-
Bună seara!
-
Povestea din seara aceasta e despre un un ochi special.
-
Un ochi extrem de special.
-
Un ochi de sticlă e un obiect foarte interesant.
-
Am considerat întotdeauna
-
că un ochi de sticlă e mai bun ca un ochi adevărat.
-
Nu poate fi niciodată scăldat în sânge.
-
Și dat fiind că e făcut din sticlă, cu siguranță va fi mai ușor să vezi prin el.
-
În seara aceasta, datorită unei coincidențe minunate,
-
povestea noastră e despre un ochi de sticlă.
-
Se numește „Ochiul de sticlă”.
-
Vedeți, totul se potrivește.
-
Ceea ce mă șochează e că verișoara Julia nu a avut cui să-i lase lucrurile.
-
Adică nimănui, cu excepția noastră.
-
Ai știut vreodată cât de singură era?
-
Nimeni din familie nu a știut vreodată prea multe despre Julia. Era imposibil să știi ceva.
-
Nu vorbea niciodată despre ea.
-
Pur și simplu nu înțeleg
-
cum a rezistat să trăiască aici singură.
-
Mă întreb ce era în mintea ei.
-
Crezi că a rămas vreodată cu ochii ațintiți la aceste nave,
-
visând că într-o bună zi ar putea călători
-
lăsând în urmă cămăruța asta mohorâtă?
-
Aproape că a făcut-o cândva.
-
O singură dată.
-
Să-ți arăt ceva, Dorothy!
-
Ce oribil. Ce e?
-
Un ochi.
-
Un ochi de sticlă.
-
Ce ciudat să păstrezi așa ceva.
-
Mai ciudat decât ai crede.
-
Dacă o viață ar fi simbolizată vreodată printr-un singur obiect,
-
atunci asta era viața Juliei.
-
Acest ochi de sticlă.
-
Ce vrei să spui?
-
Am aflat despre asta la mult timp după ce s-a petrecut.
-
Pe atunci Julia avea 30 de ani.
-
Cu mulți ani în urmă.
-
Singurătatea, suferința ei erau de neimaginat
-
pentru că nici ea nu era conștientă
-
de cât de singură și tristă era de fapt.
-
Îmi închipui că a găsit, cu mult timp în urmă, o cale de a evada
-
într-o lume în care emoțiile și sentimentele nu-și aveau locul.
-
Bănuiesc că era fericită în felul ei.
-
Ei bine, se obișnuise.
-
Își pregătea ceaiul pe singurul ochi în fiecare dimineață.
-
Apoi se îmbrăca,
-
se ducea la serviciu ca funcționar pentru un avocat de modă veche,
-
cineva pe nume Maufry,
-
care le scria clienților săi de mână,
-
făcând copii după vechea metodă cu hârtie umedă.
-
Iar în fiecare zi, la oră fixă,
-
își lua un prânz ieftin la o ceainărie
-
unde citea în mod constant ediția Tauchnitz
-
a celor mai buni autori englezi.
-
Ajunsese la litera L.
-
Oare îi privea pe tineri
-
și se întreba de ce viața trecea pe lângă ea?
-
Ce n-aș da să știu!
-
Serile, își pregătea o cină simplă.
-
Poate că își prăjea niște șuncă sau un cotlet și legume fierte,
-
toate pe același ochi,
-
un truc magic și complicat care presupunea jonglarea cu oale și tigăi.
-
Nu avea nimic la orizont așa că se culca devreme,
-
adeseori după orele 23:00 sau 22:30.
-
Oare spera că tânărul din apartamentul de deasupra
-
s-ar putea întoarce acasă într-o seară și ar putea intra, din greșeală, în camera ei?
-
Oare visa la o viață cu o soț, o casă și copii?
-
Oare cum putea Julia, a cărei viață a fost atât de lipsită de dragoste
-
să știe
-
că atunci când dragostea vine ar putea fi periculoasă
-
sau șocantă?
-
Da, e o mică întorsătură aici.
-
Un lucru ciudat și inexplicabil.
-
La sfârșitul unei veri, așa cu obișnuia în fiecare sâmbătă după-amiază,
-
Julia îl ducea pe fiul unui vecin
-
la vechiul teatru de estradă din Fulham.
-
Îl adora pe băiat, și își revărsa toată dragostea asupra lui,
-
așteptând cu nerăbdare acea singură zi pe săptămână
-
când vecinul ei îi încredința copilul.
-
Îi pregătea prânzul.
-
Îi cumpăra jucării și cărți.
-
Iar singura ei recompensă era zâmbetul lui.
-
Cu toate acestea, era suficient pentru Julia.
-
Suficient până într-o după-amiază.
-
Prima zi în care l-a văzut pe
-
Max Collodi.
-
Doamnelor și domnilor,
-
conducerea teatrului vă prezintă
-
cel mai distractiv moment din programul acestei săptămâni,
-
pe marele Max Collodi,
-
ventriloc,
-
și pe minunata sa marionetă, George.
-
George, iată-ne din nou în Fulham.
-
Ce părere ai despre Fulham?
-
N-aș putea spune.
-
Nu poți? De ce nu?
-
N-am prea vizitat locurile.
-
Nu ai bani?
-
Da. Nu o duc prea bine săptămâna asta.
-
Mi-ai uitat limonada.
-
George, înainte de a continua,
-
vreau să te întreb ceva.
-
Ai reînnoit în dimineața asta apa peștișorilor aurii?
-
Pești aurii.
-
Da, pești aurii.
-
Apă proaspătă?
-
Da.
-
Le-ai dat apă proaspătă azi -dimineață peștișorilor aurii?
-
De ce/
-
Nu au băut toată apa pe care le-am dat-o ieri.
-
Mi-e sete.
-
O să-i spun mamei că ai fost rea cu mine.
-
Allan, dragule, așteaptă să se termine spectacolul.
-
George, îți place să mergi la școală?
-
Cel mai mult îmi place școala de duminică.
-
Mă bucur să aud asta.
-
Spune-mi, de ce o preferi?
-
Pentru că trebuie să merg doar o dată pe săptămână.
-
Crezi că e italian?
-
Mi-e sete.
-
Te rog, Allan, așteaptă o clipă, dragule.
-
Numele acela, Max Collodi.
-
Crezi că ar putea fi italian?
-
Mi-e sete!
-
De ce nu?
-
Cum se dezleagă limba cel mai bine?
-
Uite, Allan!
-
Cumpără-ți o limonadă sau ce vrei tu.
-
Mă întorc imediat.
-
N-o să mă lași aici, nu-i așa?
-
Mama spune că nu trebuie să rămân niciodată singur.
-
Nu, dragule, voi fi în cealaltă parte a holului.
-
Bună ziua!
-
Vreau un bilet pentru reprezentația de astă seară. Doar unul.
-
Mulțumesc!
-
Unde mergem? Hai să ne întoarcem în sală.
-
Nu, dragule.
-
Nu, trebuie să merg direct acasă.
-
Am multe de făcut astă seară.
-
Multe lucruri....
-
Dar nu ți-a lăsat niciun ban, nu-i așa?
-
Nu! Sunt executorul averii sale.
-
Și mi-a lăsat 500 de lire sterline pentru o piatră funerară.
-
Și asta e tot!
-
George, nu mai lucrez cu tine astă seară
-
dacă nu-mi răspunzi la o întrebare foarte personală.
-
Refuzi să lucrezi cu mine?
-
Asta da știre.
-
Ce ai face fără mine?
-
George, te rog.
-
În regulă, întreabă-mă ce vrei.
-
George, ai întâlnit vreodată o fată la care să ții?
-
Dacă am întâlnit vreodată o fată?
-
Da. A fost dragoste la prima vedere.
-
Minunat, George. Minunat.
-
Te însori cu ea?
-
Nu.
-
Nu? Dar am crezut că....
-
Da?
-
Am crezut că a fost dragoste la prima vedere.
-
Am mai aruncat o privire.
-
Așa că, zi și noapte
-
Julia se simțea pătrunsă de o căldură pe care nu o cunoscuse niciodată.
-
Nu știa exact ce simțea pentru Max Collodi.
-
Sigur, dacă ar fi știut,
-
nu și-ar fi recunoscut-o niciodată,
-
în niciun caz în acea primă noapte.
-
Nu și-l putea scoate din minte.
-
Max Collodi, ce nume minunat și plin de poezie.
-
Max Collodi.
-
Dna Max Collodi.
-
Madame Collodi. Sau Signora Collodi?
-
Dar ar fi fost Signora Collodi?
-
Stătea întinsă în camera de sus a vilei lor din Italia
-
la marginea Romei.
-
Max venea la teatru.
-
Acum îi putea auzi pașii.
-
Va intra.
-
Se va apropia de ea.
-
Îl va ține în brațe. Îl va liniști.
-
Îl va trimite la culcare.
-
Max.
-
Acesta a fost începutul idilei Julei cu Max Collodi.
-
Și acesta a fost sfârșitul.
-
Să-ți arăt ceva, Dorothy.
-
L-a furat dintr-una
-
dintre sălile de spectacol din Londra
-
unde a dat reprezentații
-
și acest program.
-
De la Hipodromul din Stratham,
-
Pavilionul de la Finsbury.
-
În fiecare seară traversa Londra
-
pentru un loc în schimbul unei coroane și jumătate, în balcoanele sălilor unde dădea reprezentații.
-
Ce jalnic.
-
Oare, Dorothy?
-
Sau era mai bine să se uite la acest program în fiecare seară
-
înainte de culcare
-
și în fiecare dimineață, înainte de a pleca la serviciu?
-
Nu, nu era jalnic.
-
Era înspăimântător.
-
Pentru că, știi tu, Julia luase o decizie.
-
- O decizie?
- Da.
-
Hotărâse să-l întâlnească pe Max Collodi.
-
La rândul lui și el trebuia să se îndrăgostească de ea.
-
Cu orice preț!
-
Julia i-a scris lui Max Collodi.
-
Nu pot s-o citez.
-
Nu știu ce conținea.
-
Tot ce știu e că
-
i-a cerut să se întâlnească cu ea.
-
Îi dăduse un preaviz angajatorului ei.
-
Citise că Marele Collodi era în turneu în provincie.
-
Strânsese o sumă mică de-a lungul multor ani de economisire.
-
Și-și propusese să trăiască din ea
-
în timp ce-l urma pe Collodi prin țară.
-
Așadar, cel puțin pentru o vreme, poate pentru totdeauna,
-
cine putea ști,
-
își luase rămas-bun de la alarmă,
-
de la patul mic, de la mesele singuratice,
-
de la tapetul uzat.
-
Collodi îi răspunsese la prima scrisoare,
-
spunându-i că îi era recunoscător pentru laudele aduse,
-
dar că nu dădea niciodată interviuri.
-
Cu toate acestea, Julia a continuat să-i scrie, iar el să-i răspundă.
-
În cele din urmă, i-a cerut o fotografie,
-
iar Julia, foarte tulburată,
-
i-a trimis o fotografie neclară, făcută când avea 23 de ani.
-
Pe măsură ce continua să-i scrie mai mult
-
el devenea mult mai binevoitor.
-
Începea să dea de înțeles că ar fi posibilă o întâlnire.
-
În cele din urmă, întâlnirea s-a produs
-
în Blackpool.
-
Da?
-
O scrisoare pentru dumneavoastră, doamnă.
-
Intrați!
-
Sunteți Julia Lester?
-
Da.
-
A trimis personal această scrisoare.
-
Mi-a dat-o în urmă cu 10 minute în culise.
-
„dă-i-o doamnei” spuse el.
-
Max. Max Collodi.
-
Da, doamnă.
-
O!
-
O!
-
Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult.
-
Mulțumesc, doamnă.
-
„Stimată domnișoară Lester,
-
asemeni tuturor din lumea divertismentului,
-
și înfățișarea mea e destul de teatrală.
-
Așadar, trebuie să mă iertați pentru unele condiții pentru prima noastră întâlnire.
-
Prima noastră întâlnire.
-
O!
-
„De data această vă stau la dispoziție doar cinci minute.
-
Poate că mai târziu, dacă doriți să continuați să ne vedem,
-
putem stabili întâlniri mai lungi.
-
Dacă nu vă deranjează să ne întâlnim având-o alături
-
pe marioneta mea, George,
-
atunci, stimată doamnă, vă invit la Hotelul Seabank
-
de pe strada Mortimer la orele 22:00 astă seară
-
după reprezentația de la Winter Garden.
-
„Cu stimă, Max Collodi.”
-
O!
-
Închipuie-ți!
-
Închipuie-ți-l scriind,
-
„Dacă doriți în continuare să mă vedeți”.
-
Poate că nu și-a dat seama cât de mult m-am schimbat de când am făcut poza.
-
Să vedem, eu....
-
Cum m-am coafat? Aveam părul...
-
Tot ce vreau e să arăt ca într-o poză mai veche.
-
Ce credeți.
-
Vi se potrivește foarte bine.
-
Femeile de vârsta mea trebuie să fie mai fine.
-
Presupun că da.
-
Cât e ceasul?
-
E trecut de ora închiderii, doamnă. 18:30.
-
Îmi pare rău.
-
O iau pe aceasta, cea pe care o port.
-
Foarte bine, o împachetez.
-
Nu, nu, e în regulă, o s-o port acum.
-
Știți, mă grăbesc.
-
Mulțumesc, doamnă.
-
Nu vrei să-ți dau detalii
-
despre cum Julia și-a petrecut o oră și jumătate în fața oglinzii în acea seară.
-
Nici nu voi spune nimic despre agonia ei
-
înainte de a se decide ce să poarte.
-
Dar era ora 21:30
-
și nu era cale de întoarcere.
-
Camera dlui Max Collodi?
-
- Vă așteaptă?
- Da.
-
Numărul șapte.
-
Numărul șapte?
-
Etajul unu.
-
Doamne-ajută!
-
Intrați!
-
Dl Collodi?
-
Max Collodi, la dispoziția dumneavoastră.
-
Vă sunt foarte recunoscătoare
-
că ați fost de acord să ne întâlnim.
-
Iar eu sunt foarte flatat, stimată doamnă.
-
Adulația se savurează mult prea rar cu ușile închise.
-
Scuzați întunericul,
-
dar am o aversiune față de lumina puternică.
-
Bănuiesc că e din cauza profesiei mele
-
care mă expune în mod constant luminii reflectoarelor.
-
Sunteți...
-
Pot să spun ceva?
-
Bineînțeles!
-
Sunteți exact așa cum bănuiam.
-
Atât de chipeș.
-
Mulțumesc!
-
Îmi amintesc că, în timpul reprezentației dumneavoastră de la Vechiul Palat din Fulham
-
era o femeie în spatele meu.
-
A fost prima dată când v-am văzut.
-
A spus, „E mult prea chipeș pentru gustul meu.”
-
Bineînțeles că am fost furioasă.
-
Nu sunteți dezamăgit de mine?
-
Devotamentul dumneavoastră mă mișcă mai mult
-
ca orice altceva din toată viața mea.
-
Sunteți foarte frumoasă.
-
Luați loc, vă rog.
-
Poza pe care v-am trimis-o a fost făcută cu mult timp în urmă.
-
Ați devenit mai gingașă cu timpul. Nu se întâmplă tuturor.
-
Vă sunt recunoscătoare că m-ați invitat.
-
Am mai spus asta, nu-i așa?
-
De fapt, ....
-
cred că sunt agitată.
-
Știți, v-am văzut toate reprezentanțiile
-
de anul trecut și până acum.
-
Eu vă sunt recunoscător, dragă doamnă.
-
Regret să vă spun, dar viața mea
-
a fost una incredibil de singuratică.
-
O!
-
Bineînțeles, nu știți ce înseamnă singurătatea.
-
Iertați-mă! Am spus ceva...
-
Nu, nu!
-
Mă gândeam doar cât de singuratică a fost de fapt viața dumneavoastră.
-
În audiență, nu te gândești niciodată la un artist ca fiind singur.
-
Bănuiesc că nu ne gândim decât la noi.
-
Vreau să revin.
-
Și, din câte văd, timpul meu aproape că s-a scurs.
-
Dle Collodi,
-
nu prea știu cum să vă spun.
-
Dar de când v-am văzut pentru prima oară,
-
am avut o mare dorință de a vă atinge.
-
Max!
-
Max!
-
Doamnă!
-
Max. Max? Te rog.
-
Dumneavoastră sunteți Max Collodi?
-
Plecați! Plecați!
-
Afară! Afară! Plecați!
-
În disperarea ei, fără să-și dea seama
-
a luat ochiul.
-
Iar aceasta e povestea Juliei și a lui Max Collodi.
-
Și asta era singura ei amintire a dragostei ei,
-
a singurei ei șanse
-
de a părăsi această cameră pentru totdeauna.
-
Ce îngrozitor, Jim!
-
Dar ce s-a întâmplat cu Max Collodi?
-
Da, ce s-a întâmplat cu el?
-
Nu a mai dat reprezentații.
-
Nu a mai fost nicio știre despre el în Stage Magazine.
-
Dar am auzit
-
despre un circ ambulant, undeva în provincie,
-
în compania căruia se afla un clovn ciudat.
-
Avea o voce minunată.
-
Iar copiilor le plăcea să-l privească, se spune,
-
deoarece era atât de trist
-
și, cu toate astea, atât de amuzant.
-
A fost o povește înduioșătoare, nu-i așa?
-
Evident, cerul o protejează pe tânăra muncitoare.
-
Acum, trebuie să vă mărturisesc ceva.
-
Acesta nu e un ochi de sticlă.
-
Nu am putut găsi unul, dar am găsit ce era mai bun.
-
Sper că nu vă deranjează.
-
Noapte bună!
Film & TV