Bună seara! Povestea din seara aceasta e despre un un ochi special. Un ochi extrem de special. Un ochi de sticlă e un obiect foarte interesant. Am considerat întotdeauna că un ochi de sticlă e mai bun ca un ochi adevărat. Nu poate fi niciodată scăldat în sânge. Și dat fiind că e făcut din sticlă, cu siguranță va fi mai ușor să vezi prin el. În seara aceasta, datorită unei coincidențe minunate, povestea noastră e despre un ochi de sticlă. Se numește „Ochiul de sticlă”. Vedeți, totul se potrivește. Ceea ce mă șochează e că verișoara Julia nu a avut cui să-i lase lucrurile. Adică nimănui, cu excepția noastră. Ai știut vreodată cât de singură era? Nimeni din familie nu a știut vreodată prea multe despre Julia. Era imposibil să știi ceva. Nu vorbea niciodată despre ea. Pur și simplu nu înțeleg cum a rezistat să trăiască aici singură. Mă întreb ce era în mintea ei. Crezi că a rămas vreodată cu ochii ațintiți la aceste nave, visând că într-o bună zi ar putea călători lăsând în urmă cămăruța asta mohorâtă? Aproape că a făcut-o cândva. O singură dată. Să-ți arăt ceva, Dorothy! Ce oribil. Ce e? Un ochi. Un ochi de sticlă. Ce ciudat să păstrezi așa ceva. Mai ciudat decât ai crede. Dacă o viață ar fi simbolizată vreodată printr-un singur obiect, atunci asta era viața Juliei. Acest ochi de sticlă. Ce vrei să spui? Am aflat despre asta la mult timp după ce s-a petrecut. Pe atunci Julia avea 30 de ani. Cu mulți ani în urmă. Singurătatea, suferința ei erau de neimaginat pentru că nici ea nu era conștientă de cât de singură și tristă era de fapt. Îmi închipui că a găsit, cu mult timp în urmă, o cale de a evada într-o lume în care emoțiile și sentimentele nu-și aveau locul. Bănuiesc că era fericită în felul ei. Ei bine, se obișnuise. Își pregătea ceaiul pe singurul ochi în fiecare dimineață. Apoi se îmbrăca, se ducea la serviciu ca funcționar pentru un avocat de modă veche, cineva pe nume Maufry, care le scria clienților săi de mână, făcând copii după vechea metodă cu hârtie umedă. Iar în fiecare zi, la oră fixă, își lua un prânz ieftin la o ceainărie unde citea în mod constant ediția Tauchnitz a celor mai buni autori englezi. Ajunsese la litera L. Oare îi privea pe tineri și se întreba de ce viața trecea pe lângă ea? Ce n-aș da să știu! Serile, își pregătea o cină simplă. Poate că își prăjea niște șuncă sau un cotlet și legume fierte, toate pe același ochi, un truc magic și complicat care presupunea jonglarea cu oale și tigăi. Nu avea nimic la orizont așa că se culca devreme, adeseori după orele 23:00 sau 22:30. Oare spera că tânărul din apartamentul de deasupra s-ar putea întoarce acasă într-o seară și ar putea intra, din greșeală, în camera ei? Oare visa la o viață cu o soț, o casă și copii? Oare cum putea Julia, a cărei viață a fost atât de lipsită de dragoste să știe că atunci când dragostea vine ar putea fi periculoasă sau șocantă? Da, e o mică întorsătură aici. Un lucru ciudat și inexplicabil. La sfârșitul unei veri, așa cu obișnuia în fiecare sâmbătă după-amiază, Julia îl ducea pe fiul unui vecin la vechiul teatru de estradă din Fulham. Îl adora pe băiat, și își revărsa toată dragostea asupra lui, așteptând cu nerăbdare acea singură zi pe săptămână când vecinul ei îi încredința copilul. Îi pregătea prânzul. Îi cumpăra jucării și cărți. Iar singura ei recompensă era zâmbetul lui. Cu toate acestea, era suficient pentru Julia. Suficient până într-o după-amiază. Prima zi în care l-a văzut pe Max Collodi. Doamnelor și domnilor, conducerea teatrului vă prezintă cel mai distractiv moment din programul acestei săptămâni, pe marele Max Collodi, ventriloc, și pe minunata sa marionetă, George. George, iată-ne din nou în Fulham. Ce părere ai despre Fulham? N-aș putea spune. Nu poți? De ce nu? N-am prea vizitat locurile. Nu ai bani? Da. Nu o duc prea bine săptămâna asta. Mi-ai uitat limonada. George, înainte de a continua, vreau să te întreb ceva. Ai reînnoit în dimineața asta apa peștișorilor aurii? Pești aurii. Da, pești aurii. Apă proaspătă? Da. Le-ai dat apă proaspătă azi -dimineață peștișorilor aurii? De ce/ Nu au băut toată apa pe care le-am dat-o ieri. Mi-e sete. O să-i spun mamei că ai fost rea cu mine. Allan, dragule, așteaptă să se termine spectacolul. George, îți place să mergi la școală? Cel mai mult îmi place școala de duminică. Mă bucur să aud asta. Spune-mi, de ce o preferi? Pentru că trebuie să merg doar o dată pe săptămână. Crezi că e italian? Mi-e sete. Te rog, Allan, așteaptă o clipă, dragule. Numele acela, Max Collodi. Crezi că ar putea fi italian? Mi-e sete! De ce nu? Cum se dezleagă limba cel mai bine? Uite, Allan! Cumpără-ți o limonadă sau ce vrei tu. Mă întorc imediat. N-o să mă lași aici, nu-i așa? Mama spune că nu trebuie să rămân niciodată singur. Nu, dragule, voi fi în cealaltă parte a holului. Bună ziua! Vreau un bilet pentru reprezentația de astă seară. Doar unul. Mulțumesc! Unde mergem? Hai să ne întoarcem în sală. Nu, dragule. Nu, trebuie să merg direct acasă. Am multe de făcut astă seară. Multe lucruri.... Dar nu ți-a lăsat niciun ban, nu-i așa? Nu! Sunt executorul averii sale. Și mi-a lăsat 500 de lire sterline pentru o piatră funerară. Și asta e tot! George, nu mai lucrez cu tine astă seară dacă nu-mi răspunzi la o întrebare foarte personală. Refuzi să lucrezi cu mine? Asta da știre. Ce ai face fără mine? George, te rog. În regulă, întreabă-mă ce vrei. George, ai întâlnit vreodată o fată la care să ții? Dacă am întâlnit vreodată o fată? Da. A fost dragoste la prima vedere. Minunat, George. Minunat. Te însori cu ea? Nu. Nu? Dar am crezut că.... Da? Am crezut că a fost dragoste la prima vedere. Am mai aruncat o privire. Așa că, zi și noapte Julia se simțea pătrunsă de o căldură pe care nu o cunoscuse niciodată. Nu știa exact ce simțea pentru Max Collodi. Sigur, dacă ar fi știut, nu și-ar fi recunoscut-o niciodată, în niciun caz în acea primă noapte. Nu și-l putea scoate din minte. Max Collodi, ce nume minunat și plin de poezie. Max Collodi. Dna Max Collodi. Madame Collodi. Sau Signora Collodi? Dar ar fi fost Signora Collodi? Stătea întinsă în camera de sus a vilei lor din Italia la marginea Romei. Max venea la teatru. Acum îi putea auzi pașii. Va intra. Se va apropia de ea. Îl va ține în brațe. Îl va liniști. Îl va trimite la culcare. Max. Acesta a fost începutul idilei Julei cu Max Collodi. Și acesta a fost sfârșitul. Să-ți arăt ceva, Dorothy. L-a furat dintr-una dintre sălile de spectacol din Londra unde a dat reprezentații și acest program. De la Hipodromul din Stratham, Pavilionul de la Finsbury. În fiecare seară traversa Londra pentru un loc în schimbul unei coroane și jumătate, în balcoanele sălilor unde dădea reprezentații. Ce jalnic. Oare, Dorothy? Sau era mai bine să se uite la acest program în fiecare seară înainte de culcare și în fiecare dimineață, înainte de a pleca la serviciu? Nu, nu era jalnic. Era înspăimântător. Pentru că, știi tu, Julia luase o decizie. - O decizie? - Da. Hotărâse să-l întâlnească pe Max Collodi. La rândul lui și el trebuia să se îndrăgostească de ea. Cu orice preț! Julia i-a scris lui Max Collodi. Nu pot s-o citez. Nu știu ce conținea. Tot ce știu e că i-a cerut să se întâlnească cu ea. Îi dăduse un preaviz angajatorului ei. Citise că Marele Collodi era în turneu în provincie. Strânsese o sumă mică de-a lungul multor ani de economisire. Și-și propusese să trăiască din ea în timp ce-l urma pe Collodi prin țară. Așadar, cel puțin pentru o vreme, poate pentru totdeauna, cine putea ști, își luase rămas-bun de la alarmă, de la patul mic, de la mesele singuratice, de la tapetul uzat. Collodi îi răspunsese la prima scrisoare, spunându-i că îi era recunoscător pentru laudele aduse, dar că nu dădea niciodată interviuri. Cu toate acestea, Julia a continuat să-i scrie, iar el să-i răspundă. În cele din urmă, i-a cerut o fotografie, iar Julia, foarte tulburată, i-a trimis o fotografie neclară, făcută când avea 23 de ani. Pe măsură ce continua să-i scrie mai mult el devenea mult mai binevoitor. Începea să dea de înțeles că ar fi posibilă o întâlnire. În cele din urmă, întâlnirea s-a produs în Blackpool. Da? O scrisoare pentru dumneavoastră, doamnă. Intrați! Sunteți Julia Lester? Da. A trimis personal această scrisoare. Mi-a dat-o în urmă cu 10 minute în culise. „dă-i-o doamnei” spuse el. Max. Max Collodi. Da, doamnă. O! O! Mulțumesc. Mulțumesc foarte mult. Mulțumesc, doamnă. „Stimată domnișoară Lester, asemeni tuturor din lumea divertismentului, și înfățișarea mea e destul de teatrală. Așadar, trebuie să mă iertați pentru unele condiții pentru prima noastră întâlnire. Prima noastră întâlnire. O! „De data această vă stau la dispoziție doar cinci minute. Poate că mai târziu, dacă doriți să continuați să ne vedem, putem stabili întâlniri mai lungi. Dacă nu vă deranjează să ne întâlnim având-o alături pe marioneta mea, George, atunci, stimată doamnă, vă invit la Hotelul Seabank de pe strada Mortimer la orele 22:00 astă seară după reprezentația de la Winter Garden. „Cu stimă, Max Collodi.” O! Închipuie-ți! Închipuie-ți-l scriind, „Dacă doriți în continuare să mă vedeți”. Poate că nu și-a dat seama cât de mult m-am schimbat de când am făcut poza. Să vedem, eu.... Cum m-am coafat? Aveam părul... Tot ce vreau e să arăt ca într-o poză mai veche. Ce credeți. Vi se potrivește foarte bine. Femeile de vârsta mea trebuie să fie mai fine. Presupun că da. Cât e ceasul? E trecut de ora închiderii, doamnă. 18:30. Îmi pare rău. O iau pe aceasta, cea pe care o port. Foarte bine, o împachetez. Nu, nu, e în regulă, o s-o port acum. Știți, mă grăbesc. Mulțumesc, doamnă. Nu vrei să-ți dau detalii despre cum Julia și-a petrecut o oră și jumătate în fața oglinzii în acea seară. Nici nu voi spune nimic despre agonia ei înainte de a se decide ce să poarte. Dar era ora 21:30 și nu era cale de întoarcere. Camera dlui Max Collodi? - Vă așteaptă? - Da. Numărul șapte. Numărul șapte? Etajul unu. Doamne-ajută! Intrați! Dl Collodi? Max Collodi, la dispoziția dumneavoastră. Vă sunt foarte recunoscătoare că ați fost de acord să ne întâlnim. Iar eu sunt foarte flatat, stimată doamnă. Adulația se savurează mult prea rar cu ușile închise. Scuzați întunericul, dar am o aversiune față de lumina puternică. Bănuiesc că e din cauza profesiei mele care mă expune în mod constant luminii reflectoarelor. Sunteți... Pot să spun ceva? Bineînțeles! Sunteți exact așa cum bănuiam. Atât de chipeș. Mulțumesc! Îmi amintesc că, în timpul reprezentației dumneavoastră de la Vechiul Palat din Fulham era o femeie în spatele meu. A fost prima dată când v-am văzut. A spus, „E mult prea chipeș pentru gustul meu.” Bineînțeles că am fost furioasă. Nu sunteți dezamăgit de mine? Devotamentul dumneavoastră mă mișcă mai mult ca orice altceva din toată viața mea. Sunteți foarte frumoasă. Luați loc, vă rog. Poza pe care v-am trimis-o a fost făcută cu mult timp în urmă. Ați devenit mai gingașă cu timpul. Nu se întâmplă tuturor. Vă sunt recunoscătoare că m-ați invitat. Am mai spus asta, nu-i așa? De fapt, .... cred că sunt agitată. Știți, v-am văzut toate reprezentanțiile de anul trecut și până acum. Eu vă sunt recunoscător, dragă doamnă. Regret să vă spun, dar viața mea a fost una incredibil de singuratică. O! Bineînțeles, nu știți ce înseamnă singurătatea. Iertați-mă! Am spus ceva... Nu, nu! Mă gândeam doar cât de singuratică a fost de fapt viața dumneavoastră. În audiență, nu te gândești niciodată la un artist ca fiind singur. Bănuiesc că nu ne gândim decât la noi. Vreau să revin. Și, din câte văd, timpul meu aproape că s-a scurs. Dle Collodi, nu prea știu cum să vă spun. Dar de când v-am văzut pentru prima oară, am avut o mare dorință de a vă atinge. Max! Max! Doamnă! Max. Max? Te rog. Dumneavoastră sunteți Max Collodi? Plecați! Plecați! Afară! Afară! Plecați! În disperarea ei, fără să-și dea seama a luat ochiul. Iar aceasta e povestea Juliei și a lui Max Collodi. Și asta era singura ei amintire a dragostei ei, a singurei ei șanse de a părăsi această cameră pentru totdeauna. Ce îngrozitor, Jim! Dar ce s-a întâmplat cu Max Collodi? Da, ce s-a întâmplat cu el? Nu a mai dat reprezentații. Nu a mai fost nicio știre despre el în Stage Magazine. Dar am auzit despre un circ ambulant, undeva în provincie, în compania căruia se afla un clovn ciudat. Avea o voce minunată. Iar copiilor le plăcea să-l privească, se spune, deoarece era atât de trist și, cu toate astea, atât de amuzant. A fost o povește înduioșătoare, nu-i așa? Evident, cerul o protejează pe tânăra muncitoare. Acum, trebuie să vă mărturisesc ceva. Acesta nu e un ochi de sticlă. Nu am putut găsi unul, dar am găsit ce era mai bun. Sper că nu vă deranjează. Noapte bună!