Cum mâncarea ne modelează oraşele

În fiecare zi, într-un oraş de dimensiunea Londrei, se servesc 30 de milioane de porţii de mâncare. Dar de unde vine toată această hrană? Doamna arhitect Carolyn Steel ne vorbeşte despre miracolele alimentarii zilnice cu hrană a unui oraş şi ne arată modul în care anticele rute ale hranei au modelat lumea modernă.

Cum hrăneşti un oraş?

Este una dintre marile dileme ale timpurilor noastre.

Cu toate acestea, rar se pune această problemă.

Ne-am obişnuit că dacă intrăm într-un magazin

sau restaurant, sau în foaierul acestui teatrul peste vreo oră,

să găsim acolo mâncare aşteptându-ne,

apărută în mod miraculos de undeva.

Dar dacă stăm să ne gândim că în fiecare zi, într-un oraş de mărimea Londrei,

suficientă mâncare trebuie produsă,

transportată, cumpărată şi vândută,

gătită, mâncată şi aruncată,

şi că acest proces se repetă zilnic,

în fiecare oraş din lume.

este remarcabil faptul că oraşele ajung totuşi să fie hrănite.

Trăim în astfel de locuri ca şi când

ar fi cele mai naturale locuri din lume,

uitând că din cauza faptului că suntem animale,

şi că trebuie să ne hrănim,

suntem de fapt în aceeaşi măsură dependenţi de mediul natural

cum erau şi strămoşii noştri.

Şi cum tot mai multă lume se mută în oraşe,

tot mai mult din mediul natural este

transformat într-un peisaj extraordinar ca cel din spatele meu,

sunt câmpurile de soia din Mata Grosso în Brazilia,

pentru a ne hrăni.

Sunt peisaje extraordinare.

Dar nu mulţi dintre noi ajung să le vadă vreo dată.

Şi într-un procent din ce în ce mai mare, aceste câmpuri

nu ne hrănesc numai pe noi.

Pe măsură ce tot mai mulţi dintre noi se mută în oraşe,

mai multe persoane consumă carne,

astfel încât cu o treime din producţia anuală globală de grâu,

sunt hrănite animalele

în loc să fim hrăniţi noi animalele umane.

Şi dat fiind faptul că e nevoie de o cantitate triplă de grâu--

de fapt de zece ori mai mare--

pentru a hrăni un om dacă creştem întâi un animal pentru carne,

constatăm că aceasta nu este o metodă foarte eficientă de a ne hrăni.

Şi aceasta este o problemă ce continuă să se agraveze.

Până în 2050 se estimează că un număr dublu

de persoane vor trăi în oraşe.

Şi se estimează că se va consuma o cantitate dublă de

carne şi produse lactate.

Deci consumul de carme şi urbanismul cresc mână-în-mână.

Şi acest lucru va ridica o problemă importantă.

Şase miliarde de carnivori de hrănit,

până în 2050.

Este o mare problemă. Şi dacă vom continua în acelaşi ritm,

este o problemă pe care probabil nu o vom putea rezolva.

19 milioane de hectare de pădure ecuatorială dispar în fiecare an

pentru a crea teren arabil nou.

În acelaşi timp pierdem o suprafaţă echivalentă

de teren arabil din cauza salinizării şi eroziunii.

Şi cererea pentru combustibili fosili este foarte mare.

Se consumă 10 calorii pentru a produce o calorie

de hrană pe care o consumăm în vest.

Şi cu toate că producem această hrană cu costuri foarte mari

nu o preţuim suficient.

Jumătate din cantitatea de hrană produsă în momentul de faţă în SUA se aruncă.

Şi pentru a încheia, la sfârşitul acestui lung proces,

nici măcar nu reuşim să hrănim planeta corespunzător.

Un miliard de persoane sunt obeze în timp ce un alt miliard flămânzesc.

Nimic din toate acestea nu prea are sens.

Şi dacă stăm să ne gândim că 80% din comerţul mondial cu alimente

este controlat de numai 5 corporaţii multinaţionale,

este o imagine sinistră.

Pe măsură ce migrăm spre oraşe, lumea adoptă o dietă vestică.

Şi dacă aruncăm o privire spre viitor

este o dietă nesustenabilă.

Deci cum am ajuns aici?

Şi mai important, ce vom face în privinţa asta?

Deci, pentru a răspunde întâi întrebării ceva mai uşoare,

acum aproape 10.000 de ani, după părerea mea,

este începutul acestui proces.

În Orientul Apropiat din vremea antichității

cunoscut ca Semiluna Fertilă,

Pentru că după cum puteţi observa avea forma unei semilune,

şi era totodată fertilă.

Şi în acest loc, acum aproximativ 10.000 de ani

au fost făcute două invenţii extraordinare

agricultura şi urbanismul

în aproximativ acelaşi loc şi acelaşi timp.

Nu este o întâmplare.

Pentru că agricultura şi oraşele sunt interdependente.

Pentru că descoperirea cerealelor,

de către predecesorii noştri din antichitate, pentru prima dată,

care produceau o sursă de hrană care era suficient de importantă

şi stabilă pentru a susţine aşezări permanente.

Şi dacă aruncăm o privire la felul în care erau organizate aceste aşezări,

observăm că erau compacte.

Erau înconjurate de pământuri agricole fertile

şi dominate de complexe mari de temple

ca cel din Ur,

care erau, de fapt,

centre spiritualizate și eficiente de distribuție a hranei

pentru că templele erau cele care organizau recolta

culegeau grânele, ofereau ofrande zeilor

şi apoi ofereau cerealele rămase înapoi oamenilor.

Deci, dacă vreţi,

întreaga viaţă spirituală şi fizică a acestor oraşe

era dominată de grâne şi de recoltă

care le sustinea.

Şi, de fapt, acest lucru este adevărat pentru toate oraşele din antichitate.

Dar bineînţeles, nu toate erau atât de mici.

Şi, se ştie, Roma ajunsese la aproximativ un milion de locuitori

până în secolul întâi după Hristos.

Cum a reuşit un astfel de oraş să se hrănească?

Răspunsul este ceea ce eu numesc "ancient food miles" (milele antice ale hranei).

Roma avea deschidere la mare,

ceea ce a făcut posibil importul hranei de la o distanţă foarte mare.

Acesta era singurul mod în care se putea face asta în lumea antică,

pentru că era foarte dificil să se transporte alimente pe drumuri,

acestea fiind rudimentare.

Şi, evident, hrana era foarte perisabilă.

Prin urmare Roma a declarat efectiv război

unor state precum Cartagina şi Egipt

numai pentru a obţine controlul asupra rezervelor lor de cereale.

Şi, de fapt, s-ar putea spune că expansiunea Imperiului Roman

a fost un fel de

ieşire armată la cumpărături, prelungită.

(Râsete)

De fapt -- iubesc acest lucru, trebuie să-l menţionez:

Roma de fapt [importa scoici din Marea Britanie],

la un moment dat. Cred că este extraordinar.

Prin urmare Roma îşi modela teritoriul deţinut

în funcţie de apetit.

Dar interesant este că celălalt lucru

se întâmpla şi în epoca pre-industrială.

Dacă privim harta Londrei în secolul 17,

observăm că cerealele veneau de pe Tamisa,

la baza acestei hărţi.

Deci pieţele de grâne se găseau în sudul oraşului.

Şi drumurile ce porneau în sus,

spre Lumea Ieftină, care era piaţa principală,

erau de asemenea pieţe de cereale.

Şi dacă ne uităm la numele uneia dintre aceste străzi,

Bread Street (Strada Pâinii), ne putem da seama

ce se întâmpla acolo în urmă cu 300 de ani.

Şi acelaşi lucru este bineînţeles valabil şi pentru peşte.

Peştele ajungea de asemenea în oraş, de pe râu. Acelaşi lucru.

Şi bineînţeles Bilingsgate era faimoasa piaţă de peşte a Londrei,

fiind deschisă pe acest loc până la mijlocul anilor 80.

Acest lucru este într-adevăr extraordinar dacă stăm să ne gândim.

Toţi ceilalţi forfoteau pe acolo

cu telefoane mobile cât o cărămidă,

şi, într-un oarecare fel, cu peşte rău mirositor adunat jos în port.

Şi iată un alt lucru interesant despre hrana în oraşe:

Odată ce rutele în oraş s-au înrădăcinat,

foarte rar se întămplă să se mai modifice.

Cu carnea este o cu totul altă poveste

pentru că, bineînţeles, animalele puteau intra mergând în oraş.

Aşa că o mare parte din carnea din Londra

venea din nord-vest,

din Scotland şi Wales.

Deci intra şi ajungea în oraş prin partea nord-vestică,

şi acesta este motivul pentru care Smithfield,

faimoasa piață de carne a Londrei, era localizată acolo.

Păsările de curte veneau din regiunea East Anglia şi aşa mai departe, către nord-est.

Mă simt un pic ca o prezentatoare meteo făcând asta. În orice caz.

Şi astfel păsările intrau

cu ghearele protejate de mici bucăţi de pânză.

Şi când ajungeau în capătul de est

al străzii Cheapside, acolo erau vândute.

De aceea se numește Poultry (Pasăre de curte).

Şi, de fapt, dacă privim harta oricărui oraş

construit înaintea erei industriale,

putem urmări ruta hranei, intrând în oraş.

Putem într-adevăr vedea cum a fost fizic modelat de către hrană,

citind numele străzilor, care vă dau o mulţime de indicii.

Strada Vineri, într-o altă vreme,

este locul unde mergeaţi pentru a vă procura peşte vinerea.

Dar de asemenea trebuie să v-o imaginaţi plină de alimente.

Pentru că străzile şi locurile publice

erau singurele locuri unde se vindea şi se cumpăra hrană.

Şi dacă ne uităm la o imagine a zonei Smithfield în 1830

observăm că ar fi fost foarte dificil să trăim într-un astfel de oraş

fără să fim conştienţi de unde provine hrana.

De fapt, dacă luai prânzul de duminică,

era foarte probabil să fi mugit sau behăit sub geamul tău

cu vreo trei zile mai devreme.

Deci acesta este în mod evident un oraş organic,

parte a unui ciclu organic.

Şi apoi, 10 ani mai târziu, totul s-a schimbat.

Aceasta este o imagine a Marilor Căi Ferate din Vest în 1840.

Şi după cum puteţi observa, unii dintre primii pasageri de tren

erau porci şi oi.

Prin urmare, dintr-o dată toate aceste animale nu mai intrau mergând pe jos în piaţă.

Erau măcelărite departe,

undeva zona rurală.

Şi ajung în oraş pe calea ferată.

Şi asta schimbă totul.

Pentru început, face posibilă,

pentru prima dată, dezvoltarea oraşelor

de orice mărime şi formă, în orice loc.

Oraşele obişnuiau să fie constrânse de geografie:

obişnuiau să îşi procure mâncarea prin mijloace fizice greoaie.

Dintr-o dată au fost efectiv dezlegate de constrângeri geografice.

Şi după cum puteţi vedea pe aceste hărţi ale Londrei,

în următorii 90 de ani după apariţia căilor ferate,

ajunge de la a fi o picătură mică de cerneală, care era relativ uşor de hrănit,

de către animalele care intrau mergând în oraş şi aşa mai departe,

la o pată mare,

care ar fi foarte dificil de hrănit de către oricine, pe jos,

fie animale sau oameni.

Şi bineînţeles acesta a fost numai începutul. După trenuri au urmat maşinile.

Şi asta chiar marchează sfârşitul acestui proces.

Este ultimul grad de eliberare al orașului

de orice legătură aparentă cu natura.

Şi acesta este acel tip de oraş lipsit de miros,

lipsit de mizerie şi cu siguranţă lipsit de oameni.

Pentru că nimeni n-ar fi visat să ajungă într-un asemenea peisaj.

De fapt, ceea ce făceau pentru a-şi procura alimentele era să se urce în maşină,

să conducă până la o "cutie" în zona metropolitană,

să se întoarcă cu provizii pentru o săptămână,

şi să se întrebe ce să facă cu ele.

Şi acesta este momentul în care relaţia noastră,

atât cu hrana, cât şi cu oraşele, se schimbă radical.

Aici avem hrana -- care era pe vremuri centrul,

miezul social al oraşului -- la periferie.

Înainte, cumpărarea şi vânzarea hranei era un eveniment social.

Acum nu mai reprezintă nimic.

Înainte găteam, acum numai adăugăm apă,

sau un ou dacă facem o prăjitură sau ceva de genul acesta.

Nu mirosim alimentele pentru a verifica dacă sunt bune de mâncat.

Citim numai eticheta de pe pachet.

Şi nu preţuim mâncarea. Nu ne încredem în ea.

Aşa că în loc să ne încredem în ea, ne temem de ea.

Şi în loc să o preţuim, o aruncăm.

Una dintre marile ironii ale sistemelor moderne de alimentare

este că au îngreunat exact acel lucru pe care promiteau

să îl uşureze.

Făcând posibilă dezvoltarea oraşelor oriunde şi în orice loc,

ne-au distanţat de fapt de relaţia noastră cea mai importantă,

aceea dintre noi şi natură.

Şi totodată ne-au făcut dependenţi de sisteme pe care numai ei ni le pot pune la dispoziţie

care, după cum am văzut, nu sunt sustenabile.

Deci ce vom face în această privinţă?

Nu este o dilemă nouă.

Este ceea ce se întreba şi Thomas More acum 500 de ani.

Acesta este frontispiciul cărţii sale "Utopia".

A fost o serie de oraşe-stat parţial independente,

dacă acest lucru vă sună cât de cât familiar,

la o zi distanţă unul de altul, unde în principiu toată lumea era înnebunită după agricultură,

şi creşteau legume în grădinile din spatele caselor,

şi luau masa la comun, şi aşa mai departe.

Şi cred că am putea susţine că

hrana este doctrina fundamentală în structurarea lucrării Utopia.

Chiar dacă More nu a încadrat-o astfel.

Şi o altă viziune faimoasă "de utopie" este

cea a lui Ebenezer Howard, "The Garden City" (Oraşul Grădină)

Aceeaşi idee. O serie de oraşe stat, parţial independente.

Mici adunături metropolitane cu pământ arabil în jurul lor,

unite între ele prin căi ferate.

Şi din nou, se poate spune că hrana este

principiul de bază al viziunii sale.

Şi chiar s-a construit, dar fără să aibă vreo legătură

cu această viziune pe care o avea Howard.

Şi asta este problema cu aceste idei utopice,

că sunt utopice.

Utopia este de fapt un cuvânt pe care Thomas More l-a folosit deliberat.

A fost un fel de glumă. Pentru că are o dublă origine din greacă.

Poate însemna fie un loc bun, fie un loc inexistent.

Pentru că este un ideal. Este un lucru imaginar. Nu-l putem avea.

Iar eu cred, că este un instrument conceptual

pentru a trata profundele probleme ale aşezărilor umane,

că nu este de prea mare folos.

Aşa că am venit cu o altenativă,

numită Sitopia, din vechea greacă,

"sitos" de la hrană şi "topos" de la loc.

Eu cred că deja trăim în Sitopia.

Trăim într-o lume modelată de hrană,

şi dacă realizăm acest lucru, putem folosi mâncarea ca pe o unealtă foarte puternică --

o unealtă conceptuală, de design, pentru a ne modela lumea altfel.

Şi dacă ar fi să facem asta, cu ar putea arăta Sitopia?

Ei bine, eu cred că arată cam aşa.

Trebuie să folosesc acest slide. E privirea de pe faţa acestui câine.

Dar în orice caz, aceasta este -- (râsete)

este mâncarea la baza vieţii,

în centrul vieţii de familie, fiind sărbătorită,

fiind savurată, lumea rezervându-şi timp pentru masă.

Acesta este locul pe care ar trebui să îl ocupe hrana în societatea noastră.

Şi nu putem avea asemenea scene, fără astfel de oameni.

Apropo, aceştia pot fi şi bărbaţi.

Sunt oameni care se gândesc la hrană,

care gândesc în perspectivă, care fac planuri,

care se pot uita la o grămadă de legume crude

şi chiar să le recunoască.

Avem nevoie de astfel de oameni. Suntem parte a unei reţele.

Pentru că fără astfel de oameni nu putem avea locuri ca acesta.

Aici am ales-o pe aceasta în mod deliberat pentru că prezintă un bărbat cumpărând o legumă.

Dar reţele, pieţe unde mâncarea este cultivată local.

Este comună. Este proaspătă.

Este o parte a vieţii sociale a oraşului.

Pentru că fără toate acestea nu putem avea un astfel de loc,

mâncare care să fie cultivată local şi care să se încadreze totodată peisajului,

şi care să nu fie numai o marfă cu sumă nulă

de undeva, dintr-un capăt de lume.

Vaci care să aibă o privelişte.

Mormane aburinde de humus.

Asta leagă totul.

Şi este un proiect al comunităţii

pe care am vizitat-o recent în Toronto.

Este o seră, unde copiilor li se spune

totul despre hrană şi cultivarea propriilor alimente.

Aici este o plantă numită Kevin, sau poate este o

plantă a unui copil numit Kevin. Nu ştiu.

Dar oricum, proiectele de acest tip

care încearcă să reînnoade legătura noastră cu natura sunt foarte importante.

Deci Sitopia, pentru mine este o viziune.

Înseamnă de fapt a recunoaşte că Sitopia

deja există în mici buzunare pretutindeni.

Trucul este să le unim,

să folosim mâncarea ca pe o viziune.

Şi dacă facem asta, vom înceta să mai vedem orașe

ca mari pete metropolitane neproductive, ca acesta.

Le vom vedea mai curând ca acesta,

ca parte a unui cadru organic productiv

din care fac inevitabil parte,

conectate simbiotic.

Dar bineînţeles nici asta nu este o imagine prea bună.

Pentru că nu ar mai trebui să producem mâncare astfel.

Ar trebui să ne preocupăm mai mult de permacultură.

Iată de ce cred că această imagine

rezumă în locul meu felul în care ar trebui să gândim.

Este o reconceptualizare

a felului în care hrana ne modelează viaţa.

Cea mai reprezentativă poză care-mi este cunoscută este din urmă cu 650 de ani.

Este "Allegory of Good Government" (Alegoria unei bune guvernări) a lui Ambrogio Lorenzetti.

Prezintă relaţia dintre oraşe şi mediul rural.

Şi cred că mesajul ei este foarte clar.

Dacă oraşul are grijă de sat,

şi satul va avea grijă de oraş.

Şi vreau să ne întrebăm acum

ce ar picta Ambrogio Lorenzetti

dacă ar picta această imagine astăzi?

Cum ar arăta azi o alegorie a unei bune guvernări?

Pentru că sunt de părere că este o întrebare urgentă.

Este una pe care ar trebui să ne-o punem,

şi la care ar trebui să începem să răspundem.

Ştim că suntem ceea ce mâncăm.

Trebuie să înţelegem că lumea este şi ceea ce mâncăm.

Iar dacă acceptăm acea idee, putem folosi hrana

ca pe un instrument foarte puternic pentru a modela lumea în mai bine.

Mulţumesc foarte mult!

Aplauze!