Dennis Hong: Construind o maşină pentru şoferii nevăzători

Folosind robotica, telemetrele cu laser, GPS-ul şi instrumentele inteligente de feedback, Dennis Hong construieşte o maşină pentru şoferii nevăzători. Nu este o maşină care "conduce singură", subliniază el, ci o maşină ȋn care un şofer nevăzător poate determina viteza, proximitatea şi ruta - şi poate conduce singur.

Mulți cred că şofatul este o activitate

rezervată exclusiv celor care văd.

Un nevăzător conducȃnd o maşină ȋn siguranță şi singur

era considerat un lucru imposibil, pȃnă acum.

Bună ziua, mă numesc Dennis Hong,

şi aducem libertate şi independență nevăzătorilor

prin construirea unui vehicul pentru cei cu deficiențe de vedere.

Dar, ȋnainte să vorbesc despre această maşină pentru nevăzători,

permiteți-mi să vă vorbesc pe scurt de un alt proiect la care am lucrat,

numit Provocarea Urbană DARPA.

Acesta a presupus construirea unei maşini robotizate

care să se conducă singură.

Apăsaţi start, nimeni nu atinge nimic

şi poate ajunge la destinație fără niciun ajutor.

Astfel, ȋn 2007, echipa noastră a cȃştigat o jumătate de milion de dolari

plasȃndu-se pe locul trei ȋn această competiție.

Cam pe atunci,

Federația Națională a Nevăzătorilor sau FNN,

a provocat comitetul de cercetare

ca cineva să construiască o maşină

care să permită unui nevăzător să conducă ȋn siguranță şi singur.

Am decis să ȋncercăm,

pentru că ne-am gȃndit, hei, cȃt de greu poate fi.

Avem deja un vehicul autonom.

Punem un nevăzător ȋnăuntru şi am terminat, nu-i aşa?

(Rȃsete)

Nu puteam să ne ȋnşelăm mai mult.

Ceea ce FNO dorise

nu era un vehicul care să deplaseze nevăzătorii,

ci un vehicul cu care un nevăzător să poată lua decizii active şi pe care să-l conducă.

Deci a trebuit să aruncăm totul pe geam

şi să pornim de la zero.

Pentru a testa aceasta idee nebună,

am realizat un prototip al unui vehicul de nisip

pentru a-i testa fezabilitatea.

Şi, în vara anului 2009,

am invitat zeci de tineri nevăzători din întreaga ţară

şi le-am oferit ocazia de a-l încerca.

A fost o experienţă extraordinară.

Dar problema acestei maşini era

că fusese proiectată doar pentru a fi condusă într-un mediu foarte controlat,

într-o parcare plană, închisă -

chiar şi benzile au fost definite de conurile roşii ale semaforului.

Deci, cu această realizare,

am decis să facem următorul mare pas,

pentru a realiza o maşină care poate fi condusă pe drumuri reale.

Dar cum funcţionează?

Ei bine, e un sistem destul de complex,

dar lăsaţi-mă să vi-l explic, poate să-l simplific.

Avem trei paşi.

Avem percepţia, calculul

şi interfeţele non-vizuale.

Şoferul, desigur, nu poate vedea,

aşa că sistemul trebuie să perceapă mediul înconjurător

şi să adune informaţii pentru şofer.

Pentru asta folosim o primă unitate de măsură.

Aceasta măsoară acceleraţia, acceleraţia unghiulară -

ca o ureche umană, urechea internă.

Asigurăm informaţia cu o unitate GPS

pentru a estima locaţia maşinii.

Folosim de asemenea două camere pentru a detecta benzile drumului.

Folosim şi trei telemetri laser.

Laserii scanează mediul înconjurător pentru a detecta obstacolele -

o maşină care se apropie din faţă, din spate

şi de asemenea orice obstacol care apare pe drum,

orice obstacol din jurul vehiculului.

Toată această mare cantitate de informaţie este introdusă în computer

şi computerul poate face două lucruri.

Unul este, să proceseze în primul rând informaţia

pentru a cunoaşte mediul înconjurător -

acestea sunt benzile drumului, acolo sunt obstacolele -

şi să transmită informaţia şoferului.

Sistemul este de asemenea destul de inteligent

pentru a găsi cel mai sigur mod de a conduce maşina.

Deci putem şi să generăm instrucţiuni

cu privire la modul de funcţionare a comenzilor vehiculului.

Dar problema este următoarea: Cum transmitem

această informaţie şi instrucţiunile

unei persoane care nu poate vedea

destul de rapid şi destul de clar încât să poată conduce?

De aceea, am dezvoltat mai multe tipuri diferite

de tehnologii pentru interfeţele non-vizuale ale utilizatorului.

Astfel, pornim de la un sistem de sunet tridimensional ping,

o vestă cu vibraţii,

o roată clic cu comenzi vocale, o bandă de picior,

chiar şi un pantof care pune presiune pe picior.

Dar astăzi vom vorbi despre

trei dintre interfeţele non-vizuale ale utilizatorului.

Prima interfaţă se numeşte DriveGrip.

Aceasta este o pereche de mănuşi,

care are în zona încheieturii elemente ce vibrează,

astfel încât puteţi transmite instrucţiuni de manevrare -

a direcţiei şi a intensităţii.

Un alt dispozitiv se numeşte SpeedStrip.

Acesta este un scaun - de fapt, este un scaun de masaj.

L-am scos afară şi am rearanjat elementele vibratoare ȋn tipare diferite.

Și le-am programat să transmită informaţia despre viteză,

şi instrucţiuni cu privire la folosirea benzinei şi a frânei.

Aici puteţi vedea

cum ȋnţelege computerul mediul ȋnconjurător.

Și pentru că nu puteţi vedea vibraţia,

noi chiar punem LED-uri roşii pe şofer, pentru ca el să vadă ȋntr-adevăr ce se ȋntâmplă.

Acestea sunt datele senzoriale,

care sunt transferate dispozitivului prin computer.

Deci aceste două dispozitive, DriveGrip şi SpeedStrip,

sunt foarte eficiente.

Dar problema este

că acestea sunt dispozitive de comandă automată.

Aceasta nu este cu adevărat libertate, nu-i aşa?

Computer-ul vă spune cum să conduceţi -

viraţi la stânga, la dreapta, acceleraţi, opriţi.

Numim aceasta problema şoferului de pe bancheta din spate.

Deci ne îndepărtăm de dispozitivele de comandă automată,

şi ne concentrăm mai mult

pe dispozitivele informaţionale.

Un bun exemplu pentru această interfaţă informaţională a utilizatorului non-vizual

se numeşte AirPix.

Imaginaţi-o ca pe un monitor pentru nevăzători.

E o tablă mică, cu multe găuri,

din care iese aer comprimat,

astfel încât poate desena imagini.

Deci, chiar dacă sunteţi nevăzători, puteţi pune mâna pe ea,

puteţi percepe benzile drumului şi obstacolele.

Puteţi să schimbaţi şi frecvenţa de eliberare a aerului

şi posibil, temperatura.

Este, de fapt o interfaţă a utilizatorului multidimensional.

Aici puteţi vedea camera stângă, camera dreaptă din vehicul

şi modul în care computerul interpretează şi trimite informaţiile către AirPix.

Pentru aceasta vă arătăm un simulator,

un nevăzător care conduce folosind AirPix.

Simulatorul a fost foarte folositor pentru antrenarea nevăzătorilor

şi pentru testarea rapidă a diferitelor tipuri de idei

pentru diverse tipuri de interfeţe ale utilizatorilor non-vizuali.

Deci, în principiu, așa funcţionează.

Acum o lună

la 29 ianuarie,

am prezentat acest vehicul pentru prima dată publicului

la faimosul Dayota International Speedway

în timpul competiţiei Rolex 24.

Am avut şi surprize. Să le vedem.

(Muzică)

(Video) Crainic: Aceasta este o zi istorică [neclar].

Vine până la tribună, colegul Federistas.

(Aclamaţii)

(Claxonări)

Aici este tribuna.

Si el [neclar] urmăreşte camionul din faţa lui.

Ei, iată prima cutie.

Haideţi să vedem dacă Mark o evită.

Da. O depăşeşte virând la dreapta.

A treia cutie e eliminată. A patra de asemenea.

Şi îşi face excelent loc printre celelalte două.

Se apropie de camion

pentru a face manevra de trecere.

Despre asta e vorba,

despre un astfel de exemplu dinamic de curaj şi ingeniozitate.

Se apropie de finalul cursei,

îşi face loc printre butoaiele care sunt puse acolo.

(Claxonează)

(Aplauze)

Dennis Hong: Mă bucur atât de mult pentru voi.

Mark mă va duce înapoi la hotel.

Mark Riccobono: Da.

(Aplauze)

DH: De când am început acest proiect,

primim sute de scrisori, email-uri, telefoane

de la oameni din întreaga lume.

Scrisori de mulţumire, dar uneori şi scrisori amuzante ca aceasta:

"Acum înţeleg de ce bancomatul are scriere Braille"

(Râsete)

Dar uneori -

(Râsete)

Dar, uneori, chiar primesc -

nu le-aş spune scrisori de ameninţare -

dar scrisori foarte îngrijorătoare:

"Dr. Hong sunteţi nebun,

încercaţi să-i puneţi pe nevăzători pe şosele?

Cred că aţi luat-o razna"

Dar acest vehicul este un prototip

şi nu va circula

până nu se va dovedi sigur, sau mai sigur decât actualul vehicul.

Iar eu chiar cred că se va dovedi.

Şi totuşi, societatea,

va accepta ea o idee atât de radicală?

Cum ne vom descurca cu asigurarea?

Cum vom elibera permisul de conducere?

Sunt multe astfel de obstacole, excluzând provocările tehnologiei

pe care trebuie să le înfruntăm înainte ca aceasta să devină realitate.

Desigur, scopul principal al acestui proiect

este acela de a construi o maşină pentru nevăzători.

Dar posibil mai important decât asta

este enorma valoare a tehnologiei emergente

care poate rezulta din acest proiect.

Sensorii folosiţi pot vedea în întuneric,

ceaţă sau ploaie.

Şi, împreună cu acest nou tip de interfeţe,

putem folosi aceste tehnologii

aplicându-le maşinilor mai sigure pentru oamenii care văd.

Cât pentru nevăzători, aparatele zilnice de acasă -

în domeniul educaţional, la birou.

Imaginaţi-vă, în clasă o profesoară scrie la tablă

iar un elev orb poate să vadă ceea ce este scris şi să citească

folosind aceste interfeţe non-vizuale.

Acest lucru este de nepreţuit.

Deci, lucrurile pe care vi le-am arătat azi reprezintă doar începutul.

Vă mulţumesc foarte mult.

(Aplauze)