Cum onorăm oamenii pe care istoria i-a uitat

De la înființarea sa în 1851, „New York Times” a publicat mii de necrologuri - pentru șefi de stat, celebrități, chiar și pentru inventatorul mâinii-păpușă. Dar doar un mic procent din acestea relatează viețile femeilor și ale oamenilor de culoare. În acest discurs profund, editorul „Times” Amy Padnani ne împărtășește povestea din spatele „Trecuți cu vederea”, proiectul pe care îl conduce pentru a recunoaște oamenii din istorie ale căror morți au fost ignorate - și îi readuce în atenția societății pe cei considerați importanți.

Mă numesc Amy Padnani

și sunt editor la biroul de necrologuri
al „New York Times”.

Sau, cum îmi spun prietenii,
îngerul morții.

(Râsete)

De fapt, oamenii mă întreabă:

„Nu e deprimant să lucrezi la necrologuri

și să te gândești la moarte tot timpul?”

Știți ce le răspund?

Necrologurile nu sunt despre moarte,
sunt despre viață,

sunt interesante, poți rezona cu ele.

Deseori despre ceva
ce n-ai știut niciodată.

De exemplu, recent,

am avut necrologul
inventatorului mâinii-păpușă.

(Râsete)

Toată lumea știe ce este mâna-păpușă,

dar v-ați gândit vreodată la creatorul ei

sau la viața acestuia?

Necrologurile sunt o formă de jurnalism.

O formă de artă, dacă vreți.

O oportunitate pentru un scriitor
să depene viața unei persoane

într-o poveste frumoasă.

Din 1851,

„New York Yimes”
a publicat mii de necrologuri.

Pentru șefi de stat, celebrități,

chiar și pentru persoana
care a inventat numele Slinky.

Dar este o problemă.

Doar un mic procent din acestea

vorbesc despre viața femeilor
și oamenilor de culoare.

Acesta este impulsul
din spatele proiectului meu

numit „Trecuți cu vederea”,

care spune poveștile
grupurilor de oameni marginalizați

care n-au avut necrolog.

Este șansa ziarului să revizuiască
existența de 168 de ani

și să umple golurile

pentru oameni care au fost,
din orice motiv, excluși.

Este o șansă de a îndrepta
greșelile trecutului

și de a reorienta atenția societății
spre cei considerați importanți.

Mi-a venit ideea
când am venit la Necrologuri în 2017.

Mișcarea Viața Negrilor Contează
se accentua,

iar conversația despre inegalitatea de gen
tocmai începuse să reintre în vogă.

Și în același timp, m-am întrebat,
ca jurnalist și femeie de culoare,

ce aș putea face eu, să ajut
această conversație să avanseze.

Oamenii ieșeau din umbră

povestind nedreptățile
cu care s-au confruntat,

și le puteam simți durerea.

Așa că am observat că primim mesaje,
câteodată, de la cititori,

zicând: „Hei, de ce n-aveți
mai multe femei și oameni de culoare

în necrologuri?”

Și m-am gândit: „Chiar așa, de ce?”

Fiind nouă în echipă,
mi-am întrebat colegii

și ei au spus: „Ei bine,
oamenii care mor acum

sunt dintr-o generație când
femeile și oamenii de culoare

nu erau invitați la masă
și nu contau.

Poate peste o generație, două,

vom putea vedea mai multe femei
și oameni de culoare în necrologuri.”

Acest răspuns nu m-a satisfăcut deloc.

(Râsete)

Am vrut să știu:
Unde sunt toate femeile care au murit?

(Râsete)

Așa că am început să mă gândesc
cum aflăm despre cei ce au murit, corect?

În primul rând prin mesajele cititorilor.

Și m-am gândit:

„Ei bine, ce-ar fi să ne uităm
la ziarele internaționale

sau rețelele de socializare?”

Era pe vremea când...

Totul îmi vâjâia în minte,

și am dat peste un website
despre Mary Outerbridge.

Se spune că este cea care
a adus tenisul în America în 1874.

Mi-am zis: Uau, unul din cele mai mari
sporturi din America

a fost adus de o femeie?

Știe cineva asta?

A avut ea un necrolog în New York Times?

Surpriză - nu a avut.

(Râsete)

Atunci m-am întrebat cine mai lipsește.

Și așa am ajuns să sap adânc prin arhive.

Au fost câteva surprize.

Pioniera jurnalismului Ida B. Wells,

care a inițiat campania
împotriva linșajului.

Strălucitoarea poetă Sylvia Plath.

Ada Lovelace, o matematiciană

recunoscută acum ca primul programator.

M-am întors la colegi și le-am zis:

„Ce-ar fi să le spunem poveștile acum?”

A durat ceva să-i conving.

Le era teamă

să nu dea rău pentru ziar

fiindcă nu a făcut-o la timp.

Era și un pic ciudat
să ne întoarcem în trecut,

în loc să acoperim poveștile zilei.

Dar am zis:
„Băieți, chiar cred că merită.”

Și odată ce echipa mea a înțeles,

s-au implicat toți.

Și astfel, cu o duzină
de scriitori și editori,

am început, pe 8 martie 2018,

cu poveștile a 15 femei remarcabile.

Dar deși știam că echipa mea
face o muncă importantă,

nu mă așteptam ca răspunsul
să fie la fel de puternic.

Am primit sute de emailuri.

Erau de la oameni care spuneau:

„Mulțumesc că în sfârșit
le-ați dat o voce acestor femei.”

Erau de la cititori care spuneau:

„Am plâns în drum spre serviciu
citind aceste povești,

fiindcă am simțit
că sunt văzut pentru prima dată.”

Și erau de la colegi de-ai mei,
care spuneau:

„Nu credeam că o femeie de culoare

ar putea obține vreodată așa ceva

în New YorkTimes.”

Am primit de asemenea 4.000 de mesaje

ce sugerau pe cine altcineva
poate am mai trecut cu vederea.

Și unele dintre ele
sunt poveștile mele favorite din proiect.

Preferata mea este Bunica Gatewood.

(Râsete)

A supraviețuit 30 de ani
violenței domestice a soțului.

Într-o zi, el a bătut-o atât de rău,
era de nerecunoscut,

chiar a rupt coada măturii în capul ei,

iar ea i-a aruncat cu făină în față
drept răspuns.

Dar când a sosit poliția,
au arestat-o pe ea, nu pe el.

Primarul a vizitat-o în închisoare
și a luat-o acasă la el

până ce s-a pus pe picioare.

Apoi, într-o zi, a citit un articol
în „National Geographic”

despre faptul că nicio femeie

nu a parcurs vreodată singură
tot Traseul Appalachian.

Și a spus: „Știi ce? Am s-o fac eu.”

Reporterii au aflat de bunicuța
care face drumeția prin păduri.

Iar la final, au întrebat-o:

„Cum ați supraviețuit
într-un loc atât de dur?”

Dar ei n-aveau idee
ce pătimise ea înainte de asta.

Deci, „Trecuți cu vederea”
a devenit un adevărat succes.

Se lucrează la un show TV pe Netflix.

(Râsete)

(Aplauze)

Abia aștept să devină realitate.

Cam 25 de editori au venit la mine

interesați să facă o carte
„Trecuți cu vederea”.

Toate astea arată clar
cât e de actual și necesar acest proiect.

Ne amintește și că ziarele

documentează ce se întâmplă
în lume în fiecare zi,

și trebuie să ne asigurăm
că nu-i uităm pe cei importanți.

Iată de ce, chiar dacă e înțelept
să privim spre trecut,

sunt pedepsită de întrebarea permanentă:

„Cum vor fi viitoarele necrologuri -

cum să le diversific?”

Asta era problema mea inițială, corect?

Ca să încep să răspund la întrebare,
am vrut să adun câteva informații.

Am coborât în subsolul clădirii
New York Times,

la arhivă.

Îl numim morgă.

(Râsete)

Și am cerut ajutor
arhivistului nostru de acolo.

Mi-a arătat o carte numită
„Lista Necrogologurilor New York Times.”

Așa că am dus-o la Societaeta
Genealogică New York,

pentru digitalizare.

Apoi un programator a scris un program
care a scanat toate titlurile

pentru „Dl.”, „Dna.”, „Lady”, „Sir”,
și alte tipuri de termeni apelativi.

Și am descoperit
că din 1851 până în 2017,

doar 15-20% din necrologuri
erau despre femei.

Apoi am lucrat cu un programator
să construim un instrument

numit analiza diversității.

E un nume foarte sec,
dar credeți-mă, e foarte folositor.

Separă procentajul necrologurilor
lună de lună, femei de bărbați.

OK, dacă asta nu vi se pare mare lucru,

iată cum calculam înainte.

(Râsete)

Așa că am rugat programatorul
să seteze un țel,

iar acesta a fost de 30%.

Din anul lansării „Trecuți cu vederea”,
în martie 2018,

până în martie 2019,

speram să ajung la 30%
cu necrologurile despre femei.

Era un număr pe care nu-l obținusem
în 168 de ani,

și sunt fericită să vă spun -
am ajuns la 31%.

(Aplauze)

E uimitor, dar nu e destul.

Sperăm să ajungem la 35%,

apoi la 40%,
până ajungem la paritate.

Apoi sper să fac echipă din nou
cu acest programator,

să construim un instrument similar
pentru oamenii de culoare.

Era ceva ce am vrut să fac
și cu „Trecuți cu vederea”,

pentru bărbați de culoare,

și în final am reușit
cu o secțiune specială

pentru Luna Istoriei Negre,

unde am spus poveștile
unei duzini de bărbați și femei negre.

Din nou, a fost o experiență
extrem de puternică.

Mulți dintre aceștia au fost sclavi

sau dintr-o generație scoasă din sclavie.

Mulți au trebuit să inventeze
povești despre trecut

doar ca să răzbească în viață.

Și tipare de luptă

au apărut din nou și din nou.

Elizabeth Jennings, de exemplu,

s-a luptat pentru dreptul
de a călători

cu mașinile segregate
în New York City -

o sută de ani înainte ca Rosa Parks
să facă același lucru cu autobuzele.

E doar o aducere aminte
a cât de departe am ajuns,

și cât de mult mai avem de făcut.

„Trecuți cu vederea” include
și alți oameni marginalizați.

Recent, am avut necrologul
programatorului Alan Turing.

Credeți sau nu, acest om minunat
nu a avut necrolog,

deși munca lui,

decodificarea mesajelor germane
în al Doilea Război Mondial,

a ajutat sfârșitul războiului.

În loc de asta, a murit ca un infractor
pentru orientarea lui sexuală

și a fost forțat să îndure
castrarea chimică.

Lucruri mărețe, ca acest proiect
cu necrologuri, nu vin ușor.

Sunt multe piedici

și am muncit din greu să conving oamenii
că merită să le aducem la lumină.

Au fost momente
când m-am confruntat cu îndoiala.

Mă întrebam dacă eram nebună,
dacă eram singură,

și dacă n-ar trebui să renunț.

Când am văzut reacția la acest proiect,

am știut că nu sunt singură.

Sunt atâția oameni care simt ca mine.

Și, da, nu sunt mulți cei care
se gândesc la necrologuri.

Dar când o faci, îți dai seama
că sunt testamente ale vieții oamenilor.

Sunt ultima șansă de a vorbi
despre contribuția cuiva la lume.

Sunt de asemenea exemple
despre cine era considerat important.

Peste o sută de ani,

cineva ar putea privi spre trecut
să vadă cum era pe vremea noastră.

Sunt norocoasă, ca jurnalist,

să fi putut folosi acest mod de a povesti

pentru a ajuta la schimbare.

Am putut de asemenea
să întemeiez o instituție

pentru a-i chestiona status quo-ul.

Puțin câte puțin, sper
că voi putea continua munca

și voi reorienta atenția societății

ca nimeni să nu rămână
trecut cu vederea.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)