Paul Snelgrove: Un recensământ al oceanului

Oceanograful Paul Snelgrove împărtăşeşte rezultatele unui proiect de zece ani care a avut un singur scop: efectuarea unui recensământ al tuturor speciilor oceanului. El împărtăşeşte fotografii cu unele dintre cele mai surprinzătoare descoperiri ale Recensământului Vieţii Marine.

Oceanele acoperă cam 70 la sută din planeta noastră.

Şi cred că Arthur C. Clarke avea dreptate

când a spus că probabil ar trebui să ne numim planeta

Planeta Ocean.

Şi oceanele sunt extrem de productive,

după cum puteţi vedea în imaginea prin satelit

a fotosintezei, producerea vieţii noi.

De fapt, oceanele produc atât jumătate din noua viaţă de pe Pământ

cât şi aproximativ jumătate din oxigenul pe care îl respirăm.

De asemenea, adăposteşte o mare parte din biodiversitatea Pământului,

din care o mare parte nu ne este cunoscută.

Dar vă voi vorbi despre aceste lucruri astăzi.

Asta nu intră în toată extragerea proteinelor

din ocean.

Asta înseamnă cam 10 la sută din nevoile noastre globale

şi sută la sută pentru câteva naţiuni-insulă.

Dacă ar fi să cobori

în 95 la sută din biosfera care este locuită,

ar deveni repede întuneric beznă,

un întuneric întrerupt doar de mici surse de lumină

de la organisme bioluminiscente.

Şi dacă aprinzi lumina,

vei vedea periodic organisme spectaculoase care înnoată,

pentru că acestea sunt locuitorii adâncurilor,

vieţuitoarele care trăiesc în adâncurile oceanelor.

Şi până la urmă, fundul mării va deveni vizibil.

Acest tip de habitat acoperă mai mult din suprafaţa Pământului

decât toate celelalte habitate combinate.

Şi totuşi, ştim mai mult despre suprafaţa Lunii şi a lui Marte

decât ştim despre acest habitat,

în ciuda faptului că încă nu am extras

niciun gram de mâncare, o gură de oxigen sau un strop de apă

din aceste corpuri.

Aşa că acum 10 ani,

un program internaţional numit Recensământul Vieţii Marine a început,

care şi-a propus să îmbunătăţească înţelegerea noastră

a vieţii din oceanele globului.

A implicat 17 proiecte diferite din jurul lumii.

După cum vedeţi, acestea sunt urmele diferitelor proiecte.

Şi sper că veţi aprecia nivelul de acoperire globală

pe care a reuşit să îl obţină.

Totul a început cu doi oameni de ştiinţă, Fred Grassle şi Jesse Ausubel,

care s-au cunoscut în Woods Hale, Massachusetts

unde fuseseră amândoi invitaţi la un institut oceanografic faimos.

Şi Fred se plângea de starea biodiversităţii marine,

de faptul că avea probleme şi nu se făcea nimic în această privinţă.

Programul a crescut din această discuţie

care a implicat 2,700 de oameni de ştiinţă

din mai mult de 80 de ţări din jurul lumii

care au efectuat 540 de expediţii în ocean

cu un cost combinat de 650 milioane de dolari

pentru a studia distribuţia, diversitatea şi abundenţa

vieţii în oceanul global.

Aşadar ce am aflat?

Am găsit specii noi spectaculoase,

cele mai frumoase şi nemaipomenite lucruri pe care le-am văzut --

de la mal până în abis,

de la microbi până la peşti.

Şi aspectul restrictiv nu a fost diversitatea vieţii necunoscute,

ci numărul de specialişti în taxonomie

care puteau identifica şi cataloga aceste specii,

acest lucru au devenit aspectul restrictiv.

Ei, de fapt, erau speciile ameninţate cu dispariţia.

De fapt sunt patru-cinci specii noi

care sunt descrise zilnic din oceane.

Şi numărul ar putea fi mult mai mare.

Eu sunt din Newfoundland din Canada --

este o insulă departe de coasta continentului --

unde a avut loc unul dintre cele mai tragice dezastre în pescuit

din întreaga istorie umană.

Această fotografie arată un băieţel alături de un cod.

Este în jurul anului 1900.

Când aveam vârsta acestui băieţel,

mă duceam la pescuit cu bunicul meu

şi prindeam peşti care erau cam jumătate din acesta.

Şi credeam că aşa era normal,

pentru că nu mai văzusem niciodată un astfel de peşte.

Dacă ar fi să te duci acolo astăzi, la 20 de ani după ce pescuitul a fost distrus,

dacă ai putea să prinzi un peşte, ceea ce ar fi o provocare,

ar fi jumătate din dimensiunea asta.

Aşadar ceea ce se întâmplă acum este ceea ce se numeşte o schimbare a standardelor.

Aşteptările noastre cu privire la ceea ce pot produce oceanele

este ceva ce noi nu putem aprecia

pentru că nu am văzut aşa ceva în timpul vieţii noastre.

Majoritatea dintre noi, inclusiv eu,

credem că exploatarea oceanului de către oameni

a devenit importantă

în ultimii 50, poate 100 de ani, sau cam aşa.

Recensământul a încercat să se ducă înapoi în timp,

folosind orice sursă de informaţie pe care am putut să o obţinem.

Aşadar orice de la meniurile restaurantelor

până la arhivele mănăstirilor şi jurnalele de bord ale navelor

pentru a vedea cum arătau oceanele.

Pentru că informaţiile datau

în cel mai bun caz, din timpul celui de-al doilea război mondial.

Ce au aflat ei de fapt este că

exploatarea din plin a început odată cu romanii.

În acea vreme, desigur, nu existau frigidere.

Aşa că pescarii prindeau

numai ceea ce mâncau sau vindeau în acea zi.

Dar romanii au dezvoltat sărarea.

Şi odată cu sărarea,

a devenit posibil să păstrezi peşte şi să îl transporţi pe distanţe mari.

Aşa a început pescuitul industrial.

Acestea sunt câteva dintre extrapolările pe care le avem

despre pierderile care au existat

comparativ cu impactele pre-umane asupra oceanului.

Acestea variază între 65 şi 98 la sută

pentru aceste grupuri majore de organisme,

după cum se vede în liniile albastru închis.

În ceea ce priveşte acele specii pe care am reuşit să le lăsăm în pace, pe care le protejăm --

de exemplu, mamiferele marine în ultimii ani şi păsările de mare --

există o oarecare recuperare.

Deci nu este totul lipsit de speranţă.

Dar în cea mai mare parte, am ajuns de la sărare la epuizare.

Această serie de dovezi este extrem de interesantă.

Este vorba de un peşte trofeu prins pe coasta Floridei.

Aceasta este o fotografie din anii 1950.

Vreau să observaţi cântarul

pentru că atunci când vedeţi aceeaşi imagine din anii 1980,

vedem că peştii sunt mult mai mici

şi vedem de asemena o schimbare

în ceea ce priveşte alcătuirea acestor peşti.

În 2007, peştele era de-a dreptul caraghios

pentru un peşte trofeu.

Dar nu este ceva de care să râdem.

Oceanele şi-au pierdul mult din productivitate

şi responsabilitatea ne aparţine.

Aşadar ce a rămas? De fapt, chiar destul de mult.

Există multe lucruri captivante, şi vă voi spune câte ceva despre ele.

Şi vreau să încep cu puţină tehnologie,

pentru că, desigur, aceasta este o conferinţă TED

şi vreţi să auziţi ceva despre tehnologie.

Una dintre uneltele pe care le folosim să explorăm adâncurile oceanului

sunt vehiculele controlate de la distanţă.

Acestea sunt vehicule priponite pe care le coborâm pe fundul mării

şi care sunt ochii şi mâinile noastre cu care lucrăm.

Acum câţiva ani, trebuia să mă duc într-o croazieră oceanografică

şi nu am putut să mă duc datorită unei neconcordanţe de program.

Dar prin intermediul satelitului, am putut să stau în biroul meu acasă

cu câinele ghemuit la picioare, o ceaşcă de ceai în mână,

şi puteam să îi spun pilotului, "Vreau o mostră de aici. "

Şi pilotul a făcut exact asta.

Aceasta este tehnologia disponibilă astăzi

care nu exista acum un deceniu.

Tehnologia ne permite să luăm mostre din aceste habitate incredibile

care sunt foarte departe de suprafaţă

şi sunt departe de orice sursă de lumină.

Unul dintre mijloacele prin care putem să luăm mostre din oceane

este acustica, sau undele acustice.

Şi avantajele undelor acustice

este că ele pătrund bine prin apă, spre deosebire de lumină.

Aşa că putem să trimitem unde acustice,

care se ciocnesc de obiecte cum ar fi peştii şi sunt reflectate înapoi.

În acest exemplu, un om de ştiinţă al recensământului a luat două vase.

Unul ar fi transmis unde acustice care ar ajunge înapoi.

Acestea ar fi fost recepţionate de un al doilea vas,

iar asta ne-ar da o estimare foarte precisă, în cazul acesta,

a 250 de miliarde de heringi

într-un interval de un minut.

Şi asta este o zonă similară cu Insula Manhattan.

Şi această capacitate este o unealtă excepţională,

pentru că este extrem de important să ştim câţi peşti există.

Putem să folosim şi marcajul prin satelit

care ne permite să monitorizăm animalele pe măsură ce se deplasează prin oceane.

În cazul animalelor care ies la suprafaţă să respire,

precum foca elefant,

aceasta este o ocazie să trimită înformaţii către mal

şi să ne spună unde anume se află în ocean.

Pornind aici putem să creăm aceste trasee.

De exemplu, zona albastru închis

arată când s-a mutat foca elefant în Pacificul de nord.

Acum îmi dau seama că cei care aveţi daltonism, acest slide nu spune prea multe,

dar vă rog să mă urmăriţi în ciuda acestui fapt.

În cazul animalelor care nu ies la suprafaţă,

avem ceea ce se numeşte etichetele săritoare,

care adună informaţii despre lumină şi despre momentul în care soarele răsare şi apune.

Şi apoi la un moment dat

iese la suprafaţă şi, iarăşi, transmite informaţiile către mal.

Asta pentru că GPS-urile nu funcţionează sub apă. Din acest motiv avem nevoie de aceste unelte.

Şi în acest fel am putut să identificăm aceste autostrăzi albastre,

aceste zone aglomerate din ocean,

care ar trebui să fie prioritare

pentru protejarea oceanului.

Unul dintre lucrurile la care e posibil să vă gândiţi

este că, atunci când vă duceţi la supermarket să faceţi cumpărături, sunt scanate.

Şi există un cod de bare pe acel produs

care spune calculatorului exact despre ce produs este vorba.

Geneticienii au dezvoltat o unealtă similară care se numeşte codul de bare genetic.

Şi acest procedeu

foloseşte o anumită genă numită CO1

care este consecventă în cardul unei specii, dar este diferită la alte specii.

Asta înseamnă că putem diferenţia fără nicio eroare

speciile de alte specii,

chiar şi atunci când sunt asemănătoare unele cu altele,

dar care ar putea să fie destul de diferite din punct de vedere biologic.

Şi unul dintre cele mai interesante exemple pe care îmi place să îl citez

este povestea a două tinere fete, eleve de liceu din New York,

care au lucrat în recensământ.

Au mers şi au adunat peşti din pieţe şi de la restaurante din New York City

şi i-au clasificat prin codul de bare.

Şi au găsit peşti care au fost numiţi greşit.

De exemplu,

au găsit ceva care era vândut sub numele de ton, care este un peşte scump,

dar de fapt era tilapia, un peşte mult mai puţin valoros.

De asemenea au găsit o specie în pericol de dispariţie

care era vândut precum un peşte obişnuit.

Aşadar folosirea codului de bare ne permite să ne dăm seama cu ce avem de-a face

şi ce mâncăm.

Sistemul Informatic Biogeografic al Oceanului

este o bază de date pentru toate informaţiile recensământului.

Permite accesul liber; puteţi să vă duceţi şi să descărcaţi informaţii după cum doriţi.

Şi conţine toate informaţiile din recensământ

plus alte informaţii oferite de alţi oameni.

Deci ce puteţi face

este să creaţi o distribuţie a speciilor şi unde se găsesc în ocean.

Ce am reprezentat aici sunt informaţiile pe care le avem disponibile.

Aici s-au concentrat eforturile noastre de prelevare a mostrelor.

Ce puteţi vedea

este că am luat mostre din zona Atlanticului de Nord,

în special în Marea Nordului,

şi în coasta de est a Americii de Nord.

Culorile calde arată o zonă de unde s-au luat multe mostre.

Culorile reci, albastrul şi negrul,

arată zone despre care nu avem informaţii aproape deloc.

Aşadar după un recensământ de 10 ani,

au rămas zone care încă nu au fost explorate.

Există un grup de oameni de ştiinţă care trăiesc în Texas şi care lucrează în Golful Mexicului

care au lucrează intens şi cu pasiune

să adune toată informaţia disponibilă

despre biodiversitatea din Golful Mexicului.

Aşadar au adunat totul, într-o listă a speciilor,

unde anume se găsesc ele,

şi chiar părea un exerciţiu ezoteric şi ştiinţific.

Dar atunci, desigur, a fost deversarea de combustibil de la Deep Horizon.

Brusc, aceasta muncă făcută din pasiune

care nu avea o motivaţie economică evidentă

a devenit o informaţie esenţială

în ceea ce priveşte modul în care sistemul avea să îşi revină, cât va dura

şi cum anume se vor rezolva procesele

şi discuţiile de milioane de dolari care aveau să

ia loc în anii următorii ani.

Aşadar ce am aflat?

Aş putea să stau aici ore întregi, dar desigur, nu pot să fac asta.

Dar vă voi vorbi despre câteva dintre descoperirile mele preferate

din recensământ.

Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat a fost localizarea focarelor de diversitate.

Unde găsim cele mai multe specii a vieţii din ocean?

Şi ce am aflat atunci când am reprezentat grafic speciile cunoscute

este că există un fel de distribuţie.

Şi ce vedem este că pentru zonele de coastă

pentru acele organisme care trăiesc aproape de mal,

sunt cele mai diversificate în tropice.

Asta este ceva ce ştim de mai multă vreme,

aşa că nu este o descoperire.

Ce este cu adevărat captivant

este că marcajele oceanice, sau acelea care trăiesc departe de coastă,

sunt de fapt mult mai diverse la latitudini intermediare.

Acesta este genul de informaţie de care s-ar putea folosi managerii

dacă vor să prioritizeze zonele de ocean care au nevoie să fie protejate.

Poţi face asta la o scară globală, dar se poate face şi la o scară regională.

Şi de aceea informaţiile despre biodiversitate pot fi atât de valoroase.

În timp ce majoritatea speciilor pe care le-am descoperit în recensământ

sunt lucruri care sunt mici şi dificilt de văzut,

acest lucru nu s-a întâmplat mereu.

De exemplu, în timp ce este greu de crezut

că un homar de trei kilograme poate să se ferească de oamenii de ştiinţă,

asta chiar s-a întâmplat până acum câţiva ani

când pescarii din Africa de Sud au solicitat un permis de export

iar oamenii de ştiinţă au înţeles că acest lucru este ceva nou ştiinţei.

În acelaşi fel, algele marine Golden V

care au fost adunate din Alaska chiar sub nivelul apei

este probabil o specie nouă.

Chiar dacă are o lungime de trei metri,

chiar a reuşit să se ferească de ştiinţă.

Tipul ăsta, calmarul uriaş, are o lungime de şapte metri.

Să fim corecţi, trăieşte în apele adânci din zona de mijloc a Atlanticului,

aşa că era foarte greu de găsit.

Dar încă mai există potenţial pentru descoperiri mari şi captivante.

Acestă crevetă, am denumit-o creveta Jurassic,

se credea că a dispărut acum 50 de ani --

era dispărută, până când recensământul a descoperit

că trăia bine mersi aproape de coasta Australiei.

Acest lucru arată că oceanul, datorită vastităţiii sale,

poate ascunde secrete mult timp.

Aşadar, Steven Spielberg, perpeleşte-te de supărare.

Dacă ne uităm la distribuţii, de fapt distribuţiile se schimbă dramatic.

Aşadar una dintre înregistrările pe care le-am avut

este această pasăre, care trece prin aceste migraţii spectaculoase

din Noua Zeelandă

spre Alaska şi înapoi

în căutarea verii fără sfârşit

pe măsură ce finalizează ciclul vieţii.

De asemenea, am vorbit despre Cafeneaua Rechinului Alb.

Aceasta este o locaţie în Pacific unde se adună rechinii albi.

Nu ştim de ce se adună aici, pur şi simplu nu ştim.

Asta este o întrebare pentru viitor.

Unul dintre lucrurile pe care le-am predat la liceu

este că toate animalele au nevoie de oxigen pentru a supravieţui.

Creatura asta mică, măsoară cam jumătate de milimetru,

nu este prea carismatică.

A fost descoperită abia la începutul deceniului '80.

Dar lucrul interesant cu privire la ea

este că, acum câţiva ani, oamenii de ştiinţă ai recensământului au descoperit

că aceasta creatură se dezvoltă în sedimente sărace în oxigen

în adâncurile Mării Mediterane.

Acum ei ştiu că, de fapt,

animalele pot trăi fără oxigen, sau cel puţin câteva dintre ele,

şi că se pot adapta celor mai dificile condiţii.

Dacă ai absorbi toată apa din ocean,

asta ar rămâne în urmă,

iar aceasta este biomasa de viaţă existentă pe fundul mării.

Ce vedem aici este o biomasă uriaşă spre poli

şi nu atât de multă biomasă între.

Am găsit viaţă în extreme.

Şi s-au găsit noi specii

care trăiesc în gheaţă

şi care ajută în susţinerea reţelei de mâncare bazată pe gheaţă.

Şi am găsit şi acest incredibil crab yeti

care trăieşte lângă lângă deschizăturile hidrotermale foarte fierbinţi din Insula Paştelui.

Şi această specie

a atras atenţia publicului.

Am aflat de asemenea, că cele mai adânci deschizături descoperite până acum -- 5.000 de metri --

cele mai fierbinţi deschizături la 407 grade Celsius --

deschizături din Pacificul de Sud şi din zona Arctică

se află acolo unde nu s-a mai găsit nimic înainte.

Aşadar există anumite medii noi care încă nu au fost descoperite.

În ceea ce priveşte necunoscutul, rămâne mult de descoperit.

Şi voi menţiona doar câteva dintre ele

foarte rapid.

Înainte de toate, ne putem întreba, câţi peşti sunt în mare?

Ştim mai multe despre peşti decât ştim despre orice alt grup din ocean

în afară de mamiferele marine.

Aşa că putem extrapola pe baza ratei de descoperire

asupra numărului de specii pe care e posibil să le descoperim.

Şi pornind de la asta, am calculat

că am descoperit cam 16,500 de specii marine

şi că au mai rămas de la 1,000 la 4,000 de specii nedescoperite.

Aşa că ne-am descurcat destul de bine.

Avem aproximativ 75 la sută din peşti,

probabil cel mult 90 la sută.

Dar peştii, după cum am spus, sunt cei mai cunoscuţi.

Nivelul nostru de cunoaştere este mult mai scăzut pentru alte grupuri de organisme.

Această cifră este bazată pe o lucrare nouă

care va fi publicată în revista PLoS Biology.

Lucrarea prezice câte alte specii mai sunt

pe pământ şi în ocean.

Şi ce au descoperit

este că ştim aproximativ 9 la sută din speciile din ocean.

Asta înseamnă că 91 la sută, chiar după recensământ,

va trebui să fie descoperit.

Asta înseamnă că sunt cam 2 milioane de specii

după ce se termină totul.

Aşa că mai avem mult de muncă

în ceea ce priveşte necunoscutul.

Această bacterie

se regăseşte în zona coastei din Chile.

Şi această zonă este echivalentă cu dimensiunea Greciei.

Această bacterie poate fi văzută cu ochiul liber.

Dar vă puteţi imagina biomasa pe care o reprezintă.

Dar lucrul cu adevărat fascinant cu privire la microbi

este diversitatea lor.

Un singur strop de apă de mare

poate conţine 160 de microbi diferiţi.

Şi oceanele

probabil conţin în jur de un miliard de diverse alte tipuri.

Asta este cu adevărat captivant. Ce fac toate acestea acolo?

De fapt, nu ştim.

Cel mai captivant lucru, cred, cu privire la acest recensământ

este rolul ştiinţei globale.

După cum vedem în această imagine de lumină în timpul nopţii,

sunt multe zone de pe Pământ

unde dezvoltarea umană este mult mai mare

şi alte zone unde dezvoltarea este mult mai mică,

dar între ele vedem zone întunecare mari

de ocean care nu a fost explorat prea mult.

Un alt lucru pe care vreau să îl spun în această privinţă

este că oceanul este interconectat.

Organismelor marine nu le pasă de graniţe

şi se deplasează unde vor.

Aşadar importanţa colaborării globale

devine şi mai mare.

Am pierdut o mare parte din paradis.

De exemplu, acest ton care era odată atât de abundent în Marea Nordică

aproape că a dispărut.

Erau traulere care s-au dus la mare adâncime în Marea Mediterană

şi au adunat mai mult gunoi decât animale.

Şi vorbim de zonele adânci, considerate

printre mediile cele mai curate de pe Pământ.

Şi sunt multe alte presiuni.

Acidificarea oceanului este o problemă majoră de care sunt preocupaţi oamenii,

de asemenea încălzirea globală, şi efectele care se vor răsfrânge asupra recifelor.

În câteva decenii, în timpul vieţilor noastre,

vom vedea multe vătămări asupra recifelor.

Şi aş putea să folosesc restul timpului meu care devine foarte scurt,

trecând prin această litanie de griji legate de ocean,

dar vreau să închei într-un mod pozitiv.

Marea provocare

este să încercăm să păstrăm ceea ce a mai rămas,

pentru că încă mai există frumuseţe spectaculoasă.

Oceanele sunt aşa de productive,

se întâmplă acolo atât de multe lucruri care sunt relevante pentru oameni

că avem nevoie, chiar dintr-o perspectivă egoistă,

să încercăm să ne descurcăm mai bine în viitor faţă de trecut.

Aşadar este nevoie să găsim aceste focare

şi să ne străduim să le protejăm.

Când ne uităm la imagini precum acestea, ne taie răsuflarea,

pe lângă faptul că ne ajută să respirăm

cu oxigenul pe care ni-l oferă oceanul.

Oamenii de ştiinţă ai recensământului au lucrat în ploaie, în frig,

au lucrat sub apă şi deasupra apei

în încercarea de a aduce lumină asupra acestei descoperiri nemaipomenite,

care încă este aproape complet necunoscută,

a adaptărilor spectaculoase pe care le vedem în ocean.

Aşadar, fie că ai o turmă de iaci în munţii din Chile,

fie că lucrezi la bursă în New York City

sau fie dacă eşti un om de la TED care trăieşte în Edinburgh,

oceanul contează.

Şi dacă dispar oceanele, vom dispărea şi noi.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Aplauze)