Ce se întâmplă când prioritatea mass-mediei e profitul?

În această prelegere cugetătoare, David Puttnam pune o întrebare importantă cu privire la mass-media: Are o obligaţie morală să creeze cetățeni informați sau este liberă să urmărească profit prin orice mijloace, la fel ca orice altă afacere? Soluția lui pentru a echilibra profitul și responsabilitatea este îndrăzneță ... și s-ar putea să nu fii de acord. (Filmat la TEDxHousesofParliament.)

Aş dori să încep

cu povestea melcului Paisley.

În seara zilei de 26 August 1928,

May Donoghue a luat trenul de la Glasgow

spre oraşul Paisley, şapte mile est de oraş

şi, la Cafeneaua Wellmeadow,

a servit o îngheţată Scots,

un amestec de îngheţată şi bere de ghimbir

pe care i-a cumpărat-o un prieten.

Berea de ghimbir era într-o sticlă maro, opacă

etichetată "D. Stevenson, Glen Lane, Paisley."

A băut din bere

dar, pe măsură ce restul de bere de ghimbir era turnat

în paharul ei,

un melc descompus

plutea la suprafața paharului ei.

Trei zile mai târziu, a fost internată

la Infirmeria Regală Glasgow

şi diagnosticată cu gastroenterită severă

şi şoc.

Cazul Donoghue vs. Stevenson care a urmat

a stabilit un precedent juridic foarte important:

Stevenson, fabricantul de bere de ghimbir,

a fost supus la o obligaţie de diligenţă

către May Donoghue,

chiar dacă nu a fost niciun contract între ei

şi, într-adevăr, nici nu a cumpărat băutura.

Unul din judecători, Domnul Atkin, a descris-o astfel:

Trebuie să ai grijă să eviţi actele sau omisiunile

pe care le poţi prevedea în mod rezonabil

că ar putea răni aproapele tău.

Într-adevăr, unii se întreabă, dacă n-ar fi existat o obligaţie de diligenţă,

câţi oameni ar fi trebuit să sufere

de gastroenterită ca Stevenson să iasă din afaceri până la urmă.

Să rămânem la povestea melcului Paisley

deoarece e un principiu important.

Anul trecut, societatea Hansard, o organizaţie de caritate apolitică,

care încearcă să consolideze democraţia parlamentară

şi încurajează o mai mare implicare publică în politică,

a publicat, alături de auditul lor anual

de angajament politic, o secţiune suplimentară

dedicată în întregime politicii și mass-mediei.

Iată câteva observaţii deprimante

din acest sondaj.

Se pare că ziarele tabloid

nu îmbunătăţesc cetăţenia politică a cititorilor,

comparat chiar

cu cei care nu citesc ziare deloc.

Cei care citesc doar tabloide sunt de două ori mai probabil să fie de acord

cu o părere negativă despre politică

decât cei care nu citesc ziare.

Nu sunt doar mai puţin implicaţi politic.

Sunt consumatori de mass-media care întăreşte

evaluarea negativă a politicii,

astfel contribuind la o atitudine fatalistă şi cinică

despre democraţie şi rolul lor în cadrul acesteia.

Nu e de mirare că raportul a concluzionat că

în acest sens, presa, în special tabloidele,

nu se ridică la nivelul

rolului lor în democraţie.

Mă îndoiesc că cineva din această sală

ar contrazice această părere.

Dacă Hansard au dreptate, şi de obicei au,

atunci ne confruntăm cu o problemă foarte gravă

şi aş dori să petrec următoarele 10 minute

concentrându-mă asupra ei.

De la melcul Paisley

şi, mai ales în ultimii zece ani,

multe opinii au fost elaborate

în jurul noţiunii de obligaţie de diligenţă

pentru că se referă la nişte aspecte ale societăţii civile.

În general, o obligaţie de diligenţă apare când un individ

sau un grup de indivizi desfăşoară o activitate

care poate dăuna altuia,

fizic, mental sau economic.

E axată în principal pe domeniile evidente,

precum reacţia empatică faţă de copii şi tineri,

personalul de serviciu, vârstnici şi infirmi.

Rareori e extinsă la aspecte la fel de importante

privind fragilitatea sistemului actual de guvernare,

noţiunea că onestitatea, acurateţea şi imparţialitatea

sunt fundamentale în procesul de creare

şi încorporare a unei democraţii

participative informate.

Cu cât te gândeşti mai mult la asta,

cu atât e mai ciudată.

Cu câţiva ani în urmă, am avut plăcerea

să deschid o şcoală nou-nouţă

în nord-estul Angliei.

Elevii au numit-o Academia 360.

În timp ce mă plimbam prin atriumul impresionant,

acoperit cu sticlă,

în faţa mea, inscripţionat pe perete

în litere de foc

era ordinul celebru al lui Marcus Aurelius:

Dacă nu e adevărat, nu-l spune;

Dacă nu e corect, nu-l fă.

Dirigintele m-a văzut holbându-mă

şi mi-a spus: „Oh, ăsta e motto-ul şcolii noastre."

Pe tren, înapoi spre Londra,

nu puteam să mi-l scot din minte.

Mă tot gîndeam, chiar ne-a luat

peste 2.000 de ani să acceptăm

acea noţiune simplă,

aşteptarea noastră minimă de la celălalt?

Nu e timpul să dezvoltăm acest concept

de obligaţie de diligenţă

şi să-l extindem să includă o preocupare

pentru valorile democratice comune
tot mai periclitate?

Până la urmă, lipsa de obligaţie de diligenţă

în multe profesii

se poate reduce uşor la acuzaţii de neglijenţă,

şi atunci ne putem împăca cu gândul

că suntem de fapt neglijenţi

cu sănătatea societăţii noastre

şi cu valorile care stau la bază?

Ar putea cineva sugera, pe baza dovezilor,

că aceeaşi mass-media pe care Hansard a condamnat-o total

a avut grijă să evite comportamentul

care ar fi putut fi prevăzut

că poate submina sau chiar prejudicia

stabilitatea noastră democratică inerent fragilă.

Vor fi cei care vor susţine

că asta ar putea deriva foarte uşor într-o formă

de cenzură, deşi auto-cenzură,

dar nu cred acest argument.

Trebuie să fie posibil

să echilibrăm libertatea de exprimare

cu responsabilităţile morale şi sociale mai largi.

Să vă explic luând un exemplu

din cariera mea ca regizor.

De-a lungul carierei, n-am acceptat niciodată

ca un regizor să-şi pună

munca în afara sau mai presus de

ceea ce consideră a fi un set de valori decente

pentru viaţa lor, propria familie,

şi pentru viitorul societăţii în care trăim.

Aş adăuga.

Un regizor responsabil nu ar trebui niciodată
să-şi devalorizeze munca

încât să devină mai puţin adevărată

pentru lumea în care doreşte să trăiască.

În opinia mea, regizorilor, jurnaliştilor, chiar şi bloggerilor

li se cere să asigure aşteptările sociale

ce apar combinând puterea intrinsecă a mediului lor

cu abilităţile lor profesionale perfecţionate.

Evident, nu e o sarcină obligatorie

dar, pentru regizorul talentat, jurnalistul responsabil

sau blogger, mi se pare că e absolut inevitabilă.

Trebuie să reţinem că noţiunile

de libertate individuală şi libertate creativă

sunt relativ noi

în istoria ideilor occidentale

şi, din acest motiv, adesea subevaluate,

putând fi foarte repede subminate.

E un bonus pierdut cu uşurinţă

şi, o dată pierdut sau predat,

poate fi foarte greu de revendicat.

Prima linie de apărare

trebuie să fie standardele noastre,

nu cele impuse de un cenzor sau legislaţie,

propriile standarde şi propria integritate.

Integritatea noastră pentru că interacţonăm

cu cei cu care lucrăm

şi standardele noastre pentru că funcţionăm în cadrul unei societăţi.

Standardele noastre

trebuie să fie parte din agenda socială durabilă.

Sunt o parte din responsabilitatea colectivă,

responsabilitatea artistului sau jurnalistului

să trateze cu lumea aşa cum e ea,

şi asta, la rândul ei, trebuie să meargă
mână în mână

cu responsabilitatea celor ce guvernează

pentru a deservi societatea

şi a nu fi tentaţi să-şi însuşescă

cauzele relelor sale.

Aşa cum a devenit izbitor de clar

în ultimii ani,

o astfel de responsabilitate
trebuie să fie într-o măsură mare

abrogată de secţiuni mari din mass-media.

În consecinţă, în lumea occidentală,

politicile supra-simpliste ale părţilor de protest

şi atracţia exercitată asupra celor deziluzionaţi,

populaţia mai vârstnică,

împreună cu apatia şi obsesia pentru banal

care caracterizează unii tineri,

luate împreună, acestea şi alte

aberații contemporane similare

ameninţă să ștranguleze

dezbateri şi implicări active, informate,

şi accentuez activă.

Cel mai părtinitor liberal ar putea argumenta

că Donoghue vs. Stevenson ar fi trebuit scos din instanţă

şi că Stevenson ar fi ieşit din afaceri în cele din urmă

dacă ar fi continuat să vândă bere de ghimbir cu melci în ea.

Majoritatea dintre noi acceptăm un rol mic

al statului de a impune o obligaţie de indulgenţă,

iar cuvantul cheie e rezonabil.

Judecătorii trebuie să întrebe:
au avut grijă în mod rezonabil,

ar fi putut prevedea în mod rezonabil

consecinţele acţiunii lor?

Departe de a însemna dominarea puterii de stat,

testul de bun simţ privind rezonabilitatea

aş dori să-l aplicăm celor din mass-media

care, până la urmă, stabilesc tonul şi conţinutul

pentru o mare parte din discursul nostru democratic.

Democraţia, pentru a funcţiona, impune ca

bărbaţii şi femeile raţionale să-şi acorde timp
să înţeleagă şi să dezbată

problemele dificile, uneori complexe,

şi să facă asta într-o atmosferă care se luptă

pentru tipul de înţelegere la care conduce,

dacă nu consens, cel puţin un compromis

productiv şi viabil.

Politica e despre alegeri

şi, în cadrul acestor alegeri,
politica e despre priorităţi.

E vorba despre reconcilierea preferinţelor conflictuale

ori de câte ori e posibil, potrivit realității.

Dar, dacă datele sunt distorsionate,

rezoluţiile vor crea în continuare conflict,

cu tensiuni şi presiuni asupra societăţii

care urmează inevitabil.

Mass-media trebuie să decidă:

Au rolul de a instiga

sau de a informa?

În final, esența este o combinaţie

de încredere şi conduită.

50 de ani în urmă în această săptămână,
preşedintele John F. Kennedy

a ţinut două discursuri epocale,

primul despre dezarmare
și al doilea despre drepturile civile.

Primul a dus aproape imediat

la Tratatul de Interdicție a Testelor Nucleare,

iar al doilea a dus la
Legea Drepturilor Civile din 1964,

ambele reprezentând salturi uriaşe înainte.

Democraţia, bine condusă și informată,

poate realiza lucruri foarte mari,

dar există o condiţie prealabilă.

Trebuie să avem încredere
că cei care iau aceste decizii

acţionează în cel mai bun interes,
nu pentru ei,

ci pentru masa de oameni.

Avem nevoie de opţiuni bazate pe fapte,

stabilite clar,

nu de ale câtorva corporaţii puternice

şi posibil manipulatoare,

urmărind propriile agende înguste,

ci de informaţii precise, obiective

cu care să facem propriile judecăţi.

Dacă vrem să oferim o viaţă decentă, împlinită

copiilor şi nepoţilor noştri,

trebuie să ne exercităm cât mai mult

obligaţia de grijă pentru o democraţie

vibrantă şi, să sperăm, de durată.

Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.

(Aplauze)