Mă numesc Amy Padnani și sunt editor la biroul de necrologuri al „New York Times”. Sau, cum îmi spun prietenii, îngerul morții. (Râsete) De fapt, oamenii mă întreabă: „Nu e deprimant să lucrezi la necrologuri și să te gândești la moarte tot timpul?” Știți ce le răspund? Necrologurile nu sunt despre moarte, sunt despre viață, sunt interesante, poți rezona cu ele. Deseori despre ceva ce n-ai știut niciodată. De exemplu, recent, am avut necrologul inventatorului mâinii-păpușă. (Râsete) Toată lumea știe ce este mâna-păpușă, dar v-ați gândit vreodată la creatorul ei sau la viața acestuia? Necrologurile sunt o formă de jurnalism. O formă de artă, dacă vreți. O oportunitate pentru un scriitor să depene viața unei persoane într-o poveste frumoasă. Din 1851, „New York Yimes” a publicat mii de necrologuri. Pentru șefi de stat, celebrități, chiar și pentru persoana care a inventat numele Slinky. Dar este o problemă. Doar un mic procent din acestea vorbesc despre viața femeilor și oamenilor de culoare. Acesta este impulsul din spatele proiectului meu numit „Trecuți cu vederea”, care spune poveștile grupurilor de oameni marginalizați care n-au avut necrolog. Este șansa ziarului să revizuiască existența de 168 de ani și să umple golurile pentru oameni care au fost, din orice motiv, excluși. Este o șansă de a îndrepta greșelile trecutului și de a reorienta atenția societății spre cei considerați importanți. Mi-a venit ideea când am venit la Necrologuri în 2017. Mișcarea Viața Negrilor Contează se accentua, iar conversația despre inegalitatea de gen tocmai începuse să reintre în vogă. Și în același timp, m-am întrebat, ca jurnalist și femeie de culoare, ce aș putea face eu, să ajut această conversație să avanseze. Oamenii ieșeau din umbră povestind nedreptățile cu care s-au confruntat, și le puteam simți durerea. Așa că am observat că primim mesaje, câteodată, de la cititori, zicând: „Hei, de ce n-aveți mai multe femei și oameni de culoare în necrologuri?” Și m-am gândit: „Chiar așa, de ce?” Fiind nouă în echipă, mi-am întrebat colegii și ei au spus: „Ei bine, oamenii care mor acum sunt dintr-o generație când femeile și oamenii de culoare nu erau invitați la masă și nu contau. Poate peste o generație, două, vom putea vedea mai multe femei și oameni de culoare în necrologuri.” Acest răspuns nu m-a satisfăcut deloc. (Râsete) Am vrut să știu: Unde sunt toate femeile care au murit? (Râsete) Așa că am început să mă gândesc cum aflăm despre cei ce au murit, corect? În primul rând prin mesajele cititorilor. Și m-am gândit: „Ei bine, ce-ar fi să ne uităm la ziarele internaționale sau rețelele de socializare?” Era pe vremea când... Totul îmi vâjâia în minte, și am dat peste un website despre Mary Outerbridge. Se spune că este cea care a adus tenisul în America în 1874. Mi-am zis: Uau, unul din cele mai mari sporturi din America a fost adus de o femeie? Știe cineva asta? A avut ea un necrolog în New York Times? Surpriză - nu a avut. (Râsete) Atunci m-am întrebat cine mai lipsește. Și așa am ajuns să sap adânc prin arhive. Au fost câteva surprize. Pioniera jurnalismului Ida B. Wells, care a inițiat campania împotriva linșajului. Strălucitoarea poetă Sylvia Plath. Ada Lovelace, o matematiciană recunoscută acum ca primul programator. M-am întors la colegi și le-am zis: „Ce-ar fi să le spunem poveștile acum?” A durat ceva să-i conving. Le era teamă să nu dea rău pentru ziar fiindcă nu a făcut-o la timp. Era și un pic ciudat să ne întoarcem în trecut, în loc să acoperim poveștile zilei. Dar am zis: „Băieți, chiar cred că merită.” Și odată ce echipa mea a înțeles, s-au implicat toți. Și astfel, cu o duzină de scriitori și editori, am început, pe 8 martie 2018, cu poveștile a 15 femei remarcabile. Dar deși știam că echipa mea face o muncă importantă, nu mă așteptam ca răspunsul să fie la fel de puternic. Am primit sute de emailuri. Erau de la oameni care spuneau: „Mulțumesc că în sfârșit le-ați dat o voce acestor femei.” Erau de la cititori care spuneau: „Am plâns în drum spre serviciu citind aceste povești, fiindcă am simțit că sunt văzut pentru prima dată.” Și erau de la colegi de-ai mei, care spuneau: „Nu credeam că o femeie de culoare ar putea obține vreodată așa ceva în New YorkTimes.” Am primit de asemenea 4.000 de mesaje ce sugerau pe cine altcineva poate am mai trecut cu vederea. Și unele dintre ele sunt poveștile mele favorite din proiect. Preferata mea este Bunica Gatewood. (Râsete) A supraviețuit 30 de ani violenței domestice a soțului. Într-o zi, el a bătut-o atât de rău, era de nerecunoscut, chiar a rupt coada măturii în capul ei, iar ea i-a aruncat cu făină în față drept răspuns. Dar când a sosit poliția, au arestat-o pe ea, nu pe el. Primarul a vizitat-o în închisoare și a luat-o acasă la el până ce s-a pus pe picioare. Apoi, într-o zi, a citit un articol în „National Geographic” despre faptul că nicio femeie nu a parcurs vreodată singură tot Traseul Appalachian. Și a spus: „Știi ce? Am s-o fac eu.” Reporterii au aflat de bunicuța care face drumeția prin păduri. Iar la final, au întrebat-o: „Cum ați supraviețuit într-un loc atât de dur?” Dar ei n-aveau idee ce pătimise ea înainte de asta. Deci, „Trecuți cu vederea” a devenit un adevărat succes. Se lucrează la un show TV pe Netflix. (Râsete) (Aplauze) Abia aștept să devină realitate. Cam 25 de editori au venit la mine interesați să facă o carte „Trecuți cu vederea”. Toate astea arată clar cât e de actual și necesar acest proiect. Ne amintește și că ziarele documentează ce se întâmplă în lume în fiecare zi, și trebuie să ne asigurăm că nu-i uităm pe cei importanți. Iată de ce, chiar dacă e înțelept să privim spre trecut, sunt pedepsită de întrebarea permanentă: „Cum vor fi viitoarele necrologuri - cum să le diversific?” Asta era problema mea inițială, corect? Ca să încep să răspund la întrebare, am vrut să adun câteva informații. Am coborât în subsolul clădirii New York Times, la arhivă. Îl numim morgă. (Râsete) Și am cerut ajutor arhivistului nostru de acolo. Mi-a arătat o carte numită „Lista Necrogologurilor New York Times.” Așa că am dus-o la Societaeta Genealogică New York, pentru digitalizare. Apoi un programator a scris un program care a scanat toate titlurile pentru „Dl.”, „Dna.”, „Lady”, „Sir”, și alte tipuri de termeni apelativi. Și am descoperit că din 1851 până în 2017, doar 15-20% din necrologuri erau despre femei. Apoi am lucrat cu un programator să construim un instrument numit analiza diversității. E un nume foarte sec, dar credeți-mă, e foarte folositor. Separă procentajul necrologurilor lună de lună, femei de bărbați. OK, dacă asta nu vi se pare mare lucru, iată cum calculam înainte. (Râsete) Așa că am rugat programatorul să seteze un țel, iar acesta a fost de 30%. Din anul lansării „Trecuți cu vederea”, în martie 2018, până în martie 2019, speram să ajung la 30% cu necrologurile despre femei. Era un număr pe care nu-l obținusem în 168 de ani, și sunt fericită să vă spun - am ajuns la 31%. (Aplauze) E uimitor, dar nu e destul. Sperăm să ajungem la 35%, apoi la 40%, până ajungem la paritate. Apoi sper să fac echipă din nou cu acest programator, să construim un instrument similar pentru oamenii de culoare. Era ceva ce am vrut să fac și cu „Trecuți cu vederea”, pentru bărbați de culoare, și în final am reușit cu o secțiune specială pentru Luna Istoriei Negre, unde am spus poveștile unei duzini de bărbați și femei negre. Din nou, a fost o experiență extrem de puternică. Mulți dintre aceștia au fost sclavi sau dintr-o generație scoasă din sclavie. Mulți au trebuit să inventeze povești despre trecut doar ca să răzbească în viață. Și tipare de luptă au apărut din nou și din nou. Elizabeth Jennings, de exemplu, s-a luptat pentru dreptul de a călători cu mașinile segregate în New York City - o sută de ani înainte ca Rosa Parks să facă același lucru cu autobuzele. E doar o aducere aminte a cât de departe am ajuns, și cât de mult mai avem de făcut. „Trecuți cu vederea” include și alți oameni marginalizați. Recent, am avut necrologul programatorului Alan Turing. Credeți sau nu, acest om minunat nu a avut necrolog, deși munca lui, decodificarea mesajelor germane în al Doilea Război Mondial, a ajutat sfârșitul războiului. În loc de asta, a murit ca un infractor pentru orientarea lui sexuală și a fost forțat să îndure castrarea chimică. Lucruri mărețe, ca acest proiect cu necrologuri, nu vin ușor. Sunt multe piedici și am muncit din greu să conving oamenii că merită să le aducem la lumină. Au fost momente când m-am confruntat cu îndoiala. Mă întrebam dacă eram nebună, dacă eram singură, și dacă n-ar trebui să renunț. Când am văzut reacția la acest proiect, am știut că nu sunt singură. Sunt atâția oameni care simt ca mine. Și, da, nu sunt mulți cei care se gândesc la necrologuri. Dar când o faci, îți dai seama că sunt testamente ale vieții oamenilor. Sunt ultima șansă de a vorbi despre contribuția cuiva la lume. Sunt de asemenea exemple despre cine era considerat important. Peste o sută de ani, cineva ar putea privi spre trecut să vadă cum era pe vremea noastră. Sunt norocoasă, ca jurnalist, să fi putut folosi acest mod de a povesti pentru a ajuta la schimbare. Am putut de asemenea să întemeiez o instituție pentru a-i chestiona status quo-ul. Puțin câte puțin, sper că voi putea continua munca și voi reorienta atenția societății ca nimeni să nu rămână trecut cu vederea. Vă mulțumesc. (Aplauze)