Acum câțiva ani, eram în avion cu fiul meu care avea doar cinci ani. Era atât de entuziasmat că zbura cu avionul cu mami! Își arunca privirea peste tot, verifica orice lucru și analiza lumea din jurul său. Vede un bărbat și zice: „Hei, tipul ăla seamănă cu tati!” Mă uit la acel bărbat și nu seamăna deloc cu soțul meu, absolut deloc. După care mă uit la lumea din avion și observ că acest bărbat era singurul de culoare din avion. Și îmi zic: „Bine. E timpul să îi explic fiului meu că nu toți oamenii de culoare arată la fel”. Fiul meu se uită la mine și îmi zice: „Sper să nu jefuiască avionul”. Îi zic: „Cum? Ce ai zis?” Și repetă: „Sper ca acel om nu o să jefuiască avionul”. Îl întreb: „Bine, dar de ce crezi asta? Știi că tati nu ar jefui avionul”. Și răspunde: „Da, da, știu”. Îl întreb: „Dar atunci de ce spui asta?” Și el se uită la mine cu o față foarte tristă și zice: „Nu știu de ce am zis așa. Nu știu de ce am gândit așa”. Trăim cu o stratificare rasială atât de severă, încât și un copil de cinci ani ne poate spune ce urmează să se întâmple, chiar în absența unui răufăcător, chiar în absența urii. Această asociere între infracțiune și culoarea pielii a pătruns în mintea copilului meu. Și a atins toți copiii noștri. Și pe noi toți. Mințile ne sunt modelate de disparitățile rasiale pe care le observăm și de relatările care ne ajută să înțelegem aceste disparități: „Oamenii aceia sunt răufăcători”. „Oamenii aceia sunt violenți”. „Să te ferești de oamenii aceia”. Când echipa mea de cercetare i-a adus pe oameni în laborator și le-au fost arătate diferite fețe, am constatat că expunerea la fețele negre îi face să vadă imagini estompate cu arme cu o mai mare claritate și viteză. Prejudecata controlează nu doar ce vedem, ci și unde privim. Am constatat că îndemnând oamenii să se gândească la o faptă violentă îi determină să-și îndrepte privirea spre o față neagră, îndepărtându-se de o față albă. Îndemnând polițiștii să se gândească la capturarea cuiva, la folosirea armei și la arest, îi face să-și îndrepte privirea spre fețele negre, de asemenea. Prejudecățile pot infecta fiecare aspect al sistemului nostru de justiție. Într-un set mare de date al condamnaților la moarte, am descoperit că trăsăturile negre îți cresc de peste două ori riscul de a primi o sentință la moarte, cel puțin în cazul în care victimele erau albe. Acest efect este semnificativ, chiar dacă am comparat infracțiuni de o gravitate asemănătoare și inculpați cu o atractivitate asemănătoare. Și indiferent ce variabile am eliminat, am descoperit că oamenii de culoare au fost pedepsiți direct proporțional cu trăsăturile fizice specifice negrilor: cu cât era mai negru, cu atât a fost pedepsit mai dur. Prejudecățile ne pot influența și modul în care profesorii disciplinează elevii. Eu și colegii mei am descoperit că profesorii manifestă o dorință să disciplineze un elev de gimnaziu negru mai aspru decât un elev alb pentru același comportament deviant repetat. Într-un studiu recent, am descoperit că profesorii tratează elevii negri ca pe un grup, iar pe elevii albi ca indivizi. Dacă, de exemplu, un elev negru greșește, apoi un alt elev negru greșește câteva zile mai târziu, profesorul reacționează în cazul celui de-al doilea elev negru ca și cum ar fi greșit de două ori. Este ca și cum păcatele unui copil se transmit următorului. Creăm categorii pentru a înțelege lumea, pentru a revendica un anumit control și coerență asupra stimulilor cu care suntem bombardați constant. Categorizarea și prejudecățile pe care le însămânțează permit creierului nostru să raționeze mai rapid și mai eficient, și facem asta instinctiv, bazându-ne pe tipare care par previzibile. Deși categoriile pe care le creăm ne permit să luăm decizii rapide, ele ne întăresc și prejudecățile. Aceleași lucruri care ne ajută să înțelegem lumea ne pot și orbi. Categoriile ne fac alegerile ușoare, fără efort. Cu toate acestea, ele presupun o povară grea. Deci ce putem face? Cu toții suntem vulnerabili la prejudecăți, dar nu suntem părtinitori tot timpul. Există anumite condiții care pot ajuta la apariția prejudecăților și alte condiții care le pot reprima. Să vă dau un exemplu. Mulți oameni cunosc compania de tehnologie Nextdoor. Întregul lor scop e să creeze cartiere mai puternice, mai sănătoase, mai sigure. Ei oferă un spațiu online unde vecinii se pot aduna și împărtăși informații. Totuși, Nextdoor a descoperit imediat că are o problemă cu profilarea rasială. Într-un caz obișnuit, oamenii privesc în afara ferestrei lor și văd un bărbat negru în cartierul lor alb și se gândesc rapid că nu are intenții bune, chiar și atunci când nu există semne de infracționalitate. În multe feluri, cum ne comportăm online reflectă modul în care ne comportăm în lume. Dar ce nu vrem să facem e să creăm un sistem ușor de utilizat care poate amplifica prejudecățile și adânci disparitățile rasiale, în loc să le demonteze. Cofondatorul Nextdoor m-a contactat pe mine și pe alții pentru a-și da seama ce să facă. Și și-au dat seama că pentru a limita profilarea rasială pe platformă, va fi nevoie să adauge fricțiune; adică să încetinească oamenii. Nextdoor a avut de ales, și împotriva oricărui impuls, au decis să adauge fricțiune. Și au făcut asta adăugând o simplă listă. Pe ea erau trei puncte. În primul rând, au cerut utilizatorilor să facă o pauză și să se gândească: „Ce făcea această persoană ca să fie suspectă?” Categoria „bărbat negru” nu constituie temei pentru suspiciuni. Apoi au cerut utilizatorilor să descrie caracteristicile fizice ale persoanei, nu doar rasa și sexul. În al treilea rând, și-au dat seama că o mulțime de oameni nu păreau să știe ce înseamnă profilarea rasială, și nici că o foloseau. Nextdoor le-a furnizat o definiție și le-a spus că e strict interzisă. Majoritatea dintre voi ați văzut aceste anunțuri în aeroporturi și în stațiile de metrou: „Dacă vezi ceva, spune ceva”. Nextdoor a încercat să modifice asta. „Dacă vezi ceva suspect, spune ceva specific.” Și folosind această strategie, prin încetinirea oamenilor, Nextdoor a reușit să scadă profilarea rasială cu 75 la sută. Oamenii îmi spun adesea: „Nu puteți adăuga fricțiune în fiecare situație, în fiecare context, și mai ales pentru persoanele care iau mereu decizii rapide”. Dar se dovedește că putem adăuga fricțiune la mai multe situații decât credem. Lucrând cu Departamentul de Poliție din Oakland în California, eu și câțiva colegi am putut ajuta departamentul să reducă numărul de opriri pe care le-au făcut în cazul unor oameni care nu săvârșeau nicio infracțiune gravă. Și am făcut asta presând polițiștii să-și pună o întrebare înainte de fiecare oprire pe care au făcut-o: „Există informații care justifică oprirea aceasta, da sau nu?” Cu alte cuvinte, am informații anterioare pentru a conecta această persoană cu o anumită infracțiune? Adăugând această întrebare la formularul pe care polițiștii îl completează în timpul unei opriri, încetinesc, fac o pauză, se gândesc: „De ce trag pe dreapta această persoană?” În 2017, înainte de a adăuga această întrebare în formular, polițiștii au făcut aproximativ 32.000 de opriri de-a lungul orașului. În anul următor, cu adăugarea acestei întrebări, a scăzut la 19.000 de opriri. Opririle afro-americanilor au scăzut cu 43 la sută. Și oprirea a mai puțini oameni de culoare nu a făcut orașul mai periculos. De fapt, rata criminalității a continuat să scadă, iar orașul a devenit mai sigur pentru toată lumea. Deci o soluție poate veni din reducerea numărul de opriri inutile. Alta poate proveni din îmbunătățirea calității opririlor pe care polițiștii le fac. Și tehnologia ne poate ajuta aici. Știm cu toții despre moartea lui George Floyd, pentru că cei care au încercat să-i vină în ajutor aveau camere de telefon mobil pentru a înregistra acea oribilă și fatală confruntare cu poliția. Dar avem tot felul de tehnologii pe care nu le folosim îndeajuns. Secțiile de poliție din toată țara sunt obligate să aibă camere purtate pe corp, deci avem înregistrări nu numai cu cele mai extreme și mai groaznice confruntări, ci și cu interacțiuni cotidiene. Cu o echipa interdisciplinară de la Stanford, am început să folosim tehnici de învățare automată pentru a analiza un număr mare de confruntări. Asta ca să înțelegem mai bine ce se întâmplă în opririle de rutină din trafic. Am descoperit că chiar și când polițiștii se comportă profesionist, vorbesc șoferilor negri mai puțin respectuos decât șoferilor albi. De fapt, numai din cuvintele pe care polițiștii le folosesc, putem prezice dacă vorbeau cu un șofer negru sau cu unul alb. Problema e că majoritatea materialelor video din aceste camere nu sunt folosit de departamentele de poliție pentru a înțelege ce se întâmplă pe stradă sau pentru a instrui polițiștii. Și asta e o rușine. Cum se transformă o oprire de rutină într-o confruntare mortală? Cum s-a întâmplat asta în cazul lui George Floyd? Cum s-a întâmplat în cazul altora? Când fiul meu cel mare avea 16 ani, a descoperit că atunci când oamenii albi îl privesc, simt frică. În lift este cel mai rău, a spus el. Când ușile se închid, oamenii sunt prinși în acest spațiu minuscul cu cineva pe care au fost învățați să îl asocieze cu pericolul. Fiul meu simte disconfortul lor, și le zâmbește ca să-i relaxeze, să le calmeze temerile. Când vorbește, trupurile lor se relaxează. Respiră mai ușor. Le place cadența lui, dicția lui, alegerea lui de cuvinte. Pare unul de-al lor. Credeam că fiul meu e un extrovertit natural ca tatăl său. Dar mi-am dat seama în acel moment, în acea conversație, că zâmbetul lui nu era un semn că voia să se conecteze cu niște străini. Era un talisman pe care-l folosea să se protejeze, o abilitate de supraviețuire pe care o perfecționase după mii de experiențe. Învățase să se adapteze tensiunii pe care culoarea pielii lui o generase și care îi punea propria viață în pericol. Știm că creierul e construit pentru a avea prejudecăți, și o modalitate de a întrerupe aceste prejudecăți e să ne oprim, să reflectăm asupra dovezilor presupunerilor noastre. Deci trebuie să ne întrebăm: ce presupuneri avem când pășim într-un lift? Sau într-un avion? Cum devenim conștienți de prejudecățile noastre inconștiente? Pe cine menține în siguranță aceste presupuneri? Pe cine pun în pericol? Dacă nu ne punem aceste întrebări și nu insistăm ca școlile și instanțele și departamentele noastre de poliție și fiecare instituție să facă același lucru, vom continua să permitem prejudecăților să ne orbească. Și dacă permitem asta, niciunul dintre noi nu e cu adevărat în siguranță. Vă mulțumesc!