Mulţumesc mult. Sunt un jurnalist. Slujba mea presupune să vorbesc cu oameni din toate domeniile, de peste tot în lume. Astăzi vreau să vă spun de ce am decis să fac asta cu viaţa mea şi ce am învăţat. Povestea mea începe în Caracas, Venezuela, în America de Sud, unde am crescut; un loc care pentru mine a fost, și întotdeauna va fi, plin de magie şi miracol. De la o vârstă fragedă, părinţii mei au vrut să am o deschidere mai mare către lume. Îmi aduc aminte că odată, când aveam cam şapte ani, tatăl meu a venit la mine şi mi-a zis: „Mariana, te voi trimite pe tine şi pe surioara ta..." - care avea şase ani atunci - „...într-un loc unde nimeni nu vorbeşte spaniola. Vreau să experimentaţi culturi diferite." A continuat cu beneficiile de a ne petrece întreaga vară în această tabără de vară din Statele Unite, accentuând o anumită frază căreia nu i-am acordat prea mare atenţie atunci: „Nu ştii niciodată ce îţi rezervă viitorul." Între timp, în mintea mea de la şapte ani, mă gândeam, o să mergem într-o tabără de vară în Miami. (Râsete) Poate va fi chiar şi mai bine şi o să mergem puţin mai la nord, în Orlando, unde locuia Mickey Mouse. (Râsete) Eram foarte entuziasmată Tatăl meu avea, în schimb, un plan diferit. Din Caracas, el ne-a trimis în Brainerd, Minnesota. (Râsete) Mickey Mouse nu era acolo, (Râsete) şi fără telefon, Snapchat sau Instagram, nu puteam căuta informaţii Am ajuns acolo şi ce am observat mai întâi a fost că părul celorlalţi copiii avea tonuri diferite de blond şi majoritatea aveau ochii albaştri. Între timp, aşa arătam noi. În prima noapte, directorul taberei i-a strâns pe toţi în jurul unui foc şi a spus: „Copii, avem o tabăra foarte internaţională anul acesta; Atencios sunt aici din Venezuela." (Râsete) Ceilalţi copiii s-au uitat la noi de parcă eram de pe altă planetă. Ne întrebau lucruri precum: „Ştiţi ce este un hamburger?" Sau: „Mergeţi la şcoală pe un măgar sau cu o canoe?" (Râsete) Încercam să răspund cu engleza mea de baltă, dar ei doar râdeau. Ştiu că nu voiau să fie răi; încercau doar să înţeleagă cine eram şi să facă o corelaţie cu lumea pe care ei o ştiau. Puteam să fim ca ei, sau ca personajele din cărţile cu aventuri, ca Aladin sau Cartea Junglei. Cu siguranţă că nu arătam ca ei, nu vorbeam limba lor, eram diferite. Când ai şapte ani, asta te răneşte. Dar trebuia să am grijă de surioara mea, şi ea plângea în fiecare zi în tabără. Aşa că am decis să adopt o expresie curajoasă şi să accept orice aspect puteam al vieţii americane. După, am făcut ceea ce numeam „experiementul din tabăra de vară", pentru opt ani în diferite oraşe de care mulţi americani nici nu au auzit. Cel mai mult îmi amintesc momentele când mă înţelegeam de minune cu cineva. Să-mi fac un prieten era un premiu special. Toată lumea vrea să se simtă apreciată şi acceptată, şi ne gândim că ar trebui să se întâmple spontan, dar nu se întâmplă. Când eşti diferit, trebuie să lucrezi la integrare. Trebuie să fii fie foarte de folos, fie deştept, fie amuzant, orice ca să fii grozav pentru grupul cu care vrei să ieşi. Mai târziu, când eram la liceu, tatăl meu a extins planul său de vară, şi din Caracas m-a trimis în Wallingford, Connecticut, pentru ultimul an de liceu. De data aceasta, îmi amintesc că visam în avion despre „experienţa liceului american" - cu un vestiar. Urma să fie perfect, exact ca în emisiunea mea preferată: „Salvaţi de clopoţel." (Râsete) Ajung acolo şi ei îmi spun că mă aşteaptă cu nerăbdare colega mea de cameră. Am deschis uşa şi acolo era ea, stând pe pat, cu un batic pe cap. Numele ei era Fatima, şi era o musulmancă din Bahrain, şi nu era ceea ce aşteptam. Probabil a simţit dezamăgirea mea când m-am uitat la ea pentru că nu am făcut prea multe ca să o ascund. Ca adolescent, voiam să mă integrez chiar mai mult, voiam să fiu populară, poate să am un iubit pentru bal, şi am simţit că Fatima îmi stătea în cale cu timiditatea ei şi regulile stricte de îmbrăcăminte. Nu am realizat că o făceam să se simtă la fel cum mă simţeam eu în tabără. Era ca şi cum aş fi întrebat-o: „Ştii ce e un hamburger?" Eram consumată de propriul egoism şi incapabilă să mă pun în pielea ei. Trebuie să fiu sinceră cu voi, n-am rezistat decât câteva luni împreună, deoarece apoi a fost trimisă să locuiască cu un consilier în loc de ceilalţi studenţi. Îmi amintesc că mă gândeam: „Ah, va fi bine. Este doar diferită." Când etichetăm pe cineva drept diferit, îi dezumanizează într-un fel. Ei devin „ceilalţi". Nu sunt demni de timpul nostru, nu sunt problema noastră, şi, de fapt, ei, „ceilalţi," sunt cauza problemelor noastre. Deci, cum ne recunoaştem punctele slabe? Începem prin a înţelege ce ne face pe noi diferiţi, prin a îmbrăţişa acele caracteristici. Abia apoi putem începe să apreciem ce îi face pe ceilalţi speciali. Îmi amintesc când m-a lovit asta. A fost după câteva luni. Am găsit un iubit pentru bal, mi-am făcut nişte prieteni, şi practic am uitat de Fatima, până când toţi s-au înscris să participe în acest spectacol de talente caritabil. Trebuia să oferi un talent la licitaţie. Se pare că toţi aveau ceva special de oferit. Unii copii cântau la vioară, alţii recitau un monolog din teatru, şi îmi amintesc că mă gândeam: „Noi nu practicam astfel de talente acasă." Dar eram hotărâtă să găsesc ceva de valoare. Ziua spectacolului de talente vine şi urc pe scenă cu micul mea radio casetofon, şi îl pun lângă mine, apăs „Play" şi un cântec al artistei mele preferate, Shakira, începe. Şi încep: „Oricând, oricând, ne e scris să fim împreună, " şi am spus: „Numele meu este Mariana şi o să licitez o lecţie de dans." Părea că întreaga şcoală a ridicat mâna pentru a licita. Lecţia mea de dans era remarcată faţă de, să zicem, a zecea lecţie de vioară oferită în acea zi. Întorcându-mă în camera mea, nu m-am simţit diferit. M-am simţit foarte specială. Atunci am început să mă gândesc la Fatima, o persoană pe care am eşuat să o văd specială, când am întâlnit-o prima dată. Era din Orientul Mijlociu, cum şi familia Shakirei era din Orientul Mijlociu. Probabil ar fi putut să mă înveţe câteva chestii despre dansul din buric, dacă aș fi fost deschisă la asta. Acum, vreau să luaţi toţi acea etichetă care v-a fost dată la începutul sesiunii azi, unde aţi scris ce vă face special, şi vreau să vă uitaţi la ea. Dacă vă uitaţi de acasă, luaţi o bucată de hârtie şi scrieţi ce vă face diferit. Poate o să vă simţiţi precauţi, poate puţin ruşinaţi sau poate chiar mândri. Dar trebuie să începeţi să o acceptaţi. Amintiţi-vă, este primul pas în a aprecia ce îi face pe ceilalţi speciali. Când m-am întors în Venezuela, am început să înţeleg cum mă schimbau acele experienţe. Să fiu capabilă să vorbesc limbi diferite, să mă orientez cu toţi acei oameni diferiţi şi în acele locuri, mi-a oferit o receptivitate unică. Începeam în sfârşit să înţeleg importanţa de a mă pune în pielea celorlalţi. Asta este o mare parte a motivului pentru care am decis să devin jurnalist. În special, să fiu parte a unei lumi adesea etichetată „curtea din spate", „extratereştrii ilegali," „lumea a treia," „ceilalţi," am vrut să fac ceva ca să schimb asta. Era vremea, oricum, când guvernul din Venezuela a oprit cea mai mare televiziune din ţara noastră. Cenzura creştea, iar tatăl meu a venit la mine încă o dată şi mi-a zis: „Cum o să fii jurnalist aici? Trebuie să pleci." Atunci mi-am dat seama. Pentru asta mă pregătise el. Asta rezerva viitorul pentru mine. Aşa că în 2008, mi-am făcut bagajele şi am venit în Statele Unite, fără un bilet de întoarcere de data asta. Eram conştientă că la 24 de ani, deveneam un fel de refugiat, un imigrant, celălalt, încă o dată, şi acum pentru totdeauna. Am reuşit să primesc o bursă pentru a studia jurnalismul. Îmi amintesc când mi-au dat prima mea temă, să acopăr alegerea istorică a preşedintelui Barack Obama. M-am simţit atât de norocoasă, plină de speranţă. Eram ceva de genul „Da, asta este. Am venit într-o America fără rasism, în care noţiunea de noi şi ei este erodată, şi probabil va fi eradicată în timpul vieţii mele." Doamne, cât greşeam, nu? De ce nu a ameliorat preşedinţia lui Barack Obama tensiunile rasiale? De ce unii oameni încă se simt ameninţaţi de către imigranţi, LGBTQ şi minorităţi care încearcă doar să găsească un spaţiu în aceste State Unite care ar trebui să fie pentru toţi? Nu aveam răspunsul atunci, dar pe 8 noiembrie 2016, când Donald Trump a devenit preşedintele nostru, a devenit clar că o mare parte din electorat îi vede pe ei ca pe „ceilalţi." Unii îi văd pe oameni că vin să le ia joburile, sau potenţiali terorişti care vorbesc limbi diferite. Între timp, minorităţile, deseori, văd doar ură, intoleranţă şi o gândire plină de prejudecăţi de cealaltă parte. Parcă am fi blocaţi în aceste bule pe care nimeni nu vrea să le spargă. Singurul mod de a reuşi, singurul mod de a ieşi de acolo este să realizezi că a fi diferit înseamnă şi să gândeşti diferit. Ai nevoie de curaj ca să arăţi respect. Folosind cuvintele lui Voltaire: „Pot să nu fiu de acord cu ce ai de zis, dar o să lupt până la moarte să-ti apăr dreptul de a vorbi." Să nu reuşeşti să vezi ceva bun de partea cealaltă face un dialog imposibil. Fără dialog, o să repetăm aceleaşi greşeli, pentru că nu vom învăţa nimic nou. Am acoperit alegerile din 2016 pentru NBC News. A fost prima mea sarcină mare în această reţea de televiziune tradiţională, la care am trecut de la televiziunea din Spania. Voiam să fac ceva diferit. M-am uitat la rezultatele alegerilor cu familii nedocumentate. Puţini s-au gândit să împartă acel moment cu oamenii care nu erau civili, dar au stat cel mai mult ca să piardă în acea noapte. Când a devenit evident că Donald Trump câştigă, o fată de opt ani pe nume Angelina a venit la mine plângând. Suspina şi m-a întrebat dacă mama ei va fi deportată acum. Am îmbrăţişat-o şi i-am zis: „Va fi bine," dar nu prea ştiam. Am făcut poza asta în acea seară, înrădăcinată permanent în inima mea. Aici era această fetiţă care avea aceeaşi vârstă pe care o aveam eu când am mers în tabăra din Brainerd. Ea deja ştie că e „celălalt." Ea vine acasă de la şcoală cu frica, în fiecare zi, că mama ei poate fi luată. Deci, cum ne punem în pielea Angelinei? Cum o facem să înţeleagă că este specială, şi demnă de a avea familia aproape? Punându-i în faţa camerei video pe cei ca ea şi familia ei, am încercat să-i fac pe oameni să-i vadă ca pe nişte fiinţe umane, şi nu doar „extratereştrii ilegali." Da, au încălcat legea, şi ar trebui să-şi plătească pedeapsa, dar, de asemenea, au dat totul pentru ţara asta, ca mulți alţi imigranţi înaintea lor. Deja v-am spus cum calea mea către creşterea personală a început. În final, vreau să vă spun cum să treceţi peste cel mai mare obstacol din drum, una care mi-a zguduit sufletul. Pe 10 aprilie 2014, conduceam la studio şi am primit un telefon de la părinţii mei. „Eşti în direct?" mă întreabă. Am ştiut imediat că ceva nu era în regulă. „Ce s-a întâmplat?" am zis. „Este sora ta; a avut un accident de maşină." Parcă mi s-a oprit inima. Mâinile mele au apucat volanul şi-mi amintesc că am auzit cuvintele: „E puţin probabil să mai meargă din nou." Viaţa ţi se poate schimba într-o fracţiune de secundă. A mea s-a schimbat atunci. Sora mea a devenit, din jumătatea mea de succes, la diferenţă de doar un an între noi, incapabilă să-şi mişte picioarele, să se ridice, să se îmbrace singură. Nu mai era ca în tabăra de vară, când puteam s-o fac bine ca prin magie. Era înspăimântător. De-a lungul a doi ani, sora mea a suferit 15 operaţii şi şi-a petrecut majoritatea timpului într-un scaun cu rotile. Dar asta nu era cea mai rea parte. Cel mai rău a fost ceva dureros, e greu să o exprim în cuvinte, chiar şi acum. Modul în care o priveau oamenii, în care se uitau la noi, s-a schimbat. Oamenii nu erau capabili să vadă un avocat de succes sau un milenar cu o minte ascuţită şi o inimă bună. Oriunde mergeam, am realizat că oamenii vedeau doar o fată sărmană într-un scaun cu rotile. Nu puteau vedea dincolo de asta. După ce a luptat ca un războinic, pot să vă spun că sora mea merge astăzi şi şi-a revenit contrar aşteptărilor celorlalţi. (Aplauze) Mulţumesc. Dar în timpul acelui chin traumatizant, am învăţat că sunt diferenţe care pur şi simplu amăgesc, şi e greu să găseşti ceva pozitiv în ele. Surorii mele nu îi e mai bine datorită a ce s-a întâmplat. Dar m-a învăţat: nu poţi lăsa acele diferenţe să te definească. Să fii capabil să te reimaginezi în ciuda a ceea ce văd ceilalţi oameni, asta este cea mai dificilă sarcină, dar este şi cea mai frumoasă. Vedeţi voi, noi toţi venim în lumea asta cu un corp. Oamenii cu dificultăţi fizice sau neurologice, comunităţi afectate din punctul de vedere al mediului, imigranţi, băieţi, fete, băieţi care vor să se îmbrace ca fetele, fete cu voal femei care au fost agresate sexual, atleţi care îngenunchiază în semn de protest, negri, albi, asiatici, americani nativi, sora mea, tu, sau eu. Noi toţi vrem ce vor toţi: să visăm şi să dobândim. Dar uneori, societatea ne spune, şi noi ne spunem nouă înşine, că nu ne potrivim. Dacă vă uitaţi la povestea mea, de la a fi născută undeva diferit, până la dansul din buric în liceu, la a spune poveşti pe care nu le-ai vedea în mod normal la TV, ceea ce mă face pe mine diferită este ceea ce m-a făcut să mă remarc şi să fiu de succes. Am călătorit în jurul lumii, şi am vorbit cu oameni din toate categoriile sociale. Ştiţi ce am învăţat? Singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun este faptul că suntem oameni. Aşa că faceți ceva ca să vă apărați rasa, rasa umană. Hadeți să invocăm asta. Haideți să fim umanişti, înainte de toate. Ca să închei, vreau să luaţi acea etichetă, acea bucăţică de hârtie pe care aţi scris ce vă face pe voi diferiţi, şi vreau să sărbătoriţi asta azi şi în fiecare zi, să strigaţi de pe acoperişuri. De asemenea, vă încurajez să fiţi curajoşi şi să întrebaţi: „Ce se află pe hârtia celorlalţi oameni?" „Ce îi face pe ei diferiţi?" Hadeți să sărbătorim acele imperfecţiuni care ne fac speciali. Sper că vă învaţă că nimeni nu deţine cuvântul „normal". Suntem toţi diferiţi. Suntem neobişnuiţi şi unici, şi asta ne face minunat de umani. Mulţumesc mult. (Aplauze)