De ce facem ceea ce facem

Tony Robbins discută despre "forţa invizibilă" care motivează acţiunile fiecăruia dintre noi -- şi bate palma cu Al Gore care se află în primul rând din audienţă.

(Aplauze)

Vă mulţumesc. Trebuie să vă mărturisesc că ma simt în acelaş timp entuziasmat şi puţin depăşit.

Entuziasmul meu este: e şansa mea să contribui cu ceva.

Provocarea mea este: cel mai scurt seminar pe care îl fac în mod normal este de 50 de ore.

(Râsete)

Nu exagerez. Le ţin pe parcursul unui week-end, şi ceea ce fac e --

fac mult mai mult decât să, evident, instruiesc oameni --

dar sunt interesat de adâncime. Pentru că altfel cum ai învăţa orice limbă?

Nu ai învăţat-o învăţând doar principiile,

te-ai adâncit în ea, exersând atât de des, până când a devenit reală.

Şi motivul pentru care sunt aici, în afară de faptul că sunt un nebun,

este că sunt într-o poziţie --

Nu sunt aici să vă motivez, desigur; nu aveţi nevoie de asta.

Şi de multe ori, asta e ce cred oamenii că fac,

şi nu ar putea să se înşele mai mult. Ce se întâmplă, de fapt,

oamenii vin la mine spunându-mi; "Nu am nevoie de motivaţie."

Iar eu spun, "Păi, asta e interesant. Motivaţia nu este ocupaţia mea."

Eu sunt tipul "De ce". Eu vreau să ştiu de ce faci ceea ce faci.

Care este motivul tău pentru acţiune?

Ce te conduce şi îţi conduce viaţa azi? Nu cu 10 ani în urmă.

Sau faci aceleaşi lucruri ca atunci? Deoarece eu cred

că forţa invizibilă a energiei interioare, activată,

este cel mai important lucru din lume.

Sunt aici deoarece cred că emoţia este forţa vieţii.

Toţi cei de aici avem minţi grozave.

Corect? Majoritatea celor de aici avem minţi grozave, am dreptate?

Nu stiu despre o altă categorie, însă toţi ştim să gândim.

Şi cu minţile noastre putem să raţionalizăm orice.

Putem să realizăm orice. Putem -- sunt de acord cu ce a fost descris

acum câteva zile, despre ideea că oamenii lucrează în interes propriu.

Dar știm cu toţii că asta e o prostie de multe ori.

Nu lucrezi în interesul propriu tot timpul,

pentru că atunci când intervine emoţia,

lucrurile încep să funcţioneze diferit.

Aşadar este minunat pentru noi să gândim intelectual

cum este viaţa în lume, şi în mod special

aceia dintre noi care suntem foarte inteligenţi, jucăm acest joc în capul nostru.

Dar, eu vreau să ştiu ce te conduce.

Şi ce aş vrea poate să vă invit să faceţi

până la sfârşitul acestei discuţii este să exploraţi unde sunteţi azi,

din două motive. Unu : astfel încât să contribuiţi mai mult. Şi doi:

astfel încât, sper, nu doar să-i înţelegem pe alţi oameni mai mult,

dar poate pentru ca să-i apreciem mai mult, şi să creăm acele tipuri de conexiuni

care ar putea să rezolve unele dintre aceste provocări

pe care le întâmpinăm în societate în ziua de azi.

Acestea nu vor face decât să devină mai grele

din cauză chiar a tehnologiei care ne conectează,

deoarece ne face să ne intersectăm. Şi această intersecţie

nu creează întotdeauna imaginea: "fiecare acum înţelege pe fiecare,

şi fiecare apreciază pe fiecare."

Aşadar, am avut o obsesie în ultimii 30 de ani, şi acea obsesie a fost,

"Care este elementul care face diferenţa în calitatea vieţii a fiecărui om?"

Ce anume face diferenţa în performanța lor?

Deoarece asta sunt angajat să fac.

Trebuie să produc rezultatul acum.

Asta fac de 30 de ani încoace. Primesc telefonul când

atletul eşuează la televiziunea naţională,

şi erau înainte cu cinci braţe

şi acum nu se mai pot întoarce pe traseu.

Şi trebuie să fac ceva chiar acum pentru a obţine rezultatul

altfel nimic nu contează. Primesc telefonul

atunci cănd copilul e pe cale să se sinucidă

şi trebuie să fac ceva chiar acum. Şi în 29 de ani --

sunt foarte recunoscător să vă zic că nu am pierdut niciunul in 29 de ani.

Asta nu înseamnă că nu o să pierd unul într-o zi. Dar încă n-am făcut-o

şi motivul e o înţelegere a acestor nevoi umane despre care vreau să vă vorbesc.

Aşadar, când primesc aceste telefoane despre performanţă, asta e un lucru.

Cum faci o schimbare?

Dar pe lângă asta, observ ce anume

modifică abilitatea acestei persoane de a contribui,

la ceva dincolo de ei înşişi. Aşadar poate că întrebarea adevărată e,

știţi, mă uit la viaţă şi spun că sunt două lecţii principale.

Una e: ştiinţa împlinirii,

care aproape tot ce conduce e realizat la un nivel uimitor.

Aceasta este "Cum iei invizibilul şi-l faci vizibil?", corect?

Cum iei ceea ce visezi şi îl faci să se întâmple?

Fie că e afacerea ta, contribuţia la societate, banii --

orice este pentru tine -- corpul tău, familia ta.

Dar cealaltă lecţie a vieţii care este rar însușită e arta împlinirii.

Deoarece stiinţa e uşoară, nu?

Cu toţii ştim regulile. Tu scrii codul. Tu urmezi --

şi primeşti rezultatele. Odată ce cunoşti jocul

ridici miza, nu?

Dar când vine vorba de împlinire, asta e o artă.

Şi motivul pentru e deoarece e despre apreciere

şi despre contribuţie. Tu singur poţi simţi doar atât de mult.

Aşadar, am avut un laborator interesant în încercarea mea de a răspunde la întrebarea

la adevărata întrebare: care e diferenţa

în viaţa cuiva dacă te uiţi la cineva ca acei oameni

cărora le-ai dat totul? Cum ar fi toate resursele

de care au spus că au nevoie. Nu le-ai dat computerul de 100 de dolari,

ci le-ai dat cel mai bun computer. Le-ai oferit dragoste,

le-ai oferit bucurie. Ai fost acolo să îi susţii.

Şi aceşti oameni sunt de cele mai multe ori -- şi-i cunoașteți pe unii dintre ei, sunt sigur --

cei care ajung tot restul vieţii lor cu atâta dragoste, educaţie, bani

şi toate celelalte, petrecându-şi toată viaţa intrând şi ieşind din centrele de reabilitare.

Apoi cunoşti oameni care au trecut prin cea mai grea durere --

abuzaţi psihologic, sexual, spiritual, emoţional --

şi nu întotdeauna, dar de multe ori, ei devin unii dintre oamenii

care contribuie cel mai mult la societate.

Aşadar, întrebarea pe care trebuie să ne-o punem e, ce e asta?

Ce anume ne formează? Şi trăim într-o cultură a terapiei.

Majoritatea dintre noi nu fac asta, însă cultura e o cultură de terapie.

Şi la ce mă refer cu asta e concepţia că noi suntem trecutul nostru.

Şi toată lumea din această cameră - nu aţi fi în această cameră

dacă aţi fi fost de acord cu teoria asta --

însă majoritatea societăţii crede că biografia este destin.

Trecutul egalează viitorul. Şi bineînteles că aşa este dacă trăieşti acolo.

Dar oamenii din această cameră ştiu,

şi ceea ce trebuie să ne reamintim, însă --

pentru că poți să ştii ceva intelectual, poți să ştii ce să faci

și totuși să nu folosești, să nu aplici.

Aşadar, în cele din urmă trebuie să ne amintim

că decizia e puterea fundamentală. Într-adevăr asta e.

Acum, cănd intrebi oameni, ştiţi,

aţi eşuat în a vă atinge un ţel?

Căţi aţi eşuat în a reuşi

ceva semnificativ in viaţa voastră? Spune-ţi, "Da!"

Audienţa "Da!"

TR: Mulţumesc pentru interacţiunea la un nivel mare acolo.

(Râsete).

Dar dacă întrebi oamenii, de ce nu aţi împlinit ce v-aţi propus?

Cineva care lucrează pentru voi, sau un partener,

sau chiar voi. Când eşuaţi să vă atingeți un scop,

care este motivul invocat pentru nereușită?

Ce vă spun ei? Nu au ştiut destule,

nu au avut cunoştinţele, nu au avut banii.

Nu au avut timp. Nu au avut tehnologia. Ştiţi,

nu am avut un şef potrivit. Nu am avut ...

Al Gore: Curtea Supremă (Râsete)

Tony Robbins: Şi --

(Aplauze)

şi --

(Aplauze)

-- ce au în comun toate astea, inclusiv Curtea Supremă?

(Râsete)

Ele sunt o reclamaţie că-ți lispesc resurse şi poate că sunt corecte.

Poate nu aţi avut banii, poate nu aţi avut Curtea Supremă,

dar nu acela este factorul definitoriu.

(Aplauze)

Şi corectaţi-mă dacă greşesc.

Factorul definitoriu nu este niciodată resursa, ci este inventivitatea.

Şi vreau să spun în loc de nişte fraze oarecare,

dacă aveţi emoţie umană, ceva ce am simţit

de la Dvs. alaltăieri la un nivel care era foarte profund

şi dacă aţi fi comunicat cu acea emoţie,

eu cred că l-ați fi învins și ați fi câștigat.

(Aplauze)

Dar ce uşor pentru mine să-i spun ce ar fi trebuit să facă.

(Râsete)

Eşti idiot, Robbins. Dar ştiu că atunci când ne uitam la dezbatere,

existau emoţii care au blocat abilitatea oamenilor

de a pricepe intelectul şi capacitatea acestui om.

Şi modul în care unii oameni au înţeles în acea zi --

fiindcă ştiu oameni care au vrut să voteze pentru direcţia Dvs. şi nu au făcut-o,

şi am fost supărat. Dar era acolo -- emoţia era acolo.

Câţi din voi ştiți despre ce vorbesc eu aici? Spuneţi "Da!"

Audienţa: Da!

TR: Deci, emoţia este. Şi dacă obţinem emoţia potrivită,

putem să reușim să facem orice. Putem trece de obstacol.

Dacă eşti suficient de creativ, de jucăuş, de vesel,

poţi să ajungi până la oricine? Da sau nu?

Audienţa: Da.

TR: Dacă nu ai bani, dar eşti creativ şi suficient de hotărât,

vei găsi calea. Deci aceasta este resursa hotărâtoare.

Dar nu asta e povestea pe care ne-o spun oamenii, corect?

Povestea spusă de oameni este una diferită.

Ei ne spun că nu au avut resurse, dar de fapt,

dacă te uiţi aici -- răsfoieşte dacă vrei --

ei spun, care sunt toate motivele pentru care ei nu au realizat asta?

Următoarea, vă rog. Mi-a stricat modelul, nemernicul.

(Râsete)

Dar am apreciat energia, vă spun asta.

(Râsete)

Ce determină resursele tale? Am spus că deciziile ne formează destinul,

asta e ţinta mea aici. Dacă deciziile formează destinul, sunt trei decizii

care îl determină. Pe ce te vei concentra?

Chiar acum, trebuie să decizi pe ce te vei concentra.

În această secundă, conştient sau inconştient. În clipa în care decizi

să te concentrezi pe ceva, trebuie să-i dai un înţeles,

şi oricare ar fi acel înţeles, va produce emoţie.

Este ăsta sfârşitul sau începutul? Dumnezeu mă pedepseşte

sau mă recompensează, sau este aleator?

Emoţia deci creează ceea ce vom face sau acţiunea.

Aşa că gândiţi-vă la propria viaţă.

La deciziile care v-au format destinul.

Şi asta sună destul de greu, dar în ultimii cinci sau zece ani,

cincisprezece ani, au fost câteva decizii pe care le-aţi luat

şi care dacă erau decizii diferite,

viaţa voastră ar fi fost complet diferită? Câţi se pot gândi la asta?

Cinstit mai bună sau mai rea? Spuneţi "Da!"

Audienţa: Da!

TR: Concluzia e că, poate a fost unde să mergi la lucru,

şi ai întâlnit acolo dragostea vieţii tale.

Poate a fost o decizie de carieră. Ştiu că geniile Google pe care i-am văzut aici --

am înţeles că decizia lor la început

a fost să-și vândă tehnologia. Ce ar fi fost dacă luau acea decizie

în loc să-şi construiască propria cultură? Cât de diferită ar fi fost lumea?

Cum ar fi diferit viaţa lor? Impactul lor?

Istoria lumii noastre sunt aceste decizii.

Când o femei se ridică şi spune: "Nu, nu voi sta în spatele autobusului.",

ea nu a influențat doar viaţa ei. Acea decizie a format cultura noastră.

Sau cineva stând în faţa unui tanc. Sau fiind într-o poziţie

ca Lance Amstrong şi cineva îţi spune,

"Ai cancer testicular." Asta e destul de dur pentru orice bărbat,

mai ales dacă faci ciclism.

(Râsete).

Îl ai în creier, îl ai în plămâni [ciclismul].

Dar care a fost decizia lui pe ce să se concentreze?

Diferit decât la majoritatea oamenilor. Ce a însemnat asta?

Nu a fost sfârşitul, a fost începutul. Ce voi face?

El continuă şi câştigă şapte campionate pe care nu le-a câştigat

înainte de cancer, fiindcă a primit oportunitate emoţională,

putere psihologică. Aceasta e diferenţa în fiinţele umane

pe care am văzut-o în cei trei milioane din jurul meu.

Fiindcă asta e dimensiunea laboratorului meu. Am avut trei milioane de oameni

din 80 de ţări diferite cu care am avut şansa să interacţionez

în ultimii 29 de ani. Şi după o vreme, modelul devine evident.

Vezi că America de Sud şi Africa

par a fi conectate într-un anumit mod, corect? Alţii spun,

"Oh, asta e ridicol." Este simplu. Deci, ce l-a format pe Lance?

Ce vă formează? Două forţe invizibile. Foarte rapid. Prima: situaţia.

Am trecut prin asta cu toţii.

Deci a fost un moment în care ai făcut ceva, şi după ce l-ai făcut

te-ai gândit în sinea ta, nu pot să cred că am spus asta,

nu pot să cred că am făcut asta, am fost aşa de prost -- cui i s-a întâmplat asta?

Spuneţi "Da!"

Audienţa: Da!

TR: Ai făcut ceva, iar după ce ai făcut-o, începi: "Eu am fost ăla!"

(Râsete)

Corect? Nu a fost talentul tău, a fost situaţia ta.

Modelul tău despre lume este ceea ce te formează pe termen lung.

Modelul tău despre lume este filtrul. Asta e ceea ce ne formează.

Asta-i face pe oameni să ia decizii.

Când vrem să influenţăm pe cineva, trebuie să ştim

ce îl influenţează deja.

Şi e format din trei părţi, cred eu.

Prima, care este ţinta ta? Ce urmăreşti?

Care, cred -- nu sunt dorinţele tale.

Poţi avea dorinţe sau ţinte. Câţi ați avut vreodată o ţintă

sau o dorinţă şi ați gândit, e asta tot?

Câţi aţi fost acolo? Spuneţi "Da!."

Audienţa: Da!

TR: Deci avem nevoi. Cred că există şase nevoi umane.

A doua, după ce ştii care este ţinta care te motivează

şi după ce ai descoperit-o în adevărul ei -- nu ai format-o, ai descoperit-o --

atunci ai găsit care este harta ta:

care este sistemul de credinţe care îţi spune cum să obţii acele nevoi.

Unii oameni cred că modul în care se obţin acele nevoi este să distrugă lumea,

alţii cred că este să construiască ceva, să creeze ceva, să iubească pe cineva.

Şi apoi există combustibilul pe care îl alegi. Deci foarte scurt, cele şase nevoi.

Permiteţi-mi să vi le spun. Prima: certitudinea.

Acum, acestea nu sunt ţinte sau dorinţe, ele sunt universale.

Oricine are nevoie de certitudine că poate evita durerea

şi să fie cel puţin comfortabili. Cum o obţineţi?

Controlaţi toată lumea? Dezvoltaţi o abilitate? Renunţaţi? Fumaţi o ţigară?

Şi dacă ai obținut certitudine, în mod ironic,

chiar dacă avem toți nevoie de asta --

ca atunci când nu eşti sigur de sănătatea ta, de copiii tăi,

de bani, nu te gândeşti prea mult la asta.

Dacă nu eşti sigur că tavanul va ţine,

nu vei asculta niciun vorbitor.

Dar, în timp ce noi urmărim certitudini diferite, dacă obținem certitudine totală,

ce obţinem? Cum te simţi dacă eşti sigur?

Ce se va întâmpla? Când se va întâmpla?

Cum se va întâmpla? Cum te vei simţi?

Te-ai plictisi de moarte. Deci, Dumnezeu, în infinita ei înţelepciune,

(Râsete)

ne-a dat a doua nevoie umană, care este incertitudinea.

Avem nevoie de diversitate. Avem nevoie de surpriză.

Câţi din cei prezenţi iubesc surprizele? Spuneţi "Da!"

Audienţa: Da!

TR: Prostii. Iubiţi surprizele pe care le vreţi.

(Râsete)

Cele pe care nu le vreți le numiți probleme, dar aveţi nevoie de ele.

Diversitatea este importantă. Aţi închiriat vreodată un video sau film

pe care l-aţi văzut deja? Cine a făcut asta? Trăiţi-vă viața mai bine.

(Râsete)

În regulă. De ce faceţi asta? Sunteţi sigur că este bun

fiindcă l-aţi citit deja, văzut deja, dar speraţi

că a trecut suficient timp şi aţi uitat, şi atunci va fi diferit.

A treia nevoie umană: critică -- importanţa. Toţi avem nevoie să ne simţim

importanţi, speciali, unici. O puteţi obţine făcând mai mulţi bani.

O puteţi realiza fiind mai spiritual.

O puteţi face aducându-vă într-o situaţie în care puneţi

mai multe tatuaje şi cercei în locuri de care oamenii nu vor să ştie.

Orice este nevoie. Cea mai rapidă cale de a face asta,

dacă nu ai condiţii, nu ai cultură, nu ai credinţă şi resurse

sau inventivitate, este violenţa. Dacă îţi pun o armă la cap

şi trăiesc în cartier, sunt imediat important.

De la 0 la 10. Cât de sus? 10. Cât de sigur sunt

că îmi vei răspunde? 10. Cât de multă incertitudine?

Cine ştie ce se va întâmpla apoi? Pare captivant.

Ca şi coborârea într-o peşteră

până la fundul ei. Varietate şi incertitudine completă.

Şi este important, aşa-i? Aşa că vrei să-ţi rişti viaţa pentru asta.

Acesta este motivul pentru care violenţa a existat şi va exista pururi

dacă nu cumva ne schimbăm conştiinţa ca specie.

Puteţi obţine importanţa pe un milion de căi,

dar pentru a fi important, trebuie să fii unic şi diferit.

Iată ce avem nevoie de fapt: legătură şi dragoste -- a patra nevoie.

Cu toţii o vrem. Majoritatea oamenilor se opresc la legături

fiindcă dragostea este prea înspăimântătoare. Nu vor să fie răniţi.

Cine de aici a fost rănit într-o relaţie intimă? Spuneţi "Da!."

(Râsete)

Dacă nu aţi ridicat mâna, fiţi serioşi, aţi avut altfel de necazuri.

(Râsete)

Şi veţi fi rănit din nou.

Nu vă bucuraţi că aţi venit în acest loc optimist?

(Râsete)

Dar iată adevărul -- avem nevoie de asta. Putem s-o realizăm cu ajutorul intimității,

prin prietenie, prin rugăciune, prin plimbări în natură.

Dacă nimic altceva nu funcţionează, luaţi-vă un câine. Nu luaţi o pisică. Luaţi un câine,

fiindcă dacă plecaţi pentru două minute, este ca şi cum aţi fi fost plecat

pentru şase luni când apăreţi peste cinci minute, aşa-i?

(Râsete).

Pentru primele patru nevoi, orice om găseşte un mod de a le realiza.

Chiar dacă vă minţiţi, trebuie doar să aveţi două personalități.

Dar pentru ultimele două -- primele patru nevoi sunt numite

nevoile personalităţii, aşa le numesc eu --

ultimele două sunt nevoile spiritului.

Şi aici apare împlinirea. Nu veţi obţine împlinire

din primele patru. Veţi găsi o cale -- fumat, băutură, faceţi orice --

pentru a le realiza pe primele patru, dar ultimele două -- numărul cinci:

trebuie să creşteţi, să vă dezvoltaţi. Cu toţii ştim răspunsul aici.

Dacă nu creşteţi, ce rost are? Dacă o relaţie nu se dezvoltă,

dacă o afacere nu creşte, dacă tu nu te dezvolţi,

nu mai contează câţi bani ai,

câţi prieteni ai, câţi oameni te iubesc,

te simţi în iad. Şi motivul pentru care creştem, cred eu,

este ca să avem să dăm ceva de valoare.

Fiindcă a şasea nevoie este să contribuim peste noi înşine.

Fiindcă ştim cu toţii, oricât de răsuflat sună,

secretul vieţii este dăruirea. Toţi ştim că viaţa nu este despre mine,

este despre noi. Această cultură ştie asta. Această sală ştie asta.

Şi este captivant. Când îl vezi pe Nicholas aici sus vorbind despre

laptopul lui de 100 de dolari, cel mai pasionat şi captivant lucru este,

iată aici un geniu, dar el are o chemare acum.

Poţi simţi schimbarea în el şi asta este minunat.

Şi acea chemare poate atinge alţi oameni. În propria mea viaţă,

viaţa mea a fost atinsă fiindcă atunci când aveam 11 ani.

Ziua Recunoştinţei: nici bani, nici mâncare. Şi nu vom muri de foame,

dar tatăl meu era complet încurcat, necăjit. Mama mea îi sublinia

cât de tare o încurcase. Şi a venit cineva la uşă

şi ne-a adus mâncare. Tatăl meu a luat trei decizii.

Ştiu cam care erau ele. S-a concentrat pe: "Asta-i pomană.

Ce înseamnă? Sunt fără valoare, ce am de făcut?

Să-mi părăsesc familia." Ceea ce a şi făcut. Acea perioadă a fost printre cele mai dureroase

experienţe din viaţa mea. Cele trei decizii ale mele mi-au dat o cale diferită.

Am spus: "Concentrează-te pe 'e de mâncare'." -- ce mai concept.

(Râsete)

A doua -- dar asta mi-a schimbat viaţa,

asta m-a format ca fiinţă umană -- "Cadoul cuiva,

nici nu ştiu al cui este." Tatăl meu spunea mereu,

"Nu-i pasă nimănui." Şi subit, cineva necunoscut,

fără să ceară nimic, doar dau de mâncare familiei noastre,

au grijă de noi. M-a făcut să cred asta: "Ce înseamnă că

străinilor le pasă?" Iar asta m-a făcut să decid că

dacă străinilor le pasă de mine şi familia mea, îmi pasă şi mie de ei.

Ce voi face? Voi face ceva ce

să aducă o schimbare. Aşa că, la 17 ani, am plecat de acasă

de Ziua Recunoştinţei. Ani de zile am avut ţinta

de a avea bani destui pentru a hrăni două familii.

A fost cel mai vesel şi emoţionant lucru pe care l-am făcut în viaţa mea.

Anul următor am reuşit patru. Nu am spus nimănui ce făceam.

Anul următor opt. Nu o făceam pentru puncte roşii,

dar după opt m-am gândit, drace, aş putea folosi nişte ajutoare.

(Râsete).

Deci bineînţeles, am ieşit şi ce am făcut?

Mi-am implicat prietenii şi am crescut companii

şi apoi am avut 11 companii şi am clădit fundaţia.

Acum, 18 ani mai târziu, sunt mândru să vă spun, anul trecut

am hrănit două milioane de oameni în 35 de ţări prin fundaţia noastră,

pe durata sărbătorilor: Ziua Recunoştinţei, Crăciun --

(Aplauze)

-- în diferite ţări de pe glob.

A fost fantastic.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă spun asta nu ca să mă laud, ci pentru că sunt mândru

de fiinţele umane, fiindcă se entuziasmează să contribuie

imediat ce au şansa să facă asta, nu doar să vorbească despre ea.

Iar în final -- şi am cam depăşit timpul -- ţinta care vă formează --

iată ce este diferit la oameni. Avem aceleaşi nevoi,

dar sunteţi un obsedat al certitudinii? Asta preţuiţi cel mai mult,

sau incertitudinea? Acest om nu putea fi obsedat de certitudine

dacă a explorat acele peşteri. Sunteţi mânaţi de importanţă

sau de dragoste? Toți avem nevoie de toate şase, dar oricare

e sistemul tău de conducere, acesta te înclină într-o direcţie diferită.

Şi pe măsură ce te deplasezi într-o direcţie, ai o destinaţie sau un destin.

A doua bucată este harta. Gândiţi-o ca pe un sistem de operare

care vă spune cum să ajungeţi acolo. Iar harta unor oameni este:

"Eu voi salva vieţi chiar dacă voi muri pentru alţi oameni,"

şi ei sunt pompieri. La alţi oameni este,

"Voi ucide oameni ca să reuşesc." Ei încearcă să satisfacă

aceeaşi nevoie de importanţă, aşa-i? Ei vor să-l onoreze pe Dumnezeu

sau să-și onoreze familia, dar au hărţi diferite.

Şi există şapte credinţe diferite. Nu le pot parcurge

că sunt gata. Ultima bucată este emoţia.

Aș spune că o parte a hărţii este ca timpul. Pentru unii ideea

de timp lung e o sută de ani. Pentru altcineva sunt trei secunde,

exact cât mai am eu.

(Râsete).

Iar pe ultimul l-am menţionat deja, acela cade pe voi.

Dacă aveţi o ţintă şi aveţi o hartă şi să spunem --

nu pot folosi Google fiindcă iubesc Mac-urile şi nu l-au făcut încă

bun pentru Mac-uri -- deci dacă utilizaţi MapQuest -- câţi aţi făcut

această greşeală fatală de a utiliza Mapquest la un moment dat?

(Râsete).

Foloseşti acest lucru şi nu ajungi acolo. Ei bine, imaginaţi-vă,

dacă convingerile voastre garantează că nu puteţi ajunge unde vreţi să mergeţi?

(Râsete).

Ultimul lucru este emoţia.

Acum, iată ce vă spun despre emoţie. Sunt 6000 de emoţii

pentru care toţi avem cuvinte în limba engleză,

care sunt doar o reprezentare lingvistică, corect,

care se schimbă cu limba. Dar dacă emoţiile voastre dominante --

dacă aş avea mai mult timp, aş lua 20000 sau 1000 de oameni

şi i-aş pune să-şi noteze toate emoţiile pe care le simt

într-o săptămână medie. Şi i-aş lăsa cât timp au nevoie.

Şi într-o parte să scrie emoţiile pozitive, însufleţitoare,

iar pe cealaltă pe cele negative.

Ghiciţi câte emoţii simt oamenii? Mai puţin de 12.

Şi jumătate din alea îi fac să se simte oribil. Aşa că au cinci sau şase

amărâte de emoţii pozitive, aşa-i? De exemplu se simt "fericit, fericit,

entuziasmat, sau oribil, frustrat, frustrat, depăşit, deprimat."

Câţi din voi cunoaşteţi pe cineva care indiferent ce se întâmplă

găsesc o cale de a se enerva?

(Râsete).

Sau, nu contează ce se întâmplă, ei găsesc o cale de a fi fericiţi sau entuziasmaţi.

Câți cunoașteți pe cineva așa? Să fim serioşi.

Când s-a întâmplat 9/11 -- termin cu asta -- eram în Hawaii.

Eram cu 2000 de oameni din 45 de ţări. Traduceam

în patru limbi simultan pentru un program

pe care-l conduceam o săptămână. Seara precedentă s-a numit

"Stăpânirea emoţiilor." M-am dus sus, nu aveam un plan pentru asta, şi am zis --

aveam aceste focuri de artificii -- eu fac lucruri nebuneşti, vesele --

şi apoi la sfârşit m-am oprit -- aveam acest plan cu ce voi spune

dar niciodată nu mă ţin de plan. Şi din senin am spus,

"Când încep oamenii să trăiască cu adevărat? Când dau ochi cu moartea."

Şi apoi am trecut prin tot acest lucru despre,

dacă ai pleca de pe această insulă, şi peste nouă zile

ai muri, pe cine ai chema, ce ai spune,

ce ai face? O femeie -- ei bine, în acea noapte s-a întâmplat 9/11 --

o femeie a venit la seminar şi când a venit acolo,

prietenul ei anterior a fost răpit şi ucis.

Noul prieten voia s-o ia de nevastă, iar ea l-a refuzat.

El a spus: "Dacă mă părăseşti și pleci în Hawaii, s-a terminat între noi."

Ea a spus: "S-a terminat." Când am încheiat seara acea, ea l-a sunat

şi i-a lăsat un mesaj -- poveste adevărată -- pe vârful World Trade Center

unde lucra el. Spunând, "Dragule, te iubesc, voiam doar să ştii

că vreau să ne căsătorim. A fost o prostie din partea mea." Ea dormea,

fiindcă era ora 3:00 noaptea pentru noi, când el a sunat-o înapoi

din vârful clădirii şi a zis, "Draga mea, nu pot să-ţi spun ce înseamnă asta pentru mine."

El a spus: "Nu ştiu cum să-ţi spun asta,

dar mi-ai dat cel mai mare dar, fiindcă voi muri."

Şi ea a derulat înregistrarea pentru noi în cameră.

Ea a fost în emisiunea lui Larry King mai târziu, și el a spus, "Probabil te miri

cum de ți s-a putut întâmpla asta de două ori asta. Şi el a spus,

"Tot ce pot să-ţi spun, draga mea, acesta trebuie să fie mesajul lui Dumnezeu pentru tine.

De acum încolo, în fiecare zi dă tot ce poţi, iubeşte-i pe toţi.

Nu lăsa nimic să te oprească vreodată." Ea termină şi un om se ridică

şi spune: "Eu sunt din Pakistan, sunt un muslim.

Mi-ar plăcea să-ţi ţin mâna şi să spun

îmi pare rău, dar, sincer, asta e o pedeapsă." Nu vă pot spune restul

fiindcă am depăşit timpul acordat.

(Râsete)

10 secunde.

(Aplauze)

10 secunde, doar atât. Vreau să fiu respectuos. 10 secunde.

Tot ce vă pot spune e că am adus acest om pe scenă

cu un om din New York care a lucrat în World Trade Center,

fiindcă aveam vreo 200 de new-yorkezi acolo. Mai mult de 50

şi-au pierdut companiile, prietenii, contactele din

agendele lor electronice -- un broker financiar, această femeie de oţel, strigând --

30 de prieteni i-au murit.

Şi le-am spus oamenilor: "Pe ce ne vom concentra acum?

Ce înseamnă asta şi ce vom face?"

Şi am luat grupul şi am reuşit să-i fac să se concentreze,

dacă nu ai pierdut pe cineva azi, concentrează-te pe

cum să ajuţi pe altcineva. Sunt acolo oameni --

şi atunci o femeie s-a ridicat şi era aşa de supărată și urla şi ţipa.

Apoi am aflat că nu era din New York, nu era americancă,

nu cunoştea pe nimeni aici. Am spus: "Întotdeauna te enervezi?"

Ea a spus: "Da." Oamenii vinovaţi se simt vinovaţi, oamenii trişti se simt trişti.

Şi i-am luat pe aceşti doi oameni şi am făcut o negociere indirectă.

Un evreu cu familie în teritoriul ocupat, cineva din New York

care ar fi murit dacă ar fi fost la serviciu în acea zi, şi acest om

care voia să fie terorist şi a precizat asta foarte clar.

Iar integrarea care s-a întâmplat a fost prinsă pe un film,

pe care voi fi bucuros să vi-l trimit, ca să puteţi vedea realmente

ce s-a întâmplat, în loc să-l descriu eu în cuvinte.

Dar doi din ei nu numai că s-au împăcat şi

și-au schimbat convingerile şi principiile morale despre lume,

dar au şi lucrat împreună pentru a aduce, de aproape patru ani,

prin diverse moschei şi sinagogi, ideea

despre cum să creăm pace. Iar el a scris o carte, numită

"Jihadul meu, drumul meu spre pace." Deci transformarea se poate întâmpla.

Aşa că invitaţia mea pentru voi e: exploraţi-vă reţeaua, reţeaua internă --

nevoile, credinţele, emoţiile care vă controlează.

Pentru două motive: pentru a avea mai multe de dat, şi de realizat,

noi toţi vrem s-o facem. Dar înţeleg a da,

fiindcă asta vă va reîncărca. Şi în al doilea rând,

ca să puteţi aprecia -- nu numai înţelege, la nivel intelectual,

prin minte -- dar să apreciaţi ce îi conduce pe alţi oameni.

Este singura cale prin care lumea noastră se va schimba. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Mulţumesc. Sper că asta a fost de ajutor.

(Aplauze)