprire pe care au făcut-o:

„Există informații care justifică
oprirea aceasta,

da sau nu?”

Cu alte cuvinte,

am informații anterioare
pentru a conecta această persoană

cu o anumită infracțiune?

Adăugând această întrebare

la formularul pe care polițiștii
îl completează în timpul unei opriri,

încetinesc, fac o pauză,

se gândesc: „De ce trag pe dreapta
această persoană?”

În 2017, înainte de a adăuga
această întrebare în formular,

polițiștii au făcut aproximativ 32.000
de opriri de-a lungul orașului.

În anul următor,
cu adăugarea acestei întrebări,

a scăzut la 19.000 de opriri.

Opririle afro-americanilor au scăzut
cu 43 la sută.

Și oprirea a mai puțini oameni de culoare
nu a făcut orașul mai periculos.

De fapt, rata criminalității
a continuat să scadă,

iar orașul a devenit mai sigur
pentru toată lumea.

Deci o soluție poate veni din reducerea
numărul de opriri inutile.

Alta poate proveni din îmbunătățirea
calității opririlor

pe care polițiștii le fac.

Și tehnologia ne poate ajuta aici.

Știm cu toții despre moartea
lui George Floyd,

pentru că cei care au încercat să-i vină
în ajutor aveau camere de telefon mobil

pentru a înregistra acea oribilă și fatală
confruntare cu poliția.

Dar avem tot felul de tehnologii
pe care nu le folosim îndeajuns.

Secțiile de poliție din toată țara

sunt obligate să aibă camere
purtate pe corp,

deci avem înregistrări nu numai cu cele
mai extreme și mai groaznice confruntări,

ci și cu interacțiuni cotidiene.

Cu o echipa interdisciplinară
de la Stanford,

am început să folosim
tehnici de învățare automată

pentru a analiza un număr mare
de confruntări.

Asta ca să înțelegem mai bine ce se
întâmplă în opririle de rutină din trafic.

Am descoperit că chiar și când

polițiștii se comportă profesionist,

vorbesc șoferilor negri mai puțin
respectuos decât șoferilor albi.

De fapt, numai din cuvintele
pe care polițiștii le folosesc,

putem prezice dacă vorbeau
cu un șofer negru sau cu unul alb.

Problema e că majoritatea
materialelor video din aceste camere

nu sunt folosit
de departamentele de poliție

pentru a înțelege ce se întâmplă pe stradă

sau pentru a instrui polițiștii.

Și asta e o rușine.

Cum se transformă o oprire de rutină
într-o confruntare mortală?

Cum s-a întâmplat asta
în cazul lui George Floyd?

Cum s-a întâmplat în cazul altora?

Când fiul meu cel mare avea 16 ani,

a descoperit că atunci când oamenii
albi îl privesc,

simt frică.

În lift este cel mai rău, a spus el.

Când ușile se închid,

oamenii sunt prinși
în acest spațiu minuscul

cu cineva pe care au fost învățați
să îl asocieze cu pericolul.

Fiul meu simte disconfortul lor,

și le zâmbește ca să-i relaxeze,

să le calmeze temerile.

Când vorbește,

trupurile lor se relaxează.

Respiră mai ușor.

Le place cadența lui,

dicția lui, alegerea lui de cuvinte.

Pare unul de-al lor.

Credeam că fiul meu e un extrovertit
natural ca tatăl său.

Dar mi-am dat seama în acel moment,
în acea conversație,

că zâmbetul lui nu era un semn
că voia să se conecteze

cu niște străini.

Era un talisman pe care-l folosea
să se protejeze,

o abilitate de supraviețuire pe care
o perfecționase după mii de experiențe.

Învățase să se adapteze tensiunii
pe care culoarea pielii lui o generase

și care îi punea propria viață în pericol.

Știm că creierul e construit
pentru a avea prejudecăți,

și o modalitate de a întrerupe aceste
prejudecăți e să ne oprim, să reflectăm

asupra dovezilor presupunerilor noastre.

Deci trebuie să ne întrebăm:

ce presupuneri avem
când pășim într-un lift?

Sau într-un avion?

Cum devenim conștienți de prejudecățile
noastre inconștiente?

Pe cine menține în siguranță
aceste presupuneri?

Pe cine pun în pericol?

Dacă nu ne punem aceste întrebări

și nu insistăm ca școlile și instanțele
și departamentele noastre de poliție

și fiecare instituție
să facă același lucru,

vom continua să permitem prejudecăților

să ne orbească.

Și dacă permitem asta,

niciunul dintre noi nu e cu adevărat
în siguranță.

Vă mulțumesc!