Minunea arhitecturală a orașelor temporare

La fiecare 12 ani, un megaoraș apare în India pentru festivalul religios Kumbh Mela, ce e construit în zece săptămâni este dezasamblat complet într-o săptămână. Ce putem învăța din această așezare temporară cu funcționalitate completă? Într-un discurs vizionar, proiectantul urbanistic Rahul Mehrotra explorează beneficiile construirii orașelor temporare care pot călători, se pot adapta sau chiar pot dispărea, lăsând cea mai mică urmă posibilă pe planetă.

Astăzi, pe planetă,

sunt cam 50 de orașe cu o populație
mai mare de cinci milioane de oameni.

O să vă împărtășesc povestea
unui astfel de oraș,

un oraș cu șapte milioane de oameni,

dar care este un megaoraș temporar,
un megaoraș efemer.

Este un oraș construit
pentru un festival hindus

numit Khumb Mela,

ce are loc la fiecare 12 ani,
în ediții mai mici la fiecare patru ani,

și are loc la confluența

râurilor Gange și Yamuna din India.

Iar pentru acest festival

se adună cam 100 de milioane de oameni.

Motivul pentru care se strâng
atâția oameni aici

e că hindușii cred
că în timpul festivalului,

organizat la fiecare 12 ani,

dacă te scalzi la confluența
acestor două mari râuri

ești scutit de reîncarnare.

E o idee convingătoare,

ești eliberat de viață așa cum o știm.

Și asta atrage milioanele de oameni.

Și un întreg megaoraș
e construit să-i adăpostească.

Șapte milioane de oameni
trăiesc aici timp de 55 de zile,

și alți 100 de milioane îl vizitează.

Acestea sunt imagini din același loc,

luate timp de zece săptămâni

cât durează construcția orașului.

După muson,

când apele acestor râuri
încep să se retragă,

expunând malurile de nisip,

se arată terenul pentru oraș.

Și până pe 15 ianuarie,

din 15 octombrie până pe 15 ianuarie,

în aceste săptămâni
ia naștere un întreg oraș.

Un oraș ce adăpostește
șapte milioane de oameni.

Ce e fascinant e că acest oraș

are toate caracteristicile
unui adevărat megaoraș:

se folosește o rețea
pentru proiectarea orașului.

Sistemul urban este o rețea

și fiecare stradă din oraș

traversează râul pe un pod ponton.

Incredibil de versatil,

fiindcă dacă e o ploaie torențială
sau râul își schimbă cursul,

sistemul urban rămâne intact,

orașul se ajustează la acest teren
care poate fi volatil.

El reproduce toate tipurile, atât fizice,
cât și sociale, de infrastructură.

Alimentarea cu apă,
canalizarea, electricitatea,

sunt 1.400 de camere de luat vederi
folosite pentru securitate

de o întreagă stație
construită pentru asta.

Dar și infrastructura socială,

precum clinici, spitale,

tot felul de servicii comunitare,

care-l fac să funcționeze
ca orice megaoraș adevărat.

10.500 de măturători
sunt angajați de oraș.

Are un sistem de guvernare,
un Mela Adhikari,

sau comisarul festivalului,

care se asigură că terenul este alocat,

sunt sisteme pentru toate astea,

că sistemul orașului, mobilitatea,
totul funcționează eficient.

Știți, a fost cel mai curat
și cel mai eficient oraș indian

în care am trăit.

(Râsete)

Și iată cum arată
comparativ cu Manhattan,

30 de kilometri pătrați,

aceasta e dimensiunea orașului.

Și acesta nu e un oraș neoficial,
apărut peste noapte.

Este un oraș oficial,
o instituție de stat,

înființată de guvern.

În lumea de azi,
a neoliberalismului și capitalismului,

când statul a renunțat complet
la responsabilitatea

de a construi și proiecta orașe,

acesta e un caz incredibil.

E un oraș oficial construit astfel
în mod deliberat, cu un scop anume.

Și e un oraș care se așterne
foarte ușor pe pământ.

Stă pe marginea acestor râuri.

Și lasă o urmă foarte mică.

Nu există fundații;

se folosesc țesături
pentru construcția întregului oraș.

Ceea ce e de asemenea incredibil

e că sunt cinci materiale
folosite pentru a construi această așezare

pentru șapte milioane de oameni:

tije de bambus lungi de 2,5 metri,
sfoară sau frânghii,

cuie sau șuruburi și fâșii de material.

Pot fi de metal ondulat,
țesături sau plastic.

Și aceste materiale
se alătură și se combină.

E ca un set de părți componente.

Și se folosesc peste tot,
de la un mic cort,

care poate găzdui
cinci sau șase oameni, sau o familie,

până la temple cu o capacitate
de pentru 500, uneori 1.000 de oameni.

Și acest set de părți componente,
și tot acest oraș vizionar,

permite dezasamblarea lor.

Și astfel, la finalul festivalului,
într-o săptămână,

întregul oraș este dezasamblat.

Acestea sunt imagini din același loc.

Iar terenul este redat râului,

în timp ce apele musonului
se umflă din nou.

Și e un fel de viziune,
un set de părți componente

care permite dezasamblarea

și refolosirea tuturor materialelor.

Astfel că stâlpii de electricitate
ajung în micile sate din împrejurimi,

podurile ponton
se folosesc în orașele mici,

toate materialele sunt reabsorbite.

Fascinant, este uimitor.

Puteți fi de acord sau nu
cu aceste credințe hinduse.

Dar știți, e un exemplu uluitor

și demn de reflecție.

Aici, oamenii investesc
enorm de multă energie și imaginație,

deși știu că orașul va fi reversibil.

Va fi dezasamblat,

va dispărea,

este un megaoraș efemer.

Și asta ne învață lecții profunde.

Lecții despre cum să atingem
cu grijă pământul,

despre reversibilitate,

despre dezasamblare.

Mai degrabă uimitor.

Știți, noi, ca oameni,
suntem obsedați de permanență.

Ne opunem schimbării.

E un impuls pe care îl avem cu toții.

Și ne opunem schimbării în ciuda faptului

că poate schimbarea
e singura constantă din viața noastră.

Totul are un termen de expirare,

inclusiv Nava Pământ, planeta noastră.

Deci ce putem învăța
din acest tip de așezăminte?

Festivalul Burning Man, evident mai mic,

dar reversibil.

Sau sutele de piețe pentru tranzacții,

care apar în jurul globului,

în Asia, America Latină, Africa,
aceasta din Mexic,

unde locurile de parcare sunt animate
în weekend de 5.000 de vânzători,

dar temporar.

Piața fermierilor americani:

e un fenomen uimitor,
creează noi reacții chimice,

extinde marginile spațiului,

care nu e folosit la capacitatea lui,
ca spațiile de parcare, de exemplu.

În orașul meu, Mumbai,

unde sunt arhitect și proiectant,

văd asta în peisajul de zi cu zi.

Îl numesc Orașul Cinetic.

Se transformă ca un organism viu:
nu e static.

Se schimbă în fiecare zi,

uneori în cicluri predictibile.

Cam șase milioane de oameni

trăiesc în acest tip de așezări temporare.

La fel ca, din păcate,
taberele de refugiați,

mahalalele din Mumbai,
favelele din America Latină.

Aici, temporarul devine permanent.

Aici, urbanismul
nu e despre măreția viziunii,

e despre măreția adaptării.

Pe străzile din Mumbai,
în timpul festivalului Ganesh,

o transformare.

Este creată o sală comunitară
pentru zece zile.

Rulează filme de la Bollywood,

mii de oameni se adună
să mănânce și să sărbătorească.

E făcută din paper-mache
și ghips de la Paris.

E proiectată pentru a fi dezasamblată,

și în zece zile, peste noapte, dispare,

iar străzile revin la starea de anonimat.

Sau minunatele noastre spații deschise,
pe care le numim maidane.

Se folosesc pentru acest
incredibil de nuanțat și complicat,

fascinant joc indian, numit cricket,

inventat, cred, de britanici.

(Râsete)

Iar seara,

o nuntă învăluie terenul de cricket.

Observați că nu se atinge
terenul de cricket, e loc sacru.

(Râsete)

Dar aici, membrii clubului
și petrecerea de la nuntă

iau parte la ceai
printr-o bucătărie comună.

Iar la miezul nopții, este dezasamblat,

iar spațiul este redat înapoi orașului.

Aici, urbanismul este o condiție elastică.

Și astfel, reflectând la aceste întrebări,

cred că ne vin multe în minte.

Dar una importantă este,

chiar suntem, în orașele noastre,

în viziunea noastră despre urbanism,

în căutarea soluțiilor permanente
pentru probleme temporare?

Blocăm resurse în paradigme

care nici nu știm dacă
vor fi relevante peste zece ani?

Aceasta devine, cred,

o întrebare interesantă
ivită din această cercetare,

adică, uitați-vă la mall-urile
abandonate din America de Nord,

America de Nord suburbană.

Experții în retail au prevăzut
că în următorul deceniu,

din cele peste 2.000 de mall-uri
care există azi,

50% vor fi abandonate.

Cantități masive de materiale,
ce rețin resurse,

care în curând nu vor mai fi relevante.

Sau stadioanele olimpice.

De-a lungul globului,
orașele le construiesc

în pofida contestărilor,
cu resurse masive,

dar după terminarea meciurilor,

adesea nu pot fi absorbite de oraș.

N-ar putea fi acestea
structuri nomade, gonflabile,

avem tehnologie pentru asta,

care să fie dăruite orașelor mai mici
din lume sau din acele țări,

sau depozitate și mutate
pentru următoarele olimpiade?

O folosire masivă și ineficientă
a resurselor.

Ca și circul.

Adică, ne putem imagina că circul,

această instituție minunată
care poposea în orașe,

stabilind un magic dialog vizual
cu orașul static.

Iar înăuntrul lui, uimirea.

Copii din grupuri etnice diferite
devin deodată conștienți de fiecare,

oameni de culoare
devin conștienți de ceilalți,

grupuri din culturi și etnii diferite

se adună în jurul fascinantului inel
cu animale și artiști.

Se creează legături noi,
oamenii își dau seama de lucruri,

apoi totul se mută în orașul următor.

Or, natura, fluxul naturii,
schimbarea climatică,

cum facem cu ele,
ne putem adapta mai bine?

Putem crea sisteme urbane mai flexibile?

Sau o să sfidăm în continuare natura

cu infrastructură greoaie,

așa cum facem deja, fără succes?

Nu vreau să spun

că orașele noastre
trebuie să arate ca un circ,

nu susțin că orașele
trebuie să fie complet temporare,

doar pledez

pentru nevoia de a ne schimba
concepția despre orașe,

și să rezervăm mai mult spațiu

pentru utilizări provizorii.

Trebuie să ne folosim resursele eficient,

să extindem data de expirare
a planetei noastre.

Să schimbăm planificarea
în cultura proiectării urbanistice,

să ne gândim la temporar, la reversibil,

la dezasamblare.

Și toate astea pot fi extraordinare

dacă judecăm efectul pe care îl pot avea
asupra vieților noastre.

Deseori îmi amintesc de Kumbh Mela

pe care l-am vizitat
și studiat cu studenții,

iar această imagine surprinde
dezasamblarea orașului.

La o săptămână după festival era gata.

Nu exista nicio urmă.

Terenul aștepta să fie acoperit de apă,

să fie consumat.

Și m-am dus să le mulțumesc preotesei

care ne-a ajutat pe mine și pe studenți
în cercetarea noastră

și ne-a îndrumat prin acest proces.

M-am dus la ea cu entuziasm

și i-am spus cât de mult am învățat

despre infrastructură, despre oraș,
despre eficiența orașului,

arhitectură, cele cinci materiale
care au făcut orașul.

M-a privit amuzată, zâmbind.

În orice caz, s-a aplecat înainte,

și și-a pus mâna pe capul meu
să mă binecuvânteze.

Apoi mi-a șoptit la ureche, spunând:

„Simte-te binecuvântat că Mama Gange

v-a permis tuturor să stați în poala ei
pentru câteva zile.”

M-am gândit adesea la asta,

și, desigur, i-am înțeles vorbele.

A spus că orașele, oamenii,
arhitectura, vin și pleacă,

dar planeta este aici ca să rămână.

Atingeți-o ușor, lăsați o urmă minimă.

Și cred că e o lecție importantă
pentru noi ca cetățeni și arhitecți.

Cred că experiența asta a fost

cea care m-a făcut să cred că efemeritatea
e mai presus decât permanența

și decât noi toți.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat!

(Aplauze)