De ce facem ceea ce facem

Tony Robbins discută despre „forța invizibilă” care motivează acțiunile fiecăruia dintre noi și bate palma cu Al Gore care se află în primul rând din audiență.

Mulțumesc!

Vă mărturisesc că mă simt
entuziasmat și provocat în același timp.

Entuziasmat pentru că e șansa mea
să contribui cu ceva.

Provocat pentru că e un seminar scurt.
În mod normal durează 50 de ore.

(Râsete)

Nu exagerez.
Le țin într-un week-end,

dar fac mai mult de atât,
instruiesc oameni,

dar mă interesează imersarea,
pentru că cum altfel poți învăța o limbă?

Nu ai învățat-o doar pe baza principiilor,

ci ai exersat des,
până când a devenit realiate.

Și motivul pentru care sunt aici,
în afară că sunt un nebun,

e pentru că...

Nu sunt aici să vă motivez, desigur;
nu aveți nevoie de asta.

Și de multe ori asta cred oamenii că fac,

dar e departe de adevăr.

Oamenii vin la mine spunându-mi:

„Nu am nevoie de motivație.”

Iar eu spun:
„Interesant. Nu asta fac.”

Sunt omul cu întrebarea „De ce?”.
Vreau să știu de ce faci ceea ce faci.

Care e motivul tău de acțiune?

Ce te determină în prezent?
Nu acum zece ani.

Sau faci aceleași lucruri ca atunci?

Deoarece cred că forța invizibilă
a energiei interioare

e cel mai important lucru din lume.

Sunt aici deoarece cred că emoția
e forța vieții.

Toți cei de aici avem minți grozave.

Majoritatea celor de aici avem
minți grozave, corect?

Toți știm să gândim.

Și cu mințile noastre
putem să raționalizăm orice.

Putem să realizăm orice.

De acord cu ce s-a spus acum câteva zile:
că oamenii lucrează în interes propriu.

Dar știm cu toții că asta
e o prostie de multe ori.

Nu lucrezi în interesul propriu
tot timpul,

pentru că atunci când intervine emoția,

lucrurile încep să funcționeze diferit.

Așadar e minunat pentru noi
să gândim intelectual

despre cum e viața în lume,

în mod special cei
care sunt foarte inteligenți,

ne putem imagina asta.

Dar eu vreau să știu ce vă motivează.

Și aș vrea să faceți următorul lucru,

până la sfârșitul acestei discuții:
să explorați unde sunteți azi.

Din două motive:
ca să contribuiți mai mult

și, sper, nu doar să-i înțelegem
pe alți oameni mai mult,

dar și să-i apreciem mai mult
și să creăm acele tipuri de conexiuni

care ar putea rezolva
unele dintre provocările actuale.

Acestea vor deveni mai mari

din cauză chiar a tehnologiei
care ne conectează,

deoarece ne face să ne intersectăm.

Și asta nu creează întotdeauna viziunea:
„fiecare înțelege pe fiecare

și fiecare apreciază pe fiecare.”

Am avut o obsesie în ultimii 30 de ani:

„Care e elementul care face diferența
în calitatea vieții a fiecărui om?"

Ce le influențează performanța?

Sunt angajat să produc rezultatul acum.

Asta fac de 30 de ani.

Primesc telefon când un sportiv
se epuizează

și aveau cinci goluri avantaj,

iar acum nu se mai pot redresa.

Și trebuie să fac ceva imediat,
altfel nu mai contează.

Sunt sunat atunci când un copil
e pe cale să se sinucidă

şi trebuie să fac ceva chiar acum.

Și în 29 de ani din fericire
nu am pierdut niciunul.

Asta nu înseamnă că nu se va întâmpla.

Motivul e o înțelegere
a acestor nevoi umane.

Când primesc acele apeluri
despre performanță, e un lucru.

Cum faci o schimbare?

Dar observ și ce anume modifică abilitatea
acestei persoane de a contribui,

să își întreacă limitele.

Poate adevărata întrebare e...
cred că viața are două lecții principale.

Una e: știința îndeplinirii,

pe care fiecare dintre voi
o stăpâniții uimitor.

„Cum transformi invizibilul
și-l faci vizibil?”

Cum iei ceea ce visezi
și faci să se întâmple?

Fie că e afacerea ta,
contribuția ta în societate, banii,

orice, corpul tău, familia ta.

Dar cealaltă lecție a vieții
care e rar însușită e arta împlinirii.

Știința e ușoară, nu?

Cu toții știm regulile, tu scrii codul
și obții rezultatele.

Odată ce cunoști jocul ridici miza, nu?

Dar când vine vorba de împlinire,
asta e o artă.

Deoarece e vorba despre apreciere
şi despre contribuție.

Tu singur poți simți doar atât de mult.

Am avut un laborator interesant
în încercarea de a răspunde la întrebarea:

care se schimbă viața cuiva

dacă îi privești ca pe acei oameni
pentru care ai da totul?

Toate resursele
de care au spus că au nevoie.

Nu un computerul de 100 de dolari,
ci cel mai bun.

Le-ai oferit dragoste, bucurie.
Ai fost acolo să îi susții.

Și acești oameni deseori,
și cunoașteți unii sunt sigur,

după atâta dragoste, educație și bani,

își petrec toată viața intrând și ieșind
din centrele de reabilitare.

Apoi cunoști oameni care au trecut
prin cea mai grea durere:

abuzați psihologic, sexual,
spiritual, emoțional,

şi nu întotdeauna, dar de multe ori,
ei devin unii dintre oamenii

care contribuie cel mai mult la societate.

Întrebarea pe care trebuie
să ne-o punem e: „De ce?”

Ce anume ne formează?
Și trăim într-o cultură a terapiei.

Majoritatea nu facem asta,
însă e o cultură a terapie.

Și mă refer la concepția
că noi suntem trecutul nostru.

Și nu ați fi fost aici
dacă ați fi fost de acord cu teoria asta,

însă majoritatea societății crede
că biografia e un destin.

Trecutul egalează viitorul.
Și așa e dacă trăiești în trecut.

Dar ceea ce știm
și trebuie să ne reamintim,

pentru că poți să știi ceva,
știi ce să faci,

și totuși să nu folosești, să nu aplici.

Trebuie să ne amintim

că decizia e puterea fundamentală.

Când întrebi oameni:

ai eșuat în a-ți atinge un țel?

Câți ați eșuat în ceva important
în viața voastră?

Spuneți da.

Publicul: „Da!”

TR: Mulțumesc pentru interacțiunea
puternică.

(Râsete).

Dar dacă întrebi oamenii,
de ce nu ai reușit ce ți-ai propus?

Cineva care lucrează pentru voi,
sau un partener sau chiar voi

Când eșuaţi să vă atingeți un scop,
care e motivul invocat pentru nereușită?

Ce vă spun? Nu au avut informațiile,

nu au avut cunoștințele, nu au avut banii.

Nu au avut timp. Nu au avut tehnologia.

Nu am avut un șef bun. Nu am avut ...

Al Gore: Curtea Supremă.
TR: Curtea Supremă.

(Râsete)

(Aplauze)

TR: Și...

(Aplauze)

Ce au în comun toate astea,
inclusiv Curtea Supremă?

(Râsete)

Spui că îți lipsesc resurse
și poate că e adevărat.

Poate nu ați avut banii,
poate nu ați avut Curtea Supremă,

dar nu acela e factorul definitoriu.

(Aplauze) (Râsete)

Și corectați-mă dacă greșesc.

Factorul definitoriu nu e niciodată
resursa, ci inventivitatea.

Și vreau să spun,
mai mult decât niște cuvinte,

e că dacă aveți emoție, emoție umană,

ceva ce am simțit de la dvs. alaltăieri
la un nivel care era foarte profund

și cred că dacă ați fi comunicat
cu acea emoție,

eu cred că l-ați fi învins
și ați fi câștigat.

(Aplauze)

Dar ce ușor e pentru mine
să-i spun ce ar fi trebuit să facă.

(Râsete)

Ești idiot, Robbins.

Dar știu că atunci când ne uitam
la dezbatere,

existau emoții care au blocat
abilitatea oamenilor

de a pricepe intelectul
şi capacitatea acestui om.

Și modul în care unii oameni
au înțeles în acea zi,

fiindcă știu oameni care au vrut să voteze
pentru dvs. și nu au făcut-o,

și am fost supărat.

Dar acum ați avut emoție.

Câți știți despre ce vorbesc?
Spuneți „da”!

Audiența: Da!

TR: Deci, emoția.
Și dacă obținem emoția potrivită,

putem reuși să facem orice.

Dacă ești suficient de creativ, de vesel,

poți să ajungi la oricine? Da sau nu?

Audienţa: Da.

TR: Dacă nu ai bani, dar ești creativ
și suficient de hotărât, vei reuși.

Asta e resursa hotărâtoare.

Dar nu asta e povestea
pe care ne-o spun oamenii.

Povestea spusă de oameni e una diferită.

Ne spun că nu au avut resurse,
dar de fapt,

dacă te uiți aici,

care sunt motivele pentru care
nu au realizat asta?

Următoarea, vă rog.
Mi-a stricat prezentarea, nemernicul.

(Râsete)

Dar am apreciat energia.

(Râsete)

Ce determină resursele tale?

Am spus că deciziile ne formează destinul,
ce e scopul prezentării mele.

Dacă deciziile formează destinul,
sunt trei decizii care îl determină.

Pe ce te vei concentra?

Trebuie să decizi pe ce te vei concentra.

Conștient sau inconștient:

în clipa în care te decizi
trebuie să-i dai un scop,

și oricare ar fi acel scop,
va produce emoție.

E ăsta sfârșitul sau începutul?

Dumnezeu mă pedepsește,
mă recompensează sau e noroc?

Emoția creează ceea ce vom face,
sau acțiunea.

Aşa că gândiţi-vă la propria viaţă.

La deciziile care v-au format destinul.

Și asta sună destul de greu,
dar în ultimii cinci sau zece ani,

au fost câteva decizii pe care le-ați luat

și dacă erau diferite,
viaţa voastră ar fi fost complet diferită?

Câţi se pot gândi la asta?

Mai bună sau mai rea. Spuneți „Da!”

Audienţa: Da!

TR: Poate a fost locul de muncă

și ai întâlnit dragostea vieții tale,
o decizie profesională.

Știu geniile de la Google
pe care le-am văzut aici.

Am înțeles că decizia lor la început
a fost să-și vândă tehnologia.

Ce ar fi fost dacă făceau asta

în loc să-și construiască propria cultură?

Cum ar fi fost lumea
sau viața lor acum? Impactul lor?

Istoria lumii noastre sunt aceste decizii.

Când o femei se ridică și spune:
„Nu, nu voi sta în spatele autobuzului.”

Ea nu a influențat doar viața ei.
Acea decizie a format cultura noastră.

Sau cineva stând în fața unui tanc.

Sau fiind în poziția lui Lance Amstrong
când cineva îți spune:

„Ai cancer testicular.”

E destul de greu pentru orice bărbat,
mai ales dacă faci ciclism.

(Râsete).

Îl ai în creier, îl ai în plămâni.

Dar care a fost decizia lui
pe ce să se concentreze?

Diferit fața de majoritate.

Nu a fost sfârșitul, a fost începutul.

A continuat și a câștigat șapte campionate
pentru prima oară

fiindcă a primit tărie emoțională,
putere psihologică.

Asta e diferenţa în fiinţele umane

pe care am văzut-o
de trei milioane de ori.

Fiindcă atâția au trecut
prin laboratorul meu,

din 80 de țări, cu care am avut șansa
să interacționez în ultimii 29 de ani.

Și după o vreme, tiparul devine evident.

Vezi că America de Sud și Africa
par a fi conectate într-un anumit mod.

Unii spun: „Oh, asta e ridicol.” E simplu.
Deci, ce l-a transformat pe Lance?

Ce vă formează? Două forțe invizibile.
Foarte rapid. Prima: starea.

Am trecut prin asta cu toții.

A fost un moment în care ai făcut ceva

și apoi te-ai gândit în sinea ta:
nu pot să cred că am spus asta,

cui i s-a întâmplat?

Spuneți „Da!”

Audienţa: Da!

TR: Sau după ce ai făcut ceva spui:
„Eu am fost ăla!”

(Râsete)

Nu a fost talentul tău, a fost starea ta.

Modelul tău despre lume
e ceea ce te formează pe termen lung.

Modelul tău despre lume e filtrul.
Asta e ceea ce ne formează.

Asta-i face pe oameni să ia decizii.

Pentru a influența pe cineva,
trebuie să știm ce îl influențează deja.

Și e format din trei părți.

Prima, care este ținta ta? Ce urmărești?

Nu sunt dorințele tale.

Poți avea dorințe sau ținte.

Câți ați avut o dorință
și ați gândit, e asta tot?

Spuneți „Da!”

Audienţa: Da!

TR: Avem nevoi.
Cred că există șase nevoi umane.

A doua, după ce știi care e ținta
care te motivează

şi după ce ai descoperit-o în adevărul ei,
nu ai format-o, ai descoperit-o,

atunci ai găsit care este harta ta:

sistemul de credințe
care îți spune cum să obții acele nevoi.

Unii oameni cred trebuie distrugă lumea,

alții să construiască ceva,
să creeze ceva, să iubească pe cineva.

Și apoi există combustibilul
pe care îl alegi.

Pe scurt, cele șase nevoi.

Prima: certitudinea.

Acestea nu sunt ținte sau dorințe,
sunt universale.

Toți avem nevoie de certitudinea că poate
evita durerea pentru a fi confortabil.

Cum o obţineți?

Controlați lumea? Dezvoltați o abilitate?

Renunţaţi? Fumaţi o ţigară?

Și dacă ai obținut certitudinea,
în mod ironic,

chiar dacă avem nevoie de asta,

nu ești sigur de sănătatea ta,
de copiii tăi, de bani.

Dacă nu ești sigur că tavanul va ține,
nu ai fi venit aici.

În timp ce noi urmărim
diferite certitudini, ce obținem?

Cum te simți dacă ești sigur?

Cum se va întâmpla? Cum te vei simţi?

Te-ai plictisi de moarte,

Căci Dumnezeu,
în infinita lui înțelepciune,

(Râsete)

ne-a dat a doua nevoie umană,
care e incertitudinea.

Avem nevoie de diversitate.
Avem nevoie de surpriză.

Câți dintre voi
iubesc surprizele? Spuneți „Da!”

Audienţa: Da!

TR: Prostii.
Iubiți surprizele pe care le vreți.

(Râsete)

Cele pe care nu le vreți sunt probleme,
dar aveți nevoie de ele.

Diversitatea e importantă.

Ați închiriat vreodată un video sau film
pe care l-ați văzut deja?

Cine a făcut asta?
Nu aveți viață.

(Râsete)

De ce faceți asta?

Sunteți sigur că e bun
fiindcă l-ați citit sau văzut deja

dar sperați că l-ați uitat
și că acum va fi diferit.

A treia nevoie umană: importanța.

Toți avem nevoie să ne simțim
importanți, speciali, unici.

O puteți obține făcând mai mulți bani

fiind mai spiritual,

purtând mai multe tatuaje și cercei
în locuri de care oamenii nu vor să știe.

Orice e nevoie.

Cea mai rapidă cale de a face asta,

dacă nu ai cultură, credință și resurse
sau inventivitate, e violența.

Dacă îți pun o armă la cap
sunt imediat important.

De la 0 la 10. Cât de sus? 10.

Cât de sigur sunt că îmi vei răspunde? 10.
Cât de multă incertitudine?

Cine știe ce se va întâmpla?
Pare captivant.

Precum coborârea într-o peșteră
până în fundul ei.

Varietate și incertitudine completă.

Și e important, aşa-i?
Vrei să-ți riști viața pentru asta.

Ăsta e motivul pentru care violența
a existat și va exista pururi

dacă nu cumva ne schimbăm
conştiinţa ca specie.

Există un milion de căi,

dar pentru a fi important,
trebuie să fii unic și diferit.

De fapt avem nevoie de:
legătură și dragoste - a patra nevoie.

Cu toții o vrem.

Majoritatea se opresc la relații
fiindcă dragostea e prea înspăimântătoare.

Nu vor să fie răniți.
Cine a fost rănit? Spuneți „Da!”

(Râsete)

Dacă nu, ați avut altfel de necazuri.

(Râsete)

Şi veţi fi rănit din nou.

Ce discurs optimist.

(Râsete)

Adevărul e că avem nevoie de ea.

Putem s-o realizăm
cu ajutorul intimității,

prieteniei, rugăciunii,
plimbărilor prins natură.

Dacă nimic altceva nu funcționează,
luați-vă un câine.

Nu o pisică,
fiindcă dacă plecați două minute,

sunt ca șase luni când reveniți.

(Râsete).

Pentru primele patru nevoi
orice om găsește un mod de a le realiza.

Chiar dacă vă mințiți,
trebuie să aveți două personalități.

Primele patru nevoi sunt numite
nevoile personalității

ultimele două sunt nevoile sufletului.

Şi aici apare împlinirea.

Nu veți obține împlinire
din primele patru.

Veți găsi o cale: fumat, băutură, orice.

Dar ultimele două trebuie să creșteți.

Cu toții știm răspunsul aici.

Dacă nu creșteți, ce rost are?

Dacă se dezvoltă relația, afacerea,
dacă tu nu te dezvolți,

nu mai contează câți bani ai,

câți prieteni ai, câți oameni te iubesc,
te simți groaznic.

Şi motivul pentru care creștem

e ca să avem să dăm ceva de valoare.

Fiindcă a șasea nevoie
e sa ajutam pe ceilalți.

Fiindcă știm cu toții,
oricât de răsuflat sună,

secretul vieții e dăruirea.

Toți știm că viața nu e despre mine,
e despre noi.

Știm asta cu toții.

Și e captivant.

Când l-ați văzut pe Nicholas vorbind
despre laptopul de 100 de dolari,

cel mai pasionat și captivant lucru
e că e un geniu, dar are o chemare acum.

Poți simți schimbarea în el
și asta e minunat.

Și acea chemare poate atinge alți oameni.

Viața mea a fost schimbată
fiindcă atunci când aveam 11 ani,

Ziua Recunoștinței, fără bani, mâncare,

nu am murit de foame, dar tatăl meu
era complet încurcat, necăjit,

iar mama mea accentua de tare o încurcase.

Și a venit cineva la ușă
și ne-a adus mâncare.

Tatăl meu a luat trei decizii.
Ştiu cam care erau ele.

S-a concentrat pe:
„Asta-i pomană. Ce înseamnă?

Sunt fără valoare, ce am de făcut?
Să-mi părăsesc familia.”

Ceea ce a și făcut.

A fost cea mai dureroasă
experiență din viața mea.

Cele trei decizii ale mele
mi-au dat o cale diferită.

M-am concentrat pe „E mâncare.” -
ce concept complicat.

(Râsete)

A doua, dar asta mi-a schimbat viața,

asta m-a format ca ființă umană.

Cadoul cuiva, nici nu știu al cui era.

Tatăl meu spunea mereu:
„Nimănui nu-i pasă de tine.”

Și subit, cineva necunoscut,
fără să ceară nimic,

dă de mâncare familiei noastre,
au grijă de noi.

M-a făcut să cred asta:

„Ce înseamnă dacă străinilor le pasă?”

Iar dacă lor le pasă de mine
și de familia mea, îmi pasă și mie de ei.

Voi face ceva ce să aducă o schimbare.

Așa că la 17 ani am plecat de acasă
de Ziua Recunoștinței.

De muți ani voiam să am bani
destui pentru a hrăni două familii.

A fost cel mai emoționant lucru
pe care l-am făcut.

Anul următor patru.
Nu am spus nimănui ce făceam.

Anul următor opt.
Nu o făceam pentru a primi ceva,

dar după m-am gândit:
mi-ar prinde bine niște ajutoare.

(Râsete).

Mi-am implicat prietenii
si am crescut companii

și am făcut 11 companii
și am clădit fundația.

18 ani mai târziu,
sunt mândru să vă spun

că am hrănit două milioane de oameni
în 35 de țări prin fundația noastră,

pe durata sărbătorilor:
Ziua Recunoștinței, Crăciun.

(Aplauze)

A fost fantastic.

(Aplauze)

Vă mulţumesc.

(Aplauze)

Vă spun asta nu ca să mă laud,
ci pentru că sunt mândru de oameni,

fiindcă se entuziasmează să contribuie

imediat ce au șansa,
nu doar ca să vorbească despre ea.

Iar în final, am cam depășit timpul.
Scopul care te modelează...

Iată ce e diferit la oameni.

Avem aceleași nevoi,
dar ești dependent de certitudinie?

Asta prețuiţi cel mai mult,
sau incertitudinea?

Acest om nu putea fi dependent
dacă a explorat acele peșteri.

Sunteți mânați de importanță
sau de dragoste?

Toți avem nevoie de toate şase,

dar oricare e sistemul tău,
el te direcționează diferit.

Și pe măsură ce te deplasezi
ajungi la o destinație.

A doua bucată e harta.

Gândiţi-o ca pe un sistem de operare
care vă ghidează.

Iar harta unor oameni e:

„Voi salva vieți chiar dacă voi muri” -

ei sunt pompieri.

La alții e:
„Voi ucide oameni ca să reușesc.”

Ei încearcă să satisfacă
aceeași nevoie de importanță.

Vor să-l onoreze pe Dumnezeu sau familia,

dar au metode diferite.

Și sunt șapte credințe diferite.

Nu le pot parcurge
pentru că nu mai e timp.

Ultima bucată e emoția.

O parte a hărții e ca timpul.

Pentru unii mult timp înseamnă
e o sută de ani.

Pentru alții însemnă trei secunde,
exact cât mai am eu.

(Râsete).

Iar pe ultimul l-am menționat deja.

Dacă aveți o țintă și aveți o hartă

şi să spunem că nu pot folosi Google
fiindcă iubesc Mac-urile,

dar încă nu sunt destul de bune
și utilizați MapQuest,

câți ați făcut această greșeală fatală?

(Râsete).

Folosești acest lucru
și nu își face treaba.

Dacă convingerile vă garantează
că nu puteți ajunge acolo unde va doriți?

(Râsete).

Ultimul lucru e emoția.

Iată ce vă spun despre emoție.

Sunt șase mii de emoții
pentru care avem cuvinte în limba engleză,

care sunt doar o reprezentare lingvistică
care se schimbă cu limba.

Dar dacă emoțiile voastre dominante,

dacă aș avea mai mult timp,
aș lua 20 de mii sau o mie de oameni

și i-aș pune să-și noteze toate emoțiile

pe care le simt într-o săptămână.

Oricât timp au nevoie.

Pe o parte emoțiile pozitive,
iar pe cealaltă negative.

Ghiciți câte emoții simt oamenii?
Mai puțin de 12.

Și jumătate îi fac să se simtă oribil.

Așa că au cinci sau șase amărâte
de emoții pozitive.

Fericit, fericit, entuziasmat, oribil,
frustrat, frustrat, depășit, deprimat.

Câți din voi știți pe cineva
care indiferent ce se întâmplă

găsește o cale de a se enerva?

(Râsete).

Sau indiferent de ce se întâmplă găsesc
o cale de a fi fericiți sau entuziasmați

Câți cunoașteți pe cineva așa?

Când s-a întâmplat 9/11, termin cu asta.
eram în Hawaii.

Eram cu două mii de oameni din 45 de țări.

Traduceam în patru limbi un program
pe care îl conduceam de o săptămână.

Seara precedentă s-a numit
„Stăpânirea emoțiilor.”

M-am ridicat, nu plănuisem asta, și am zis,

aveam focuri de artificii,
fac lucruri nebunești, vesele,

și apoi la sfârșit m-am oprit.

Aveam un plan cu ce voi spune,
dar niciodată nu îl respect.

Și din senin am spus:

„Când încep oamenii să trăiască
cu adevărat?

Când dau ochi cu moartea.”

Și apoi am spus:

dacă ai pleca pe o insulă,
iar peste nouă zile ai muri,

pe cine ai chema, ce ai spune, ce ai face?

În acea noapte s-a întâmplat 9/11.

O femeie a venit la seminar
și când a venit acolo,

fostul ei iubit fusese răpit și ucis.

Noul iubit voia s-o ia de nevastă,
iar ea l-a refuzat.

El a spus:
„Dacă pleci în Hawaii, s-a terminat.”

Ea a spus: „S-a terminat.”

Când am încheiat seara acea,

ea l-a sunat și i-a lăsat un mesaj
pe vârful World Trade Center, spunând:

„Dragule, te iubesc, voiam doar să știi
că vreau să ne căsătorim.

A fost o prostie din partea mea.”

Ea dormea, fiindcă era ora 3 a.m. pentru
noi când el a sunat-o înapoi și a zis:

"Draga mea, nu pot să-ți spun
ce înseamnă asta,

Nu știu cum să-ți spun asta,

dar mi-ai dat cel mai mare dar,
fiindcă voi muri."

Și ea a derulat înregistrarea
pentru noi în cameră.

Ea a fost apoi în emisiunea lui Larry King
care a spus:

„Probabil întrebi cum de ți s-a
întâmpla de două ori.

Tot ce pot să-ți spun e că poate
e mesajul lui Dumnezeu pentru tine.

De acum încolo, în fiecare zi
dă tot ce poți, iubește-i pe toți.

Nu lăsa nimic să te oprească vreodată.”

A terminat și un om se ridică și spune:

„Sunt din Pakistan, sunt un musulman.

Mi-ar plăcea să-ți țin mâna
și să spun îmi pare rău,

dar, sincer, asta e o pedeapsă.”

Nu vă pot spune restul fiindcă
am depășit timpul acordat.

(Râsete)

Ești sigur?

(Râsete)

10 secunde!

(Aplauze)

10 secunde, doar atât.
Vreau să fiu respectuos.

Tot ce vă pot spune e că am adus
acest om pe scenă

cu un om din New York
care a lucrat în World Trade Center,

fiindcă erau vreo
200 de new-yorkezi acolo.

Mai mult de 50 și-au pierdut companiile,
prietenii, contactele,

un broker financiar, o femeie de oțel,

a pierdut atunci 30 de prieteni.

Și le-am spus oamenilor:

„Pe ce ne vom concentra acum?

Ce înseamnă asta și ce vom face?”

Și am reușit să fac grupul
să se gândească la asta:

dacă nu ai pierdut pe cineva azi,

concentrează-te pe cum să ajuți
pe altcineva.

Și atunci o femeie s-a ridicat
supărată urlând și țipând.

Apoi am aflat că nu era din New York,
din America

și nu cunoștea pe nimeni aici.

Am întrebat: „Întotdeauna te enervezi?”

A spus: „Da.”

Oamenii vinovați se simt vinovați,
oamenii triști, triști.

Și i-am luat acești doi oameni
și am făcut o negociere indirectă.

Un evreu cu familie în teritoriul ocupat,

cineva din New York care ar fi murit
dacă ar fi fost la serviciu în acea zi,

și un om care voia să fie terorist
și a precizat asta foarte clar.

Iar integrarea petrecută a fost filmată,

pe care voi fi bucuros să vi-l trimit,
ca să vedeți ce s-a întâmplat

în loc să-l descriu.

Dar cei doi nu numai că s-au împăcat

și și-au schimbat convingerile
concepțiile despre lume,

dar au și lucrat împreună pentru a aduce,
de aproape patru ani,

prin diverse moschei și sinagogi,

ideea despre cum să creăm pace.

Iar el a scris o carte, numită:

„Jihadul meu, drumul meu spre pace.”

Deci transformarea se poate întâmpla.

Invitația mea pentru voi e:
explorați-vă rețeaua, rețeaua internă,

nevoile, credințele, emoțiile
care vă controlează.

Din două motive:

pentru a avea mai multe de dat
și de realizat,

dar și să dăruim

fiindcă asta vă va reîncărca.

Și în al doilea rând, ca să apreciați,
nu numai înțelege la nivel intelectual,

dar să apreciați ce îi conduce
pe alți oameni.

E singura cale prin care lumea
se va schimba.

Mulțumesc!
Sper că asta a fost de ajutor.

(Aplauze)