Ce te face special? | Mariana Atencio | TEDxUniversityofNevada

Jurnalista de la NBC News, Mariana Atencio, a călătorit în jurul lumii din Haiti şi până în Hong Kong. În discursul ei, Mariana ne povesteşte despre modul în care oamenii pe care i-a intâlnit în calea ei şi experienţa ei de imigrant au învăţat-o că singurul lucru pe care îl avem în comun este acela că suntem oameni.

Acest discurs a fost susţinut la un eveniment TEDx folosind formatul conferinţei TED, dar organizat independent de o comunitate locală. Aflați mai multe la http://ted.com/tedx

Mulţumesc mult.

Sunt un jurnalist.

Slujba mea presupune să vorbesc
cu oameni din toate domeniile,

de peste tot în lume.

Astăzi vreau să vă spun

de ce am decis să fac asta
cu viaţa mea şi ce am învăţat.

Povestea mea începe
în Caracas, Venezuela,

în America de Sud, unde am crescut;

un loc care pentru mine a fost,
și întotdeauna va fi,

plin de magie şi miracol.

De la o vârstă fragedă,

părinţii mei au vrut să am
o deschidere mai mare către lume.

Îmi aduc aminte că odată,
când aveam cam şapte ani,

tatăl meu a venit la mine şi mi-a zis:

„Mariana, te voi trimite pe tine
şi pe surioara ta..."

- care avea şase ani atunci -

„...într-un loc unde
nimeni nu vorbeşte spaniola.

Vreau să experimentaţi culturi diferite."

A continuat cu beneficiile
de a ne petrece întreaga vară

în această tabără de vară
din Statele Unite,

accentuând o anumită frază

căreia nu i-am acordat
prea mare atenţie atunci:

„Nu ştii niciodată
ce îţi rezervă viitorul."

Între timp, în mintea mea
de la şapte ani,

mă gândeam, o să mergem
într-o tabără de vară în Miami.

(Râsete)

Poate va fi chiar şi mai bine

şi o să mergem puţin
mai la nord, în Orlando,

unde locuia Mickey Mouse.

(Râsete)

Eram foarte entuziasmată

Tatăl meu avea,
în schimb, un plan diferit.

Din Caracas, el ne-a trimis
în Brainerd, Minnesota.

(Râsete)

Mickey Mouse nu era acolo,

(Râsete)

şi fără telefon, Snapchat sau Instagram,

nu puteam căuta informaţii

Am ajuns acolo

şi ce am observat mai întâi

a fost că părul celorlalţi copiii
avea tonuri diferite de blond

şi majoritatea aveau ochii albaştri.

Între timp, aşa arătam noi.

În prima noapte, directorul taberei
i-a strâns pe toţi în jurul unui foc

şi a spus:

„Copii, avem o tabăra foarte
internaţională anul acesta;

Atencios sunt aici din Venezuela."

(Râsete)

Ceilalţi copiii s-au uitat la noi
de parcă eram de pe altă planetă.

Ne întrebau lucruri precum:

„Ştiţi ce este un hamburger?"

Sau: „Mergeţi la şcoală
pe un măgar sau cu o canoe?"

(Râsete)

Încercam să răspund
cu engleza mea de baltă,

dar ei doar râdeau.

Ştiu că nu voiau să fie răi;

încercau doar să înţeleagă cine eram

şi să facă o corelaţie
cu lumea pe care ei o ştiau.

Puteam să fim ca ei,

sau ca personajele
din cărţile cu aventuri,

ca Aladin sau Cartea Junglei.

Cu siguranţă că nu arătam ca ei,

nu vorbeam limba lor,

eram diferite.

Când ai şapte ani, asta te răneşte.

Dar trebuia să am grijă de surioara mea,

şi ea plângea în fiecare zi în tabără.

Aşa că am decis să adopt
o expresie curajoasă

şi să accept orice aspect
puteam al vieţii americane.

După, am făcut ceea ce numeam
„experiementul din tabăra de vară",

pentru opt ani în diferite oraşe
de care mulţi americani nici nu au auzit.

Cel mai mult îmi amintesc momentele
când mă înţelegeam de minune cu cineva.

Să-mi fac un prieten
era un premiu special.

Toată lumea vrea să se simtă
apreciată şi acceptată,

şi ne gândim că ar trebui să se întâmple
spontan, dar nu se întâmplă.

Când eşti diferit,
trebuie să lucrezi la integrare.

Trebuie să fii fie foarte de folos,
fie deştept, fie amuzant,

orice ca să fii grozav pentru grupul
cu care vrei să ieşi.

Mai târziu, când eram la liceu,

tatăl meu a extins planul său de vară,

şi din Caracas m-a trimis
în Wallingford, Connecticut,

pentru ultimul an de liceu.

De data aceasta, îmi amintesc
că visam în avion

despre „experienţa liceului
american" - cu un vestiar.

Urma să fie perfect,

exact ca în emisiunea mea preferată:
„Salvaţi de clopoţel."

(Râsete)

Ajung acolo şi ei îmi spun

că mă aşteaptă cu nerăbdare
colega mea de cameră.

Am deschis uşa

şi acolo era ea, stând pe pat,

cu un batic pe cap.

Numele ei era Fatima,
şi era o musulmancă din Bahrain,

şi nu era ceea ce aşteptam.

Probabil a simţit dezamăgirea mea
când m-am uitat la ea

pentru că nu am făcut
prea multe ca să o ascund.

Ca adolescent, voiam
să mă integrez chiar mai mult,

voiam să fiu populară,

poate să am un iubit pentru bal,

şi am simţit că Fatima îmi stătea în cale

cu timiditatea ei şi
regulile stricte de îmbrăcăminte.

Nu am realizat că o făceam să se simtă

la fel cum mă simţeam eu în tabără.

Era ca şi cum aş fi întrebat-o:

„Ştii ce e un hamburger?"

Eram consumată de propriul egoism

şi incapabilă să mă pun în pielea ei.

Trebuie să fiu sinceră cu voi,

n-am rezistat decât câteva luni împreună,

deoarece apoi a fost trimisă
să locuiască cu un consilier

în loc de ceilalţi studenţi.

Îmi amintesc că mă gândeam:
„Ah, va fi bine.

Este doar diferită."

Când etichetăm pe cineva drept diferit,

îi dezumanizează într-un fel.

Ei devin „ceilalţi".

Nu sunt demni de timpul nostru,
nu sunt problema noastră,

şi, de fapt, ei, „ceilalţi,"
sunt cauza problemelor noastre.

Deci, cum ne recunoaştem punctele slabe?

Începem prin a înţelege
ce ne face pe noi diferiţi,

prin a îmbrăţişa acele caracteristici.

Abia apoi putem începe să apreciem
ce îi face pe ceilalţi speciali.

Îmi amintesc când m-a lovit asta.

A fost după câteva luni.

Am găsit un iubit pentru bal,

mi-am făcut nişte prieteni,

şi practic am uitat de Fatima,

până când toţi s-au înscris să participe
în acest spectacol de talente caritabil.

Trebuia să oferi un talent la licitaţie.

Se pare că toţi aveau
ceva special de oferit.

Unii copii cântau la vioară,

alţii recitau un monolog din teatru,

şi îmi amintesc că mă gândeam:

„Noi nu practicam astfel
de talente acasă."

Dar eram hotărâtă
să găsesc ceva de valoare.

Ziua spectacolului de talente vine

şi urc pe scenă
cu micul mea radio casetofon,

şi îl pun lângă mine, apăs „Play"

şi un cântec al artistei
mele preferate, Shakira, începe.

Şi încep: „Oricând, oricând,
ne e scris să fim împreună, "

şi am spus: „Numele meu este Mariana
şi o să licitez o lecţie de dans."

Părea că întreaga şcoală
a ridicat mâna pentru a licita.

Lecţia mea de dans era remarcată

faţă de, să zicem, a zecea lecţie
de vioară oferită în acea zi.

Întorcându-mă în camera mea,
nu m-am simţit diferit.

M-am simţit foarte specială.

Atunci am început
să mă gândesc la Fatima,

o persoană pe care am eşuat să o văd
specială, când am întâlnit-o prima dată.

Era din Orientul Mijlociu,

cum şi familia Shakirei
era din Orientul Mijlociu.

Probabil ar fi putut să mă înveţe
câteva chestii despre dansul din buric,

dacă aș fi fost deschisă la asta.

Acum, vreau să luaţi toţi acea etichetă

care v-a fost dată
la începutul sesiunii azi,

unde aţi scris ce vă face special,

şi vreau să vă uitaţi la ea.

Dacă vă uitaţi de acasă,
luaţi o bucată de hârtie

şi scrieţi ce vă face diferit.

Poate o să vă simţiţi precauţi,

poate puţin ruşinaţi
sau poate chiar mândri.

Dar trebuie să începeţi să o acceptaţi.

Amintiţi-vă, este primul pas în a aprecia
ce îi face pe ceilalţi speciali.

Când m-am întors în Venezuela,

am început să înţeleg
cum mă schimbau acele experienţe.

Să fiu capabilă
să vorbesc limbi diferite,

să mă orientez cu toţi acei oameni
diferiţi şi în acele locuri,

mi-a oferit o receptivitate unică.

Începeam în sfârşit să înţeleg

importanţa de a mă pune
în pielea celorlalţi.

Asta este o mare parte a motivului
pentru care am decis să devin jurnalist.

În special, să fiu parte a unei lumi
adesea etichetată „curtea din spate",

„extratereştrii ilegali,"
„lumea a treia," „ceilalţi,"

am vrut să fac ceva ca să schimb asta.

Era vremea, oricum,

când guvernul din Venezuela a oprit

cea mai mare televiziune din ţara noastră.

Cenzura creştea,

iar tatăl meu a venit la mine
încă o dată şi mi-a zis:

„Cum o să fii jurnalist aici?

Trebuie să pleci."

Atunci mi-am dat seama.

Pentru asta mă pregătise el.

Asta rezerva viitorul pentru mine.

Aşa că în 2008, mi-am făcut bagajele
şi am venit în Statele Unite,

fără un bilet de întoarcere de data asta.

Eram conştientă că la 24 de ani,

deveneam un fel de refugiat,
un imigrant, celălalt,

încă o dată, şi acum pentru totdeauna.

Am reuşit să primesc o bursă
pentru a studia jurnalismul.

Îmi amintesc
când mi-au dat prima mea temă,

să acopăr alegerea istorică
a preşedintelui Barack Obama.

M-am simţit atât de norocoasă,
plină de speranţă.

Eram ceva de genul „Da, asta este.

Am venit într-o America fără rasism,

în care noţiunea de noi
şi ei este erodată,

şi probabil va fi eradicată
în timpul vieţii mele."

Doamne, cât greşeam, nu?

De ce nu a ameliorat preşedinţia
lui Barack Obama tensiunile rasiale?

De ce unii oameni încă se simt ameninţaţi

de către imigranţi, LGBTQ şi minorităţi

care încearcă doar să găsească un spaţiu

în aceste State Unite
care ar trebui să fie pentru toţi?

Nu aveam răspunsul atunci,

dar pe 8 noiembrie 2016,

când Donald Trump a devenit
preşedintele nostru, a devenit clar

că o mare parte din electorat
îi vede pe ei ca pe „ceilalţi."

Unii îi văd pe oameni
că vin să le ia joburile,

sau potenţiali terorişti
care vorbesc limbi diferite.

Între timp, minorităţile, deseori,
văd doar ură, intoleranţă

şi o gândire plină
de prejudecăţi de cealaltă parte.

Parcă am fi blocaţi în aceste bule
pe care nimeni nu vrea să le spargă.

Singurul mod de a reuşi,
singurul mod de a ieşi de acolo

este să realizezi că a fi diferit
înseamnă şi să gândeşti diferit.

Ai nevoie de curaj ca să arăţi respect.

Folosind cuvintele lui Voltaire:

„Pot să nu fiu de acord cu ce ai de zis,

dar o să lupt până la moarte
să-ti apăr dreptul de a vorbi."

Să nu reuşeşti să vezi
ceva bun de partea cealaltă

face un dialog imposibil.

Fără dialog, o să repetăm
aceleaşi greşeli,

pentru că nu vom învăţa nimic nou.

Am acoperit alegerile
din 2016 pentru NBC News.

A fost prima mea sarcină mare în această
reţea de televiziune tradiţională,

la care am trecut
de la televiziunea din Spania.

Voiam să fac ceva diferit.

M-am uitat la rezultatele alegerilor
cu familii nedocumentate.

Puţini s-au gândit să împartă acel moment
cu oamenii care nu erau civili,

dar au stat cel mai mult
ca să piardă în acea noapte.

Când a devenit evident
că Donald Trump câştigă,

o fată de opt ani pe nume Angelina
a venit la mine plângând.

Suspina şi m-a întrebat
dacă mama ei va fi deportată acum.

Am îmbrăţişat-o şi i-am zis: „Va fi bine,"

dar nu prea ştiam.

Am făcut poza asta în acea seară,
înrădăcinată permanent în inima mea.

Aici era această fetiţă

care avea aceeaşi vârstă pe care o aveam
eu când am mers în tabăra din Brainerd.

Ea deja ştie că e „celălalt."

Ea vine acasă de la şcoală
cu frica, în fiecare zi,

că mama ei poate fi luată.

Deci, cum ne punem în pielea Angelinei?

Cum o facem să înţeleagă că este specială,

şi demnă de a avea familia aproape?

Punându-i în faţa camerei video
pe cei ca ea şi familia ei,

am încercat să-i fac pe oameni
să-i vadă ca pe nişte fiinţe umane,

şi nu doar „extratereştrii ilegali."

Da, au încălcat legea, şi ar trebui
să-şi plătească pedeapsa,

dar, de asemenea, au dat
totul pentru ţara asta,

ca mulți alţi imigranţi înaintea lor.

Deja v-am spus cum calea mea
către creşterea personală a început.

În final, vreau să vă spun cum să treceţi
peste cel mai mare obstacol din drum,

una care mi-a zguduit sufletul.

Pe 10 aprilie 2014,

conduceam la studio şi am primit
un telefon de la părinţii mei.

„Eşti în direct?" mă întreabă.

Am ştiut imediat că ceva nu era în regulă.

„Ce s-a întâmplat?" am zis.

„Este sora ta;
a avut un accident de maşină."

Parcă mi s-a oprit inima.

Mâinile mele au apucat volanul

şi-mi amintesc că am auzit cuvintele:

„E puţin probabil să mai meargă din nou."

Viaţa ţi se poate schimba
într-o fracţiune de secundă.

A mea s-a schimbat atunci.

Sora mea a devenit,
din jumătatea mea de succes,

la diferenţă de doar un an între noi,

incapabilă să-şi mişte picioarele,

să se ridice, să se îmbrace singură.

Nu mai era ca în tabăra de vară,
când puteam s-o fac bine ca prin magie.

Era înspăimântător.

De-a lungul a doi ani, sora mea
a suferit 15 operaţii şi şi-a petrecut

majoritatea timpului
într-un scaun cu rotile.

Dar asta nu era cea mai rea parte.

Cel mai rău a fost ceva dureros, e greu
să o exprim în cuvinte, chiar şi acum.

Modul în care o priveau oamenii,

în care se uitau la noi, s-a schimbat.

Oamenii nu erau capabili
să vadă un avocat de succes

sau un milenar cu o minte
ascuţită şi o inimă bună.

Oriunde mergeam, am realizat

că oamenii vedeau doar o fată
sărmană într-un scaun cu rotile.

Nu puteau vedea dincolo de asta.

După ce a luptat ca un războinic,

pot să vă spun că sora mea merge astăzi

şi şi-a revenit contrar
aşteptărilor celorlalţi.

(Aplauze)

Mulţumesc.

Dar în timpul acelui chin traumatizant,

am învăţat că sunt diferenţe
care pur şi simplu amăgesc,

şi e greu să găseşti ceva pozitiv în ele.

Surorii mele nu îi e mai bine
datorită a ce s-a întâmplat.

Dar m-a învăţat: nu poţi lăsa
acele diferenţe să te definească.

Să fii capabil să te reimaginezi
în ciuda a ceea ce văd ceilalţi oameni,

asta este cea mai dificilă sarcină,

dar este şi cea mai frumoasă.

Vedeţi voi, noi toţi venim
în lumea asta cu un corp.

Oamenii cu dificultăţi
fizice sau neurologice,

comunităţi afectate din punctul de vedere
al mediului, imigranţi, băieţi, fete,

băieţi care vor să se îmbrace ca fetele,
fete cu voal

femei care au fost agresate sexual,

atleţi care îngenunchiază
în semn de protest,

negri, albi, asiatici, americani nativi,
sora mea, tu, sau eu.

Noi toţi vrem ce vor toţi:
să visăm şi să dobândim.

Dar uneori, societatea ne spune,
şi noi ne spunem nouă înşine,

că nu ne potrivim.

Dacă vă uitaţi la povestea mea,

de la a fi născută undeva diferit,
până la dansul din buric în liceu,

la a spune poveşti pe care nu le-ai vedea
în mod normal la TV,

ceea ce mă face pe mine diferită

este ceea ce m-a făcut să mă remarc
şi să fiu de succes.

Am călătorit în jurul lumii,

şi am vorbit cu oameni
din toate categoriile sociale.

Ştiţi ce am învăţat?

Singurul lucru pe care îl avem cu toţii
în comun este faptul că suntem oameni.

Aşa că faceți ceva ca să vă apărați
rasa, rasa umană.

Hadeți să invocăm asta.

Haideți să fim umanişti,
înainte de toate.

Ca să închei, vreau să luaţi
acea etichetă, acea bucăţică de hârtie

pe care aţi scris
ce vă face pe voi diferiţi,

şi vreau să sărbătoriţi
asta azi şi în fiecare zi,

să strigaţi de pe acoperişuri.

De asemenea, vă încurajez
să fiţi curajoşi şi să întrebaţi:

„Ce se află pe hârtia celorlalţi oameni?"

„Ce îi face pe ei diferiţi?"

Hadeți să sărbătorim acele imperfecţiuni
care ne fac speciali.

Sper că vă învaţă că nimeni
nu deţine cuvântul „normal".

Suntem toţi diferiţi.

Suntem neobişnuiţi şi unici,

şi asta ne face minunat de umani.

Mulţumesc mult.

(Aplauze)