Aş dori să încep
cu povestea melcului Paisley.
În seara zilei de 26 August 1928,
May Donoghue a luat trenul de la Glasgow
spre oraşul Paisley, şapte mile est de oraş
şi, la Cafeneaua Wellmeadow,
a servit o îngheţată Scots,
un amestec de îngheţată şi bere de ghimbir
pe care i-a cumpărat-o un prieten.
Berea de ghimbir era într-o sticlă maro, opacă
etichetată "D. Stevenson, Glen Lane, Paisley."
A băut din bere
dar, pe măsură ce restul de bere de ghimbir era turnat
în paharul ei,
un melc descompus
plutea la suprafața paharului ei.
Trei zile mai târziu, a fost internată
la Infirmeria Regală Glasgow
şi diagnosticată cu gastroenterită severă
şi şoc.
Cazul Donoghue vs. Stevenson care a urmat
a stabilit un precedent juridic foarte important:
Stevenson, fabricantul de bere de ghimbir,
a fost supus la o obligaţie de diligenţă
către May Donoghue,
chiar dacă nu a fost niciun contract între ei
şi, într-adevăr, nici nu a cumpărat băutura.
Unul din judecători, Domnul Atkin, a descris-o astfel:
Trebuie să ai grijă să eviţi actele sau omisiunile
pe care le poţi prevedea în mod rezonabil
că ar putea răni aproapele tău.
Într-adevăr, unii se întreabă, dacă n-ar fi existat o obligaţie de diligenţă,
câţi oameni ar fi trebuit să sufere
de gastroenterită ca Stevenson să iasă din afaceri până la urmă.
Să rămânem la povestea melcului Paisley
deoarece e un principiu important.
Anul trecut, societatea Hansard, o organizaţie de caritate apolitică,
care încearcă să consolideze democraţia parlamentară
şi încurajează o mai mare implicare publică în politică,
a publicat, alături de auditul lor anual
de angajament politic, o secţiune suplimentară
dedicată în întregime politicii și mass-mediei.
Iată câteva observaţii deprimante
din acest sondaj.
Se pare că ziarele tabloid
nu îmbunătăţesc cetăţenia politică a cititorilor,
comparat chiar
cu cei care nu citesc ziare deloc.
Cei care citesc doar tabloide sunt de două ori mai probabil să fie de acord
cu o părere negativă despre politică
decât cei care nu citesc ziare.
Nu sunt doar mai puţin implicaţi politic.
Sunt consumatori de mass-media care întăreşte
evaluarea negativă a politicii,
astfel contribuind la o atitudine fatalistă şi cinică
despre democraţie şi rolul lor în cadrul acesteia.
Nu e de mirare că raportul a concluzionat că
în acest sens, presa, în special tabloidele,
nu se ridică la nivelul
rolului lor în democraţie.
Mă îndoiesc că cineva din această sală
ar contrazice această părere.
Dacă Hansard au dreptate, şi de obicei au,
atunci ne confruntăm cu o problemă foarte gravă
şi aş dori să petrec următoarele 10 minute
concentrându-mă asupra ei.
De la melcul Paisley
şi, mai ales în ultimii zece ani,
multe opinii au fost elaborate
în jurul noţiunii de obligaţie de diligenţă
pentru că se referă la nişte aspecte ale societăţii civile.
În general, o obligaţie de diligenţă apare când un individ
sau un grup de indivizi desfăşoară o activitate
care poate dăuna altuia,
fizic, mental sau economic.
E axată în principal pe domeniile evidente,
precum reacţia empatică faţă de copii şi tineri,
personalul de serviciu, vârstnici şi infirmi.
Rareori e extinsă la aspecte la fel de importante
privind fragilitatea sistemului actual de guvernare,
noţiunea că onestitatea, acurateţea şi imparţialitatea
sunt fundamentale în procesul de creare
şi încorporare a unei democraţii
participative informate.
Cu cât te gândeşti mai mult la asta,
cu atât e mai ciudată.
Cu câţiva ani în urmă, am avut plăcerea
să deschid o şcoală nou-nouţă
în nord-estul Angliei.
Elevii au numit-o Academia 360.
În timp ce mă plimbam prin atriumul impresionant,
acoperit cu sticlă,
în faţa mea, inscripţionat pe perete
în litere de foc
era ordinul celebru al lui Marcus Aurelius:
Dacă nu e adevărat, nu-l spune;
Dacă nu e corect, nu-l fă.
Dirigintele m-a văzut holbându-mă
şi mi-a spus: „Oh, ăsta e motto-ul şcolii noastre."
Pe tren, înapoi spre Londra,
nu puteam să mi-l scot din minte.
Mă tot gîndeam, chiar ne-a luat
peste 2.000 de ani să acceptăm
acea noţiune simplă,
aşteptarea noastră minimă de la celălalt?
Nu e timpul să dezvoltăm acest concept
de obligaţie de diligenţă
şi să-l extindem să includă o preocupare
pentru valorile democratice comune
tot mai periclitate?
Până la urmă, lipsa de obligaţie de diligenţă
în multe profesii
se poate reduce uşor la acuzaţii de neglijenţă,
şi atunci ne putem împăca cu gândul
că suntem de fapt neglijenţi
cu sănătatea societăţii noastre
şi cu valorile care stau la bază?
Ar putea cineva sugera, pe baza dovezilor,
că aceeaşi mass-media pe care Hansard a condamnat-o total
a avut grijă să evite comportamentul
care ar fi putut fi prevăzut
că poate submina sau chiar prejudicia
stabilitatea noastră democratică inerent fragilă.
Vor fi cei care vor susţine
că asta ar putea deriva foarte uşor într-o formă
de cenzură, deşi auto-cenzură,
dar nu cred acest argument.
Trebuie să fie posibil
să echilibrăm libertatea de exprimare
cu responsabilităţile morale şi sociale mai largi.
Să vă explic luând un exemplu
din cariera mea ca regizor.
De-a lungul carierei, n-am acceptat niciodată
ca un regizor să-şi pună
munca în afara sau mai presus de
ceea ce consideră a fi un set de valori decente
pentru viaţa lor, propria familie,
şi pentru viitorul societăţii în care trăim.
Aş adăuga.
Un regizor responsabil nu ar trebui niciodată
să-şi devalorizeze munca
încât să devină mai puţin adevărată
pentru lumea în care doreşte să trăiască.
În opinia mea, regizorilor, jurnaliştilor, chiar şi bloggerilor
li se cere să asigure aşteptările sociale
ce apar combinând puterea intrinsecă a mediului lor
cu abilităţile lor profesionale perfecţionate.
Evident, nu e o sarcină obligatorie
dar, pentru regizorul talentat, jurnalistul responsabil
sau blogger, mi se pare că e absolut inevitabilă.
Trebuie să reţinem că noţiunile
de libertate individuală şi libertate creativă
sunt relativ noi
în istoria ideilor occidentale
şi, din acest motiv, adesea subevaluate,
putând fi foarte repede subminate.
E un bonus pierdut cu uşurinţă
şi, o dată pierdut sau predat,
poate fi foarte greu de revendicat.
Prima linie de apărare
trebuie să fie standardele noastre,
nu cele impuse de un cenzor sau legislaţie,
propriile standarde şi propria integritate.
Integritatea noastră pentru că interacţonăm
cu cei cu care lucrăm
şi standardele noastre pentru că funcţionăm în cadrul unei societăţi.
Standardele noastre
trebuie să fie parte din agenda socială durabilă.
Sunt o parte din responsabilitatea colectivă,
responsabilitatea artistului sau jurnalistului
să trateze cu lumea aşa cum e ea,
şi asta, la rândul ei, trebuie să meargă
mână în mână
cu responsabilitatea celor ce guvernează
pentru a deservi societatea
şi a nu fi tentaţi să-şi însuşescă
cauzele relelor sale.
Aşa cum a devenit izbitor de clar
în ultimii ani,
o astfel de responsabilitate
trebuie să fie într-o măsură mare
abrogată de secţiuni mari din mass-media.
În consecinţă, în lumea occidentală,
politicile supra-simpliste ale părţilor de protest
şi atracţia exercitată asupra celor deziluzionaţi,
populaţia mai vârstnică,
împreună cu apatia şi obsesia pentru banal
care caracterizează unii tineri,
luate împreună, acestea şi alte
aberații contemporane similare
ameninţă să ștranguleze
dezbateri şi implicări active, informate,
şi accentuez activă.
Cel mai părtinitor liberal ar putea argumenta
că Donoghue vs. Stevenson ar fi trebuit scos din instanţă
şi că Stevenson ar fi ieşit din afaceri în cele din urmă
dacă ar fi continuat să vândă bere de ghimbir cu melci în ea.
Majoritatea dintre noi acceptăm un rol mic
al statului de a impune o obligaţie de indulgenţă,
iar cuvantul cheie e rezonabil.
Judecătorii trebuie să întrebe:
au avut grijă în mod rezonabil,
ar fi putut prevedea în mod rezonabil
consecinţele acţiunii lor?
Departe de a însemna dominarea puterii de stat,
testul de bun simţ privind rezonabilitatea
aş dori să-l aplicăm celor din mass-media
care, până la urmă, stabilesc tonul şi conţinutul
pentru o mare parte din discursul nostru democratic.
Democraţia, pentru a funcţiona, impune ca
bărbaţii şi femeile raţionale să-şi acorde timp
să înţeleagă şi să dezbată
problemele dificile, uneori complexe,
şi să facă asta într-o atmosferă care se luptă
pentru tipul de înţelegere la care conduce,
dacă nu consens, cel puţin un compromis
productiv şi viabil.
Politica e despre alegeri
şi, în cadrul acestor alegeri,
politica e despre priorităţi.
E vorba despre reconcilierea preferinţelor conflictuale
ori de câte ori e posibil, potrivit realității.
Dar, dacă datele sunt distorsionate,
rezoluţiile vor crea în continuare conflict,
cu tensiuni şi presiuni asupra societăţii
care urmează inevitabil.
Mass-media trebuie să decidă:
Au rolul de a instiga
sau de a informa?
În final, esența este o combinaţie
de încredere şi conduită.
50 de ani în urmă în această săptămână,
preşedintele John F. Kennedy
a ţinut două discursuri epocale,
primul despre dezarmare
și al doilea despre drepturile civile.
Primul a dus aproape imediat
la Tratatul de Interdicție a Testelor Nucleare,
iar al doilea a dus la
Legea Drepturilor Civile din 1964,
ambele reprezentând salturi uriaşe înainte.
Democraţia, bine condusă și informată,
poate realiza lucruri foarte mari,
dar există o condiţie prealabilă.
Trebuie să avem încredere
că cei care iau aceste decizii
acţionează în cel mai bun interes,
nu pentru ei,
ci pentru masa de oameni.
Avem nevoie de opţiuni bazate pe fapte,
stabilite clar,
nu de ale câtorva corporaţii puternice
şi posibil manipulatoare,
urmărind propriile agende înguste,
ci de informaţii precise, obiective
cu care să facem propriile judecăţi.
Dacă vrem să oferim o viaţă decentă, împlinită
copiilor şi nepoţilor noştri,
trebuie să ne exercităm cât mai mult
obligaţia de grijă pentru o democraţie
vibrantă şi, să sperăm, de durată.
Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.
(Aplauze)