Aş dori să încep cu povestea melcului Paisley. În seara zilei de 26 August 1928, May Donoghue a luat trenul de la Glasgow spre oraşul Paisley, şapte mile est de oraş şi, la Cafeneaua Wellmeadow, a servit o îngheţată Scots, un amestec de îngheţată şi bere de ghimbir pe care i-a cumpărat-o un prieten. Berea de ghimbir era într-o sticlă maro, opacă etichetată "D. Stevenson, Glen Lane, Paisley." A băut din bere dar, pe măsură ce restul de bere de ghimbir era turnat în paharul ei, un melc descompus plutea la suprafața paharului ei. Trei zile mai târziu, a fost internată la Infirmeria Regală Glasgow şi diagnosticată cu gastroenterită severă şi şoc. Cazul Donoghue vs. Stevenson care a urmat a stabilit un precedent juridic foarte important: Stevenson, fabricantul de bere de ghimbir, a fost supus la o obligaţie de diligenţă către May Donoghue, chiar dacă nu a fost niciun contract între ei şi, într-adevăr, nici nu a cumpărat băutura. Unul din judecători, Domnul Atkin, a descris-o astfel: Trebuie să ai grijă să eviţi actele sau omisiunile pe care le poţi prevedea în mod rezonabil că ar putea răni aproapele tău. Într-adevăr, unii se întreabă, dacă n-ar fi existat o obligaţie de diligenţă, câţi oameni ar fi trebuit să sufere de gastroenterită ca Stevenson să iasă din afaceri până la urmă. Să rămânem la povestea melcului Paisley deoarece e un principiu important. Anul trecut, societatea Hansard, o organizaţie de caritate apolitică, care încearcă să consolideze democraţia parlamentară şi încurajează o mai mare implicare publică în politică, a publicat, alături de auditul lor anual de angajament politic, o secţiune suplimentară dedicată în întregime politicii și mass-mediei. Iată câteva observaţii deprimante din acest sondaj. Se pare că ziarele tabloid nu îmbunătăţesc cetăţenia politică a cititorilor, comparat chiar cu cei care nu citesc ziare deloc. Cei care citesc doar tabloide sunt de două ori mai probabil să fie de acord cu o părere negativă despre politică decât cei care nu citesc ziare. Nu sunt doar mai puţin implicaţi politic. Sunt consumatori de mass-media care întăreşte evaluarea negativă a politicii, astfel contribuind la o atitudine fatalistă şi cinică despre democraţie şi rolul lor în cadrul acesteia. Nu e de mirare că raportul a concluzionat că în acest sens, presa, în special tabloidele, nu se ridică la nivelul rolului lor în democraţie. Mă îndoiesc că cineva din această sală ar contrazice această părere. Dacă Hansard au dreptate, şi de obicei au, atunci ne confruntăm cu o problemă foarte gravă şi aş dori să petrec următoarele 10 minute concentrându-mă asupra ei. De la melcul Paisley şi, mai ales în ultimii zece ani, multe opinii au fost elaborate în jurul noţiunii de obligaţie de diligenţă pentru că se referă la nişte aspecte ale societăţii civile. În general, o obligaţie de diligenţă apare când un individ sau un grup de indivizi desfăşoară o activitate care poate dăuna altuia, fizic, mental sau economic. E axată în principal pe domeniile evidente, precum reacţia empatică faţă de copii şi tineri, personalul de serviciu, vârstnici şi infirmi. Rareori e extinsă la aspecte la fel de importante privind fragilitatea sistemului actual de guvernare, noţiunea că onestitatea, acurateţea şi imparţialitatea sunt fundamentale în procesul de creare şi încorporare a unei democraţii participative informate. Cu cât te gândeşti mai mult la asta, cu atât e mai ciudată. Cu câţiva ani în urmă, am avut plăcerea să deschid o şcoală nou-nouţă în nord-estul Angliei. Elevii au numit-o Academia 360. În timp ce mă plimbam prin atriumul impresionant, acoperit cu sticlă, în faţa mea, inscripţionat pe perete în litere de foc era ordinul celebru al lui Marcus Aurelius: Dacă nu e adevărat, nu-l spune; Dacă nu e corect, nu-l fă. Dirigintele m-a văzut holbându-mă şi mi-a spus: „Oh, ăsta e motto-ul şcolii noastre." Pe tren, înapoi spre Londra, nu puteam să mi-l scot din minte. Mă tot gîndeam, chiar ne-a luat peste 2.000 de ani să acceptăm acea noţiune simplă, aşteptarea noastră minimă de la celălalt? Nu e timpul să dezvoltăm acest concept de obligaţie de diligenţă şi să-l extindem să includă o preocupare pentru valorile democratice comune tot mai periclitate? Până la urmă, lipsa de obligaţie de diligenţă în multe profesii se poate reduce uşor la acuzaţii de neglijenţă, şi atunci ne putem împăca cu gândul că suntem de fapt neglijenţi cu sănătatea societăţii noastre şi cu valorile care stau la bază? Ar putea cineva sugera, pe baza dovezilor, că aceeaşi mass-media pe care Hansard a condamnat-o total a avut grijă să evite comportamentul care ar fi putut fi prevăzut că poate submina sau chiar prejudicia stabilitatea noastră democratică inerent fragilă. Vor fi cei care vor susţine că asta ar putea deriva foarte uşor într-o formă de cenzură, deşi auto-cenzură, dar nu cred acest argument. Trebuie să fie posibil să echilibrăm libertatea de exprimare cu responsabilităţile morale şi sociale mai largi. Să vă explic luând un exemplu din cariera mea ca regizor. De-a lungul carierei, n-am acceptat niciodată ca un regizor să-şi pună munca în afara sau mai presus de ceea ce consideră a fi un set de valori decente pentru viaţa lor, propria familie, şi pentru viitorul societăţii în care trăim. Aş adăuga. Un regizor responsabil nu ar trebui niciodată să-şi devalorizeze munca încât să devină mai puţin adevărată pentru lumea în care doreşte să trăiască. În opinia mea, regizorilor, jurnaliştilor, chiar şi bloggerilor li se cere să asigure aşteptările sociale ce apar combinând puterea intrinsecă a mediului lor cu abilităţile lor profesionale perfecţionate. Evident, nu e o sarcină obligatorie dar, pentru regizorul talentat, jurnalistul responsabil sau blogger, mi se pare că e absolut inevitabilă. Trebuie să reţinem că noţiunile de libertate individuală şi libertate creativă sunt relativ noi în istoria ideilor occidentale şi, din acest motiv, adesea subevaluate, putând fi foarte repede subminate. E un bonus pierdut cu uşurinţă şi, o dată pierdut sau predat, poate fi foarte greu de revendicat. Prima linie de apărare trebuie să fie standardele noastre, nu cele impuse de un cenzor sau legislaţie, propriile standarde şi propria integritate. Integritatea noastră pentru că interacţonăm cu cei cu care lucrăm şi standardele noastre pentru că funcţionăm în cadrul unei societăţi. Standardele noastre trebuie să fie parte din agenda socială durabilă. Sunt o parte din responsabilitatea colectivă, responsabilitatea artistului sau jurnalistului să trateze cu lumea aşa cum e ea, şi asta, la rândul ei, trebuie să meargă mână în mână cu responsabilitatea celor ce guvernează pentru a deservi societatea şi a nu fi tentaţi să-şi însuşescă cauzele relelor sale. Aşa cum a devenit izbitor de clar în ultimii ani, o astfel de responsabilitate trebuie să fie într-o măsură mare abrogată de secţiuni mari din mass-media. În consecinţă, în lumea occidentală, politicile supra-simpliste ale părţilor de protest şi atracţia exercitată asupra celor deziluzionaţi, populaţia mai vârstnică, împreună cu apatia şi obsesia pentru banal care caracterizează unii tineri, luate împreună, acestea şi alte aberații contemporane similare ameninţă să ștranguleze dezbateri şi implicări active, informate, şi accentuez activă. Cel mai părtinitor liberal ar putea argumenta că Donoghue vs. Stevenson ar fi trebuit scos din instanţă şi că Stevenson ar fi ieşit din afaceri în cele din urmă dacă ar fi continuat să vândă bere de ghimbir cu melci în ea. Majoritatea dintre noi acceptăm un rol mic al statului de a impune o obligaţie de indulgenţă, iar cuvantul cheie e rezonabil. Judecătorii trebuie să întrebe: au avut grijă în mod rezonabil, ar fi putut prevedea în mod rezonabil consecinţele acţiunii lor? Departe de a însemna dominarea puterii de stat, testul de bun simţ privind rezonabilitatea aş dori să-l aplicăm celor din mass-media care, până la urmă, stabilesc tonul şi conţinutul pentru o mare parte din discursul nostru democratic. Democraţia, pentru a funcţiona, impune ca bărbaţii şi femeile raţionale să-şi acorde timp să înţeleagă şi să dezbată problemele dificile, uneori complexe, şi să facă asta într-o atmosferă care se luptă pentru tipul de înţelegere la care conduce, dacă nu consens, cel puţin un compromis productiv şi viabil. Politica e despre alegeri şi, în cadrul acestor alegeri, politica e despre priorităţi. E vorba despre reconcilierea preferinţelor conflictuale ori de câte ori e posibil, potrivit realității. Dar, dacă datele sunt distorsionate, rezoluţiile vor crea în continuare conflict, cu tensiuni şi presiuni asupra societăţii care urmează inevitabil. Mass-media trebuie să decidă: Au rolul de a instiga sau de a informa? În final, esența este o combinaţie de încredere şi conduită. 50 de ani în urmă în această săptămână, preşedintele John F. Kennedy a ţinut două discursuri epocale, primul despre dezarmare și al doilea despre drepturile civile. Primul a dus aproape imediat la Tratatul de Interdicție a Testelor Nucleare, iar al doilea a dus la Legea Drepturilor Civile din 1964, ambele reprezentând salturi uriaşe înainte. Democraţia, bine condusă și informată, poate realiza lucruri foarte mari, dar există o condiţie prealabilă. Trebuie să avem încredere că cei care iau aceste decizii acţionează în cel mai bun interes, nu pentru ei, ci pentru masa de oameni. Avem nevoie de opţiuni bazate pe fapte, stabilite clar, nu de ale câtorva corporaţii puternice şi posibil manipulatoare, urmărind propriile agende înguste, ci de informaţii precise, obiective cu care să facem propriile judecăţi. Dacă vrem să oferim o viaţă decentă, împlinită copiilor şi nepoţilor noştri, trebuie să ne exercităm cât mai mult obligaţia de grijă pentru o democraţie vibrantă şi, să sperăm, de durată. Vă mulţumesc că m-aţi ascultat. (Aplauze)