De ce trebuie să confruntăm părțile dureroase ale istoriei Statelor Unite

Pentru a merge mai departe în Statele Unite, trebuie să privim înapoi și să confruntăm istoria dificilă care a dus la nedreptăți uriașe. Trecând în revistă o parte importantă, dar deseori omisă, a trecutului, Hasan Kwame Jeffries scoate în evidență nevoia de a îmbina contextul istoric, oricât de dureros ar fi, cu înțelegerea pe care o avem noi, ca societate modernă - în așa fel încât să putem întrerupe șirul de nedreptăți de care suferă comunitățile marginalizate.

Acum câtva timp,

am primit o invitație

să petrec câteva zile
la casa memorială a lui James Madison.

James Madison a fost

al patrulea președinte al Statelor Unite,

părintele Constituției,

creatorul Legii Drepturilor.

Ca istoric,

am fost foarte încântat să merg
în acest loc de importanță istorică,

deoarece înțeleg și apreciez
puterea ce o poate avea un loc.

Madison își numea proprietatea Montpelier.

Iar Montpelier este absolut superb.

Se întinde
pe câteva mii de acri de dealuri,

terenuri agricole și păduri,

cu priveliști splendide
asupra Munților Blue Ridge.

Dar este o frumusețe care te bântuie

deoarece Montpelier
a fost de asemenea un lagăr cu sclavi.

Vedeți, James Madison
a avut mai mult de 100 de sclavi

pe parcursul vieții sale

și nu a eliberat niciunul,

nici măcar pe patul de moarte.

Piesa centrală a Montpelier
este conacul lui Madison.

Aici a crescut James Madison,

aici s-a întors după președinție,

aici a murit, în cele din urmă.

Iar piesa centrală din vila lui Madison
este biblioteca.

Aceasta se află la etajul al doilea,

și aici Madison a conceput
și a conceptualizat Legea Drepturilor.

Când am vizitat-o prima dată,

coordonatorul educativ,
Christian Cotz -

un tip alb de gașcă,

(Râsete)

m-a dus aproape imediat la bibliotecă.

A fost uimitor
să pot să ajung în acest loc

unde a avut loc un asemenea moment
important din istoria Statelor Unite

Însă, după puțin timp acolo,

Christian m-a dus în pivnița conacului.

Acum, în pivnițele conacului

își petreceau mare parte din timp
sclavii afro-americani

care administrau casa.

Era și locul unde tocmai se pregătea
o nouă expoziție a sclaviei în America.

Și, în timp ce eram acolo,

Christian mi-a spus să fac ceva
ce mi s-a părut puțin ciudat.

Mi-a spus să ating cu mâna

pereții de cărămidă ai pivniței
și să-mi las mâna să alunece

până simt niște urme sau striații
pe suprafața cărămizii.

Trebuie să spun

că urma să rămân încă vreo câteva zile

la această fostă plantație de sclavi,

deci nu voiam să supăr
nicio persoană albă.

(Râsete)

Deoarece, atunci când s-ar fi terminat,

voiam să fiu sigur că pot ieși.

(Râsete)

Dar, cum îmi lăsam mâna să alunece
pe pereții pivniței,

nu mă puteam gândi decât la fiicele mele,

în special la cea mică,

care avea vreo doi-trei ani atunci,

deoarece, de fiecare dată
când cobora din mașină,

ștergea cu mâna exteriorul mașinii,

absolut dezgustător.

Și apoi,

dacă nu ajungeam la ea la timp,

își băga degetele în gură,

ceea ce mă enerva la culme.

Deci la asta mă gândeam
în timp ce trebuia să fiu istoric.

(Râsete)

Dar, apoi, am simțit
acele urme în cărămidă.

Am simțit acele striații.

Și a durat o secundă
până să îmi dau seama ce erau.

Erau de fapt

mici urme de mâini.

Pentru că toate cărămizile
de la conacul lui James Madison

fuseseră făcute de copiii
pe care îi avea drept sclavi.

Și atunci mi-am dat seama

că biblioteca unde James Madison

a conceput
și conceptualizat Legea Drepturilor,

se află pe o fundație de cărămizi

făcute de copiii pe care el îi înrobise.

Aceasta este istoria dură.

Este istorie dură,
pentru că e greu de imaginat

cât de inumană trebuie să fie o persoană

ca să fie capabilă să oblige niște copii

să facă, pentru confortul lui, cărămizi.

Este istorie dificilă,

fiindcă e greu să vorbim despre violența
pe care o presupune sclavia,

despre bătăi, biciuiri, răpiri,

separarea forțată a familiilor.

Este o istorie dificilă, fiindcă e greu
să predai supremația albilor,

ideologia ce a justificat sclavia.

Astfel încât, în loc să ne confruntăm
cu istoria aceasta dură,

avem tendința să o evităm.

Iar asta înseamnă, câteodată,
să inventăm, pur și simplu, lucruri.

De câte ori nu am auzit oameni spunând

că drepturile statelor au stat la baza
izbucnirii Războiului Civil.

Asta ar fi o noutate

pentru cei ce au luptat în Războiul Civil.

(Râsete)

Uneori, se încearcă
raționalizarea istoriei dure.

Când oamenii vizitează Montpelier,

și aici mă refer la albi,

când vizitează Montpelier

și află că Madison avea sclavi,

întreabă deseori:

„Dar nu era un stăpân bun?”

Un „stăpân bun”?

Nu există așa ceva.

Există doar stăpân mai rău și tot mai rău.

Câteodată,

doar ne prefacem
că trecutul nu a avut loc.

De foarte multe ori
am auzit oameni spunând

că este greu să își imagineze
sclavia în afara plantațiilor din Sud.

Dar nu, nu este așa.

Sclavia a existat
în fiecare colonie americană,

și a existat
chiar și în statul meu natal, New York,

50 de ani după Revoluția Americană.

Deci, de ce facem asta?

De ce evităm confruntarea cu istoria dură?

Artistul, poetul, dascălul Regie Gibson

avea dreptate atunci când spunea

că problema noastră ca americani
este că noi, de fapt, urâm istoria.

Ceea ce noi iubim

este nostalgia.

Nostalgia.

Adorăm acele povești despre trecut

care ne fac să ne simțim bine
în legătură cu prezentul.

Dar nu mai putem continua să facem asta.

George Santayana, scriitor
și filozof spaniol,

spunea
că cei ce nu-și pot aminti trecutul,

sunt condamnați să îl repete.

Ca istoric, eu mă gândesc mult
la această afirmație,

și, pe de-o parte,
ni se aplică nouă, americanilor.

Dar, pe de altă parte, nu.

Spun asta pentru că,
din această afirmație,

se subînțelege că,
la un moment dat în decursul istoriei,

am încetat a face lucrurile

care au creat inițial acea inegalitate.

Realitatea crudă este că, de fapt,

nu am făcut asta.

Gândiți-vă la diferența de avere
între rase.

Averea se constituie prin acumularea
resurselor unei generații

care apoi sunt transferate
către generațiile următoare.

Averea medie a unei familii albe

este de 147.000 de dolari.

Averea medie a unei familii de culoare

este de patru mii de dolari.

Cum se poate explica această diferență?

Istoria dură.

Stră-străbunicul meu s-a născut în sclavie

în Jasper County, Georgia, în anii 1850.

Sclav fiind, nu a avut nciodată voie
să acumuleze nicio avere,

și a fost eliberat fără nimic.

Nu a primit nicio compensație
pentru cărămizile pe care le-a făcut.

Și străbunicul meu s-a născut
în Jasper County, Georgia, în anii 1870,

și el chiar a reușit să obțină
o bucată de pământ.

Dar apoi, la începutul anilor 1900,
Jim Crow i-a luat acel teren.

Și apoi, Jim Crow i-a luat și viața.

Bunicul meu, Leonard Jeffries Senior,

s-a născut în Georgia,

dar cum nu mai era nimic acolo pentru el,

a crescut de fapt în Newark, New Jersey.

Și-a petrecut mare parte din viață
lucrând ca paznic.

Discriminarea la locul de muncă,
segregarea în educație și finanțe

l-au împiedicat să ajungă vreodată
în clasa de mijloc.

Când a murit, la începutul anilor 1990,

le-a lăsat celor doi fii ai lui

nimic mai mult decât o poliță de asigurare

care abia a ajuns să acopere
cheltuielile de înmormântare.

Acum, părinții mei,
amândoi asistenți sociali,

au reușit să cumpere o casă

în zona Crown Heights din Brooklyn,
New York, în 1980,

la prețul de 55.000 de dolari.

Pe atunci, Crown Heights
era un cartier cu persoane de culoare,

și era destul de periculos.

Eu și fratele meu
mergeam deseori la culcare,

prin mijlocul anilor 1980,

în zgomote de împușcături.

Dar părinții noștri ne-au protejat

și au ținut cu dinții de acea casă,

timp de 40 de ani.

Și acum, ei sunt tot acolo.

Dar ceva eminamente american s-a întâmplat

acum vreo 20 de ani.

Acum vreo 20 de ani,

au mers la culcare într-o seară,
într-un cartier de culoare,

și s-au trezit a doua zi

într-un cartier cu persoane albe.

(Râsete)

Și, ca rezultat al repopulării,

nu numai că au dispărut, misterios,
toți foștii lor vecini,

dar valoarea casei lor

a explodat.

Astfel, casa pe care ei o cumpăraseră
cu 55.000 de dolari,

cu 29 la sută dobândă, apropo,

acea casă valorează acum de 30 de ori
suma pe care ei au plătit-o inițial.

De treizeci de ori.

Faceți calculele cu mine.

55.000 înmulțit cu 30, mutăm zerourile...

Vorbim de mulți bani.

(Râsete)

Așadar, asta înseamnă,

acesta fiind singurul lor bun imobiliar,

atunci când va veni vremea
să îl moștenim eu și fratele meu,

va fi prima dată în istoria familiei mele,

la mai mult de 150 de ani
după abolirea sclaviei,

când va fi posibil un transfer important
de avere în familia mea.

Și nu din cauză că membrii familiei
n-ar fi economisit,

sau n-ar fi muncit din greu,

sau că nu ar fi pus preț pe educație.

Ci va fi din cauza istoriei dure.

Deci, atunci când mă gândesc la trecut,

temerile mele
legate de faptul că nu ni-l amintim,

nu sunt că îl vom repeta
dacă nu ni-l amintim.

Îngrijorarea mea este că,
dacă nu ne amintim trecutul,

îl vom continua.

Vom continua să facem lucrurile

care au creat inegalitate și nedreptate
de la bun început.

Deci, ceea ce trebuie să facem

este să întrerupem cursul istoriei dure.

Și putem face asta căutând adevărul,

confruntând istoria dură în mod direct,

expunând faptele
astfel încât să fie văzute de toată lumea.

Putem face asta spunând adevărul,

prin profesorii care să le expună
elevilor faptele istoriei dure.

Orice altă abordare ar însemna
malpraxis educațional.

Părinții trebuie să le spună
adevărul copiilor lor,

astfel încât aceștia să înțeleagă

de unde venim noi, ca popor.

Și, în final, trebuie să acționăm
conform adevărului.

Individual, dar și colectiv,

în mod public, dar și în mod privat,

la nivel micro, dar și macro.

Trebuie să facem acele lucruri
care vor înclina balanța moralității

către dreptate.

A nu face nimic înseamnă să fii complice

la inegalitate.

Istoria ne aduce aminte

că noi, ca națiune,

stăm pe umerii unor giganți politici

cum e James Madison.

Dar istoria dură ne amintește
că noi, ca națiune,

stăm, de asemenea, pe umerii
copiilor sclavi afro-americani.

Fetițe și băieți de culoare

care, cu mâinile goale,
au făcut cărămizile

din care e construită
fundația acestui popor.

Și, dacă vrem într-adevăr
să creăm o societate justă,

atunci ar fi bine
să ne amintim aceste lucruri,

și ar fi bine să ne amintim de ei.

Mulțumesc.

(Aplauze)