Acum câtva timp, am primit o invitație să petrec câteva zile la casa memorială a lui James Madison. James Madison a fost al patrulea președinte al Statelor Unite, părintele Constituției, creatorul Legii Drepturilor. Ca istoric, am fost foarte încântat să merg în acest loc de importanță istorică, deoarece înțeleg și apreciez puterea ce o poate avea un loc. Madison își numea proprietatea Montpelier. Iar Montpelier este absolut superb. Se întinde pe câteva mii de acri de dealuri, terenuri agricole și păduri, cu priveliști splendide asupra Munților Blue Ridge. Dar este o frumusețe care te bântuie deoarece Montpelier a fost de asemenea un lagăr cu sclavi. Vedeți, James Madison a avut mai mult de 100 de sclavi pe parcursul vieții sale și nu a eliberat niciunul, nici măcar pe patul de moarte. Piesa centrală a Montpelier este conacul lui Madison. Aici a crescut James Madison, aici s-a întors după președinție, aici a murit, în cele din urmă. Iar piesa centrală din vila lui Madison este biblioteca. Aceasta se află la etajul al doilea, și aici Madison a conceput și a conceptualizat Legea Drepturilor. Când am vizitat-o prima dată, coordonatorul educativ, Christian Cotz - un tip alb de gașcă, (Râsete) m-a dus aproape imediat la bibliotecă. A fost uimitor să pot să ajung în acest loc unde a avut loc un asemenea moment important din istoria Statelor Unite Însă, după puțin timp acolo, Christian m-a dus în pivnița conacului. Acum, în pivnițele conacului își petreceau mare parte din timp sclavii afro-americani care administrau casa. Era și locul unde tocmai se pregătea o nouă expoziție a sclaviei în America. Și, în timp ce eram acolo, Christian mi-a spus să fac ceva ce mi s-a părut puțin ciudat. Mi-a spus să ating cu mâna pereții de cărămidă ai pivniței și să-mi las mâna să alunece până simt niște urme sau striații pe suprafața cărămizii. Trebuie să spun că urma să rămân încă vreo câteva zile la această fostă plantație de sclavi, deci nu voiam să supăr nicio persoană albă. (Râsete) Deoarece, atunci când s-ar fi terminat, voiam să fiu sigur că pot ieși. (Râsete) Dar, cum îmi lăsam mâna să alunece pe pereții pivniței, nu mă puteam gândi decât la fiicele mele, în special la cea mică, care avea vreo doi-trei ani atunci, deoarece, de fiecare dată când cobora din mașină, ștergea cu mâna exteriorul mașinii, absolut dezgustător. Și apoi, dacă nu ajungeam la ea la timp, își băga degetele în gură, ceea ce mă enerva la culme. Deci la asta mă gândeam în timp ce trebuia să fiu istoric. (Râsete) Dar, apoi, am simțit acele urme în cărămidă. Am simțit acele striații. Și a durat o secundă până să îmi dau seama ce erau. Erau de fapt mici urme de mâini. Pentru că toate cărămizile de la conacul lui James Madison fuseseră făcute de copiii pe care îi avea drept sclavi. Și atunci mi-am dat seama că biblioteca unde James Madison a conceput și conceptualizat Legea Drepturilor, se află pe o fundație de cărămizi făcute de copiii pe care el îi înrobise. Aceasta este istoria dură. Este istorie dură, pentru că e greu de imaginat cât de inumană trebuie să fie o persoană ca să fie capabilă să oblige niște copii să facă, pentru confortul lui, cărămizi. Este istorie dificilă, fiindcă e greu să vorbim despre violența pe care o presupune sclavia, despre bătăi, biciuiri, răpiri, separarea forțată a familiilor. Este o istorie dificilă, fiindcă e greu să predai supremația albilor, ideologia ce a justificat sclavia. Astfel încât, în loc să ne confruntăm cu istoria aceasta dură, avem tendința să o evităm. Iar asta înseamnă, câteodată, să inventăm, pur și simplu, lucruri. De câte ori nu am auzit oameni spunând că drepturile statelor au stat la baza izbucnirii Războiului Civil. Asta ar fi o noutate pentru cei ce au luptat în Războiul Civil. (Râsete) Uneori, se încearcă raționalizarea istoriei dure. Când oamenii vizitează Montpelier, și aici mă refer la albi, când vizitează Montpelier și află că Madison avea sclavi, întreabă deseori: „Dar nu era un stăpân bun?” Un „stăpân bun”? Nu există așa ceva. Există doar stăpân mai rău și tot mai rău. Câteodată, doar ne prefacem că trecutul nu a avut loc. De foarte multe ori am auzit oameni spunând că este greu să își imagineze sclavia în afara plantațiilor din Sud. Dar nu, nu este așa. Sclavia a existat în fiecare colonie americană, și a existat chiar și în statul meu natal, New York, 50 de ani după Revoluția Americană. Deci, de ce facem asta? De ce evităm confruntarea cu istoria dură? Artistul, poetul, dascălul Regie Gibson avea dreptate atunci când spunea că problema noastră ca americani este că noi, de fapt, urâm istoria. Ceea ce noi iubim este nostalgia. Nostalgia. Adorăm acele povești despre trecut care ne fac să ne simțim bine în legătură cu prezentul. Dar nu mai putem continua să facem asta. George Santayana, scriitor și filozof spaniol, spunea că cei ce nu-și pot aminti trecutul, sunt condamnați să îl repete. Ca istoric, eu mă gândesc mult la această afirmație, și, pe de-o parte, ni se aplică nouă, americanilor. Dar, pe de altă parte, nu. Spun asta pentru că, din această afirmație, se subînțelege că, la un moment dat în decursul istoriei, am încetat a face lucrurile care au creat inițial acea inegalitate. Realitatea crudă este că, de fapt, nu am făcut asta. Gândiți-vă la diferența de avere între rase. Averea se constituie prin acumularea resurselor unei generații care apoi sunt transferate către generațiile următoare. Averea medie a unei familii albe este de 147.000 de dolari. Averea medie a unei familii de culoare este de patru mii de dolari. Cum se poate explica această diferență? Istoria dură. Stră-străbunicul meu s-a născut în sclavie în Jasper County, Georgia, în anii 1850. Sclav fiind, nu a avut nciodată voie să acumuleze nicio avere, și a fost eliberat fără nimic. Nu a primit nicio compensație pentru cărămizile pe care le-a făcut. Și străbunicul meu s-a născut în Jasper County, Georgia, în anii 1870, și el chiar a reușit să obțină o bucată de pământ. Dar apoi, la începutul anilor 1900, Jim Crow i-a luat acel teren. Și apoi, Jim Crow i-a luat și viața. Bunicul meu, Leonard Jeffries Senior, s-a născut în Georgia, dar cum nu mai era nimic acolo pentru el, a crescut de fapt în Newark, New Jersey. Și-a petrecut mare parte din viață lucrând ca paznic. Discriminarea la locul de muncă, segregarea în educație și finanțe l-au împiedicat să ajungă vreodată în clasa de mijloc. Când a murit, la începutul anilor 1990, le-a lăsat celor doi fii ai lui nimic mai mult decât o poliță de asigurare care abia a ajuns să acopere cheltuielile de înmormântare. Acum, părinții mei, amândoi asistenți sociali, au reușit să cumpere o casă în zona Crown Heights din Brooklyn, New York, în 1980, la prețul de 55.000 de dolari. Pe atunci, Crown Heights era un cartier cu persoane de culoare, și era destul de periculos. Eu și fratele meu mergeam deseori la culcare, prin mijlocul anilor 1980, în zgomote de împușcături. Dar părinții noștri ne-au protejat și au ținut cu dinții de acea casă, timp de 40 de ani. Și acum, ei sunt tot acolo. Dar ceva eminamente american s-a întâmplat acum vreo 20 de ani. Acum vreo 20 de ani, au mers la culcare într-o seară, într-un cartier de culoare, și s-au trezit a doua zi într-un cartier cu persoane albe. (Râsete) Și, ca rezultat al repopulării, nu numai că au dispărut, misterios, toți foștii lor vecini, dar valoarea casei lor a explodat. Astfel, casa pe care ei o cumpăraseră cu 55.000 de dolari, cu 29 la sută dobândă, apropo, acea casă valorează acum de 30 de ori suma pe care ei au plătit-o inițial. De treizeci de ori. Faceți calculele cu mine. 55.000 înmulțit cu 30, mutăm zerourile... Vorbim de mulți bani. (Râsete) Așadar, asta înseamnă, acesta fiind singurul lor bun imobiliar, atunci când va veni vremea să îl moștenim eu și fratele meu, va fi prima dată în istoria familiei mele, la mai mult de 150 de ani după abolirea sclaviei, când va fi posibil un transfer important de avere în familia mea. Și nu din cauză că membrii familiei n-ar fi economisit, sau n-ar fi muncit din greu, sau că nu ar fi pus preț pe educație. Ci va fi din cauza istoriei dure. Deci, atunci când mă gândesc la trecut, temerile mele legate de faptul că nu ni-l amintim, nu sunt că îl vom repeta dacă nu ni-l amintim. Îngrijorarea mea este că, dacă nu ne amintim trecutul, îl vom continua. Vom continua să facem lucrurile care au creat inegalitate și nedreptate de la bun început. Deci, ceea ce trebuie să facem este să întrerupem cursul istoriei dure. Și putem face asta căutând adevărul, confruntând istoria dură în mod direct, expunând faptele astfel încât să fie văzute de toată lumea. Putem face asta spunând adevărul, prin profesorii care să le expună elevilor faptele istoriei dure. Orice altă abordare ar însemna malpraxis educațional. Părinții trebuie să le spună adevărul copiilor lor, astfel încât aceștia să înțeleagă de unde venim noi, ca popor. Și, în final, trebuie să acționăm conform adevărului. Individual, dar și colectiv, în mod public, dar și în mod privat, la nivel micro, dar și macro. Trebuie să facem acele lucruri care vor înclina balanța moralității către dreptate. A nu face nimic înseamnă să fii complice la inegalitate. Istoria ne aduce aminte că noi, ca națiune, stăm pe umerii unor giganți politici cum e James Madison. Dar istoria dură ne amintește că noi, ca națiune, stăm, de asemenea, pe umerii copiilor sclavi afro-americani. Fetițe și băieți de culoare care, cu mâinile goale, au făcut cărămizile din care e construită fundația acestui popor. Și, dacă vrem într-adevăr să creăm o societate justă, atunci ar fi bine să ne amintim aceste lucruri, și ar fi bine să ne amintim de ei. Mulțumesc. (Aplauze)