Sărăcia nu e dovada lipsei de caracter, ci a lipsei banilor

„Ideile pot schimba și chiar schimbă lumea”, spune istoricul Rutger Bregman, care pledează pentru o idee provocatoare: venitul minim garantat. Aflați mai multe despre această idee veche de 500 de ani, cât și despre un experiment modern de succes, dar uitat, și imaginați-vă câtă energie și talent s-ar dezlănțui dacă am eradica sărăcia odată pentru totdeauna.

Aș vrea să încep cu o întrebare simplă:

De ce iau săracii atâtea decizii proaste?

Știu că e o întrebare dură,
dar să ne uităm la date.

Săracii împrumută mai mult,
economisesc mai puțin,

fumează mai mult,
fac mai puțin sport,

beau mai mult
și mănâncă mai puțin sănătos.

De ce?

Explicația tipică a fost dată cândva
de premierul britanic, Margaret Thatcher.

A numit sărăcia
„un defect de personalitate”.

(Râsete)

O lipsă de caracter, practic.

Sunt sigur că nu mulți
dintre voi ar fi așa direcți.

Dar ideea că ar fi ceva
în neregulă cu săracii

nu-i aparține doar dnei Thatcher.

Unii dintre voi cred că săracii ar trebui
să răspundă pentru propriile greșeli.

Iar alții că ar trebui
să-i ajutăm să ia decizii mai bune.

Dar ipoteza e aceeași:

e ceva în neregulă cu ei.

Dacă am putea cumva să-i schimbăm,

dacă am putea să-i învățăm
cum să trăiască,

de-ar asculta măcar.

Să fiu sincer,

așa am gândit și eu multă vreme.

Abia acum câțiva ani am înțeles

că tot ce credeam
că știu despre sărăcie era greșit.

Totul a început când am dat
peste lucrarea unor psihologi americani.

Au călătorit 12.000 km, până în India,

pentru un studiu fascinant.

Era un experiment cu fermieri
cultivatori de trestie de zahăr.

E bine de știut că fermierii încasează
60% din venitul lor anual dintr-o dată,

imediat după recoltă.

Asta înseamnă că sunt
destul de săraci o parte din an

și bogați în restul.

Cercetătorii i-au rugat să facă un test
de inteligență înainte și după recoltă.

Ce au descoperit m-a uluit.

Scorul fermierilor era mult mai mic
înainte de recoltă.

Ca urmare a traiului în sărăcie,
au pierdut 14 puncte din IQ.

Ca să vă faceți o idee,

e comparabil cu o noapte nedormită

sau cu efectele alcoolismului.

După câteva luni am auzit că Eldar Shafir,

profesor la Universitatea Princeton
și unul dintre autorii studiului,

urma să vină în Olanda, unde locuiesc eu.

Ne-am întâlnit în Amsterdam

să vorbim despre noua sa
teorie revoluționară despre sărăcie,

pe care o rezum în doar două cuvinte:

mentalitatea penuriei.

Se pare că oamenii se poartă diferit

când li se pare că ceva e deficitar.

Ce anume ar fi, contează mai puțin,

că-i vorba de timp, bani sau mâncare.

Cunoașteți toți senzația,

când aveți prea multe de făcut

sau amânați să luați pauza de prânz
și vă scade glicemia.

Asta vă reduce atenția
la ce vă lipsește pe moment:

sandvișul pe care trebuie
să-l mâncați acum,

ședința care începe în cinci minute

sau facturile care trebuie plătite mâine.

Așa că perspectiva pe termen lung dispare.

Ați putea compara cu un computer nou

care rulează concomitent
zece programe grele.

Merge din ce în ce mai greu, dă erori.

În cele din urmă se blochează,

nu pentru că e un computer prost,

ci pentru că are prea multe de făcut
în același timp.

Săracii au aceeași problemă.

Nu fac alegeri proaste
pentru că sunt proști,

ci pentru că trăiesc într-un context
în care oricine ar lua decizii proaste.

Dintr-o dată am înțeles

de ce eșuează atât de multe
programe anti-sărăcie.

Investițiile în educație, de exemplu,
sunt complet ineficace.

Sărăcia nu înseamnă necunoaștere.

O analiză recentă a 201 de studii

asupra eficienței programelor
de educație financiară

a conchis că n-au aproape niciun efect.

Nu mă înțelegeți greșit,

asta nu înseamnă
că săracii nu învață nimic,

pot deveni mai chibzuiți, e clar.

Dar nu-i suficient.

Sau, cum mi-a zis profesorul Shafir:

„E ca și cum înveți pe cineva să înoate

și-apoi îl arunci în mare pe furtună.”

Încă-mi amintesc cum stăteam perplex.

Am înțeles c-am fi putut pricepe
asta cu zeci de ani în urmă.

Psihologii n-au avut nevoie
de scanări complexe ale creierului,

ci doar să măsoare IQ-ul fermierului,

ori testele au fost inventate
cu peste 100 de ani în urmă.

De fapt, mi-am dat seama
că mai citisem despre psihologia sărăciei.

George Orwell, unul dintre cei
mai mari scriitori ai timpurilor,

a îndurat sărăcia în anii '20.

„Esența sărăciei”, scria el,

e că „anihilează viitorul.”

El s-a mirat, citez,
„cum oamenilor li se pare firesc

că au dreptul să-ți dea lecții,
să se roage pentru tine

imediat ce-ți scade venitul
sub un anumit nivel”.

Cuvintele lui răsună
la fel de puternic și azi.

Marea întrebare e, desigur:

ce se poate face?

Economiștii moderni
au câteva soluții pregătite.

Am putea ajuta săracii
să parcurgă formalitățile birocratice

sau le-am putea trimite mesaj
să le amintim să achite facturile.

Genul ăsta de soluție
e preferat de politicienii de azi,

în mare parte
pentru că nu costă aproape nimic.

Soluțiile astea sunt reprezentative
pentru perioada asta

în care adesea tratăm simptomele,

dar ignorăm cauza de fond.

Așa că mă întreb:

de ce nu schimbăm pur și simplu
contextul în care trăiesc săracii?

Sau revenind la analogia cu computerul:

de ce să tot dregi softul,

când poți rezolva problema ușor,
instalând niște memorie în plus?

Profesorul Shafir
m-a privit atunci pierdut.

După câteva secunde a zis:

„Înțeleg.

Adică pur și simplu
vrei să dai mai mulți bani săracilor

ca să scapi de sărăcie.

Sigur, ar fi grozav.

Dar mă tem că genul de politică de stânga

care e în Amsterdam

nu există în SUA”.

Chiar e o idee demodată de stânga?

Mi-am amintit de un plan vechi,

ceva propus de unii dintre
cei mai distinși gânditori ai timpurilor.

Filozoful Thomas More e primul
care a sugerat asta în cartea sa „Utopia”,

cu peste 500 de ani în urmă.

Partizanii ideii cuprind
tot spectrul de la stânga la dreapta,

de la activistul pentru drepturi civile,
Martin Luther King,

până la economistul Milton Friedman.

E o idee incredibil de simplă:

venitul minim garantat.

Ce înseamnă?

E simplu.

O subvenție lunară
care să acopere nevoile de bază:

mâncare, adăpost, educație.

E total necondiționată,

deci n-o să-ți zică nimeni
ce trebuie să faci ca s-o obții,

și nimeni n-o să-ți zică
ce să faci cu ea.

Venitul minim nu e un favor, ci un drept.

Nu-i nimic rușinos legat de el.

Pe când înțelegeam
adevărata natură a sărăciei,

mă tot întrebam:

asta e ideea
pe care am tot așteptat-o cu toții?

Chiar să fie așa de simplu?

În următorii trei ani am citit
tot ce-am găsit despre venitul minim.

Am studiat zecile de experimente
făcute peste tot în lume

și n-a durat mult
până am dat de povestea unui oraș

care chiar a reușit să eradice sărăcia.

Dar apoi...

aproape toți au uitat de el.

[Orașul fără sărăcie]

Povestea începe în Dauphin, Canada.

În 1974, tuturor locuitorilor
li s-a garantat un venit minim,

astfel încât nimeni
să nu ajungă sub pragul sărăciei.

La începutul experimentului,

o mulțime de cercetători au venit în oraș.

Timp de patru ani totul a mers bine.

Dar apoi a venit alt guvern la putere

și noul cabinet n-a mai văzut
rostul acestui experiment costisitor.

Când a fost clar că nu mai erau bani
pentru a analiza rezultatele,

cercetătorii au hotărât
să pună dosarele în 2000 de cutii.

Au trecut 25 de ani

și Evelyn Forget, o profesoară canadiană,

a găsit arhivele.

Timp de trei ani a analizat datele
prin tot felul de metode statistice

și indiferent ce a încercat,

rezultatele erau mereu aceleași:

experimentul se bucurase
de un succes răsunător.

Evelyn Forget a constatat
că oamenii din Dauphin

deveniseră nu doar mai bogați,
ci și mai deștepți și mai sănătoși.

Performanța școlară a copiilor
se îmbunătățise considerabil.

Rata spitalizărilor scăzuse cu 8,5%.

Cazurile de violență domestică
se reduseseră,

la fel și problemele de sănătate mintală.

Iar oamenii nu-și dădeau demisia.

Singurii care au muncit ceva mai puțin
au fost mamele tinere și studenții,

care și-au prelungit studiile.

Rezultate similare au apărut de atunci

în numeroase alte experimente
peste tot în lume,

din SUA până în India.

Deci,

iată ce am învățat.

Când e vorba de sărăcie,

noi, bogații, ar trebui
să nu mai pretindem că știm mai bine.

Să nu mai trimitem
încălțăminte și ursuleți săracilor

pe care nu i-am întâlnit niciodată.

Ar trebui să scăpăm de imensa industrie
a birocraților paternaliști

și să oferim salariile lor

săracilor pe care ar trebui să-i ajute.

(Aplauze)

Pentru că, partea bună
când e vorba de bani

e că oamenii îi folosesc
să-și cumpere lucrurile necesare,

în loc de lucruri pe care experți
auto-desemnați cred că le sunt necesare.

Imaginați-vă câți oameni de știință,
antreprenori și scriitori extraordinari,

ca George Orwell,

se irosesc acum în sărăcie.

Imaginați-vă câtă energie
și talent s-ar dezlănțui

dacă am scăpa de sărăcie
o dată pentru totdeauna.

Cred că venitul minim ar funcționa
ca un fond cu capital de risc.

Și nu ne permitem să nu acționăm,

pentru că sărăcia e enorm de scumpă.

Uitați-vă numai la costul
în rândul copiilor din SUA, de exemplu.

E estimat la 500 de miliarde
de dolari anual

pentru cheltuieli medicale mai mari,
abandon școlar în creștere

și o rată a delincvenței mai mare.

Așa se irosește
incredibil de mult potențial uman.

Dar să vorbim despre elefantul din cameră.

Cum ne-am putea permite vreodată
un venit minim garantat?

E chiar mai ieftin decât vă imaginați.

În Dauphin l-au finanțat
cu o taxă pe venit negativă.

Asta înseamnă că venitul e suplimentat

imediat ce ajungi sub pragul sărăciei.

Și în scenariul ăsta,

după cele mai optimiste
estimări ale economiștilor,

cu un cost net de 175 de miliarde,

un sfert din cheltuielile militare ale SUA
sau un procent din PIB,

am putea aduce toți americanii nevoiași
deasupra pragului sărăciei.

Chiar am putea eradica sărăcia.

Ăsta ar trebui să fie obiectivul nostru.

A trecut vremea micilor idei și impulsuri.
(Aplauze)

Cred sincer că e timpul
pentru noi idei radicale,

și că venitul de bază
e mult mai mult decât o simplă politică.

E și o totală redefinire a muncii.

În sensul ăsta,

nu va elibera doar săracii,

ci și pe noi, ceilalți.

Azi, milioane de oameni simt
că munca lor are prea puțină valoare.

Un sondaj recent efectuat
pe 230.000 de angajați din 142 de țări

arată că doar 13% dintre ei
fac ceva ce le place.

Iar alt sondaj arată
că aproape 37% din muncitorii britanici

au o meserie care cred
că nici n-ar trebui să existe.

Cum spune Brad Pitt în „Fight Club”:

„Facem adesea ce detestăm ca să cumpărăm
prostii de care n-avem nevoie.”

(Râsete)

Acum, nu mă înțelegeți greșit,

nu mă refer la profesori și gunoieri

și asistenți medicali.

Dacă ei n-ar mai lucra, am încurca-o.

Mă refer la profesioniști bine plătiți,
cu CV-uri excelente,

care câștigă bani în ședințe strategice
de tranzacții de la egal la egal,

discutând valoarea adăugată a co-creației
disruptive în rețeaua socială.

(Râsete)

(Aplauze)

Sau ceva de genul ăsta.

Gândiți-vă încă o dată
cât talent se irosește,

doar pentru că le spunem copiilor
că trebuie să-și „câștige pâinea”.

Sau gândiți-vă la cum s-a plâns un geniu
matematic de la Facebook acum ceva ani:

„Cele mai luminate minți din generația mea

se gândesc cum să facă oamenii
să dea clic pe anunțuri.”

Sunt un istoric.

Dacă istoria ne învață ceva,

e că lucrurile ar putea fi altfel.

Nimic nu e inevitabil

în felul în care ne-am structurat
societatea și economia acum.

Ideile pot și chiar schimbă lumea.

Cred că mai ales în ultimii ani

a devenit extrem de clar

că nu putem menține situația actuală,

că avem nevoie de idei noi.

Știu că mulți dintre voi
privesc cu pesimism

viitorul marcat
de o crescândă inegalitate,

xenofobie și schimbări climatice.

Dar nu-i suficient
să știm la ce ne opunem.

Trebuie să știm și ce susținem.

Marin Luther King n-a zis: „Am un coșmar.”

(Râsete)

Avea un vis.

(Aplauze)

Deci...

iată visul meu:

Cred într-un viitor

în care valoarea muncii
nu e dată de salariu,

ci de câtă fericire transmiți

și de cât de multă însemnătate oferi.

Cred într-un viitor

în care educația nu te pregătește
pentru o meserie inutilă,

ci pentru o viață trăită bine.

Cred într-un viitor

în care viața fără sărăcie
nu-i un privilegiu,

ci un drept meritat de toți.

Și iată-ne aici.

Avem studiile de cercetare, avem dovezile

și avem mijloacele.

Acum, la 500 de ani de când Thomas More
a scris despre venitul de bază,

și 100 de ani de când George Orwell
a descoperit adevărata natură a sărăciei,

trebuie să ne schimbăm
percepția asupra lumii,

pentru că sărăcia
nu e dovada lipsei de caracter.

Sărăcia înseamnă lipsa banilor.

Mulțumesc.

(Aplauze)